3. Alternativa şocantă
Prin urmare, creştinii cred că o forţă
rea s-a instalat în prezent pe sine ca şi Prinţ al lumii acesteia. Desigur,
lucrul acesta dă naştere la probleme. Este această stare de lucruri conformă cu
voia lui Dumnezeu sau nu? Dacă este, atunci Dumnezeu este un Dumnezeu ciudat,
vei spune; dacă nu este, cum poate să se întâmple ceva contrar voinţei unei
fiinţe cu putere absolută?
Orice persoană care are autoritate ştie
cum un lucru poate să fie conform cu voia sa într-un sens şi să nu se
conformeze ei în alt sens. Poate fi foarte firesc ca o mamă să le spună
copiilor ei: „Nu am să mai vin în fiecare seară să vă oblig să faceţi ordine în
camera de studiu. Trebuie să învăţaţi să menţineţi ordinea din proprie
iniţiativă". După aceea, într-o seară merge în cameră şi găseşte
ursuleţul, călimara de cerneală şi cartea de franceză aruncate în cămin. Starea
aceasta de lucruri este împotriva voinţei ei. Ea ar prefera ca toţi copiii să
fie ordonaţi. Pe de altă parte, tocmai voinţa ei este cea care le-a dat
copiilor libertatea să fie dezordonaţi. Aceeaşi stare de lucruri ia naştere în
orice regiment, organizaţie sau şcoală. Faci ca un lucru să fie voluntar, şi
după aceea vezi că jumătate dintre oameni nu-l fac. Nu este ceea ce ai vrut tu,
dar voinţa ta l-a făcut posibil.
Probabil că la fel stau lucrurile şi în
univers. Dumnezeu a creat lucruri care au avut voinţă liberă. Aceasta înseamnă
creaturi care pot alege binele sau răul. Unii oameni cred că ei îşi pot imagina
o creatură care să fie liberă, dar care să nu aibă posibilitatea să facă răul;
eu nu-mi pot imagina aşa ceva. Dacă un lucru este liber să fie bun, atunci este
liber şi să fie rău. Voinţa liberă este cea care a făcut posibil răul. Dacă
este aşa, de ce le-a. dat Dumnezeu voinţă liberă acestor creaturi? Deoarece
voinţa liberă, deşi face posibil răul, este de asemenea singurul lucru care
face posibilă o dragoste, o bunătate sau o bucurie pe care merită să le ai. O
lume de roboţi - de creaturi care funcţionează ca nişte maşini - nu merită să
fie creată. Fericirea pe care Dumnezeu a conceput-o pentru creaturile Sale
superioare este fericirea de a fi unite cu El şi unele cu altele de bunăvoie şi
libere într-un extaz al dragostei şi desfătării în comparaţie cu care cea mai
fermecătoare iubire dintre un bărbat şi o femeie de pe pământ este doar o vorbă
goală. Pentru aceasta creaturile trebuie să fie libere.
Desigur, Dumnezeu a ştiut ce s-ar putea
întâmpla dacă ele şi-ar folosi în mod greşit libertatea: se pare că El a
considerat că merită să-Şi ia acest risc. Poate că noi ne simţim înclinaţi să
nu fim de acord cu El. Dar există o dificultate în a nu fi de acord cu
Dumnezeu. El este sursa din care vine toată puterea noastră de gândire: nu se
poate ca tu să ai dreptate şi El să greşească, după cum nu se poate ca un râu
să se înalţe mai sus decât izvorul său. Când Îl contrazici pe Dumnezeu, tu
contrazici însăşi forţa care te face în stare să contrazici: este ca şi cum
ţi-ai tăia singur creanga de sub picioare. Dacă Dumnezeu consideră că această
stare de război din univers este un preţ care merită să fie plătit pentru
voinţa liberă - că merită să creeze o lume vie în care creaturile pot face bine
sau rău şi în care se poate petrece ceva cu adevărat important, în loc să
creeze o lume care se mişcă numai atunci când trage El sforile - putem crede şi
noi că este un preţ care merită să fie plătit.
Când vom înţelege cum stau lucrurile cu
voinţa liberă, ne vom da seama cât de absurd este să punem întrebarea pe care
mi-a pus-o cineva odată: „De ce a făcut Dumnezeu o făptură dintr-un material
atât de prost încât s-a stricat?" Cu cât este mai bun materialul din care
este făcută o făptură - cu cât este făptura mai inteligentă, mai puternică şi
mai liberă - cu atât va fi mai bună dacă alege binele, şi tot cu atât va fi mai
rea dacă alege răul. O vacă nu poate fi foarte bună sau foarte rea; un câine
poate fi mai bun sau mai rău; un copil poate fi mai bun, dar şi mai rău; un om
obişnuit poate fi bun sau rău într-o măsură şi mai mare; un geniu, şi mai mult;
un spirit supraomenesc poate fi cel mai bun - sau cel mai rău - dintre toţi.
Cum a ajuns Forţa întunecată să fie rea?
Nu încape îndoială că aici avem o întrebare la care fiinţele umane nu pot da un
răspuns sigur. Totuşi, putem face o presupunere logică (şi tradiţională),
bazată pe experienţa noastră în ceea ce priveşte răul. În momentul în care ai o
personalitate, există posibilitatea să te pui pe tine însuţi mai presus de
orice - să doreşti să fii centrul - să doreşti, de fapt, să fii Dumnezeu.
Acesta a fost păcatul lui Satan şi acest păcat i-a învăţat el pe oameni să-l comită.
Unii cred ca păcatul care a dus la căderea omului a avut legătură cu sexul, dar
părerea aceasta este greşită. (Istorisirea din cartea Genesa sugerează
dimpotrivă că o oarecare corupere a naturii noastre sexuale a urmat după cădere
şi a fost rezultatul ei, nicidecum cauza ei.) Ideea pe care Satan a strecurat-o
în minţile strămoşilor noştri a fost că ei ar putea fi „ca Dumnezeu" - că
ar putea exista în mod independent, ca şi cum s-ar fi creat ei înşişi - că ar
putea fi stăpâni pe soarta lor - că ar putea inventa un gen de fericire pentru
ei înşişi în afara lui Dumnezeu şi despărţiţi de El. Din încercarea aceea fără
sorţi de izbândă a provenit tot ceea ce noi numim istorie umană - bani,
sărăcie, ambiţie, război, prostituţie, clase sociale, imperii, sclavie -
povestea lungă şi înfiorătoare a încercării omului de a găsi altceva decât pe
Dumnezeu care să-l facă fericit.
Motivul pentru care această încercare nu
poate reuşi este următorul: Dumnezeu ne-a creat; El ne-a inventat aşa cum un om
inventează o maşină. Maşina este făcută să funcţioneze cu benzină, şi nu va
funcţiona în mod adecvat cu nimic altceva. Dumnezeu a proiectat maşinăria umană
în aşa fel încât să funcţioneze cu Dumnezeu. El Însuşi este combustibilul pe
care spiritele noastre au fost menite să-l consume, sau hrana cu care spiritele
noastre au fost menite să se hrănească. Nu există nici un alt combustibil.
Tocmai de aceea nu are nici un sens să-I cerem lui Dumnezeu să ne facă fericiţi
pe calea noastră proprie, fără să ne batem capul cu religia. Dumnezeu nu ne
poate da fericire şi pace fără să ni Se dea pe Sine, deoarece aşa ceva nu se
poate. Nu există fericire şi pace fără El.
Acesta este secretul istoriei. Se
consumă energii fantastice - sunt clădite civilizaţii - sunt concepute
instituţii excelente; dar de fiecare dată se strică ceva. O deficienţă fatală
face întotdeauna ca oameni egoişti şi cruzi să ajungă la vârf şi totul alunecă
iarăşi în mizerie şi ruină. De fapt, maşina se defectează. Pare să pornească
bine şi merge câţiva metri, dar după aceea se defectează. Oamenii încearcă să o
facă să funcţioneze cu un combustibil nepotrivit. Iată ce ne-a făcut Satan nouă
oamenilor.
Ce a făcut Dumnezeu? Mai întâi de toate
El ne-a lăsat conştiinţa, sentimentul binelui şi răului: în tot cursul istoriei
au fost oameni care au încercat (unii au încercat din răsputeri) să asculte de
ea. Nici unul dintre ei nu a reuşit în totul. În al doilea rând, El le-a trimis
oamenilor ceea ce eu numesc visuri bune: eu înţeleg prin aceasta acele
povestiri ciudate risipite în toate religiile păgâne cu privire la un Dumnezeu
care moare şi care învie din nou şi care, prin moartea sa, într-un fel oarecare
a dat o viaţă nouă oamenilor. În al treilea rând, El a ales un anumit popor şi
a petrecut câteva sute de ani ca să întipărească în gândirea lor ce fel de
Dumnezeu este El - că există un singur Dumnezeu şi că pe El Îl interesează
conduita corectă a poporului. Poporul acesta a fost poporul evreu, şi Vechiul
Testament ne dă o relatare a procesului de modelare a lor.
Acum urmează adevăratul şoc. În mijlocul
acestor evrei apare dintr-o dată un om care vorbeşte de parcă El ar fi
Dumnezeu. El are pretenţia că poate ierta păcatele. El spune că a existat
dintotdeauna. El spune că va veni să judece lumea la sfârşitul vremii. Trebuie
să clarificăm câteva lucruri. Între panteişti, cum sunt indienii, oricine poate
spune că face parte din Dumnezeu sau că este una cu Dumnezeu: nu ar fi nimic
neobişnuit în afirmaţia aceasta. Dar omul acesta, întrucât era evreu, nu putea
să vorbească despre un asemenea Dumnezeu [panteist]. Dumnezeu, în limbajul
evreilor, însemna o Fiinţă în afara lumii pe care El a creat-o şi care este
infinit de deosebit de orice altceva. Când ai înţeles lucrul acesta, îţi dai
seama că ceea ce a spus omul acesta a fost pur şi simplu cel mai şocant lucru
care a fost rostit vreodată de buzele omeneşti.
O parte a acestei afirmaţii tinde să se
strecoare neobservată deoarece am auzit-o atât de des încât nu mai înţelegem ce
înseamnă. Mă refer la afirmaţia că El iartă păcatele: orice păcate. Afară de
cazul că vorbitorul este Dumnezeu, lucrul acesta este atât de fără noimă încât
este hilar. Noi putem înţelege modul în care un om iartă jignirile care i-au
fost aduse lui. Mă calci pe bătătură, şi eu te iert; îmi furi banii, şi eu te
iert. Dar ce am putea crede despre un om care, fără să fie el însuşi jefuit sau
călcat pe bătătură, spune că te-a iertat pentru că i-ai călcat pe alţii pe
bătătură sau pentru că le-ai furat banii? Demenţă prostească este cea mai
blândă descriere pe care am putea-o da unei asemenea purtări. Totuşi, tocmai
acesta este lucrul pe care l-a făcut Isus. El le-a spus oamenilor că păcatele
lor sunt iertate şi nu S-a consultat niciodată cu ceilalţi oameni pe care, fără
îndoială, păcatele lor i-au afectat. El nu a ezitat să se poarte de parcă ar fi
fost partea cea mai preocupată, persoana care a fost ofensată în toate
ofensele. Lucrul acesta are sens numai dacă El a fost cu adevărat Dumnezeul ale
cărui legi au fost călcate şi a cărui dragoste a fost rănită în orice păcat. În
gura oricărui vorbitor care nu este Dumnezeu, aceste cuvinte ar fi implicat
ceea ce eu socotesc doar o prostie şi o îngâmfare neegalată de nici un alt
personaj din istorie.
Totuşi (şi acest lucru este ciudat şi
semnificativ), nici măcar duşmanii Lui, când citesc Evangheliile, nu au
impresia de prostie sau de îngâmfare. Cu atât mai puţin au asemenea impresii
cititorii lipsiţi de prejudecăţi. Cristos a spus că El este „blând şi
smerit", şi noi Îl credem, fără să observăm că, dacă El nu ar fi decât un simplu
om, blândeţea şi umilinţa ar fi ultimele caracteristici pe care le-am putea
atribui unora dintre afirmaţiile Lui. Încerc aici să împiedic pe oricine să
spună lucrul acela cu totul absurd pe care oamenii îl spun deseori despre El:
„Sunt gata să accept că Isus a fost un mare învăţător moral, dar nu accept
afirmaţia Lui că este Dumnezeu". Acesta este un lucru pe care nu ar trebui
să-l spunem. Un om care nu a fost decât om şi care a spus lucrurile pe care
le-a spus Isus nu ar fi un mare învăţător moral. Ar fi sau un nebun - la
acelaşi nivel cu un om care spune despre sine că este un ou fiert - sau ar fi
însuşi Diavolul iadului. Trebuie să alegi. Fie că acest om a fost, şi este,
Fiul lui Dumnezeu, fie că a fost un nebun sau ceva şi mai rău. Îl poţi închide
ca nebun, îl poţi scuipa şi îl poţi omorî ca demon; sau poţi să cazi la
picioarele Lui şi să-L numeşti Domn şi Dumnezeu. Dar să nu spunem cu un aer de
superioritate absurditatea aceasta că El a fost un mare învăţător uman. El nu
ne-a lăsat deschisă această posibilitate. Şi nici nu a intenţionat să ne-o
lase.