4. Pocăitul perfect
Aşadar, suntem confruntaţi cu o
alternativă înfricoşătoare. Omul despre care vorbim fie că a fost (şi este)
ceea ce a spus, fie că a fost un nebun sau ceva şi mai rău. Mie mi se pare că este
evident că El nu a fost nici nebun şi nici demon: în consecinţă, oricât de
ciudat sau de înfricoşător ar părea, eu trebuie să accept ideea că El a fost şi
este Dumnezeu. Dumnezeu a coborât cu chip uman în această lume ocupată de
duşman.
Ei bine, ce scop a avut această venire
în lume? Ce a venit El să facă? Desigur, a venit ca să ne înveţe; dar de îndată
ce examinezi Noul Testament sau orice altă scriere creştină, vei descoperi că
acestea vorbesc fără încetare despre ceva diferit - despre moartea Lui şi
despre învierea Lui. Este evident că toţi creştinii consideră că aici se află
punctul central al istorisirii. Ei cred că principalul lucru pe care a venit
să-l facă pe pământ a fost să sufere şi să fie omorât.
Înainte de a deveni creştin, eu am avut
impresia că primul lucru pe care trebuie să-l creadă creştinii este o anumită
teorie cu privire la rostul acestei morţi [a lui Cristos]. Potrivit acelei
teorii, Dumnezeu a vrut să-i pedepsească pe oameni pentru că L-au părăsit şi
s-au alăturat Marelui Rebel, dar Cristos S-a oferit să fie pedepsit în locul
lor, şi astfel Dumnezeu ne-a lăsat pe noi în pace. Trebuie să recunosc că nici
măcar această teorie nu mi se pare aşa de imorală şi de absurdă cum mi se părea
cândva; dar nu acesta este lucrul pe care vreau să-l spun. Ceea ce am ajuns să
înţeleg mai târziu este că nici această teorie şi nici o alta nu constituie
creştinism. Crezul creştin central este că moartea lui Cristos ne-a pus oarecum
într-o relaţie bună cu Dumnezeu şi ne-a dat un nou început. Teoriile cu privire
la modul în care a făcut aceasta sunt cu totul altă problemă. Au fost emise
multe teorii cu privire la modul în care se întâmplă acest lucru; adevărul
asupra căruia toţi creştinii sunt de acord este că moartea lui Cristos este
eficientă. Am să vă spun care este părerea mea în privinţa aceasta.
Toţi oamenii ştiu că dacă eşti obosit şi
ţi-e foame, mâncarea îţi va face bine. Teoria modernă a nutriţiei - tot ce se
ştie cu privire la vitamine şi proteine - este un lucru diferit. Oamenii au
mâncat şi s-au simţit bine cu mult înainte ca să fi ştiut despre teoria
vitaminelor; iar dacă teoria despre vitamine va fi abandonată într-o bună zi,
ei tot vor continua să mănânce ca şi înainte. Teoriile despre moartea lui
Cristos nu sunt creştinism: ele sunt explicaţii ale felului în care operează
creştinismul. Nu toţi creştinii vor fi de acord cu privire la importanţa
acestor teorii. Biserica din care fac eu parte - Biserica Angliei - nu sprijină
nici una dintre teorii ca fiind corectă. Biserica romano-catolică merge un pas
mai departe. Dar eu cred că toţi vor fi de acord că lucrul în sine este nespus
mai important decât orice explicaţii pe care le-au dat teologii. Cred că ei vor
recunoaşte, probabil, că nici o explicaţie nu va fi adecvată pentru descrierea
realităţii. Dar aşa cum am spus în prefaţa la această carte, eu nu sunt decât
un laic, şi acum noi începem să intrăm în ape adânci. Eu pot doar să vă spun,
în măsura în care lucrul acesta are valoare, modul în care înţeleg eu această
problemă.
După părerea mea, teoriile însele nu
sunt lucrul care ţi se cere să-l accepţi. Nu încape îndoială că mulţi dintre
voi aţi citit lucrările lui Jeans şi Eddington. Când vor să explice structura
atomului, sau altceva de felul acesta, ei fac o descriere din care să-ţi poţi
forma o imagine mintală. După aceea, ei îţi atrag atenţia că imaginea aceea nu
este de fapt ceea ce cred oamenii de ştiinţă. Ceea ce cred oamenii de ştiinţă
este o formulă matematică. Imaginile sunt menite doar să te ajute să înţelegi
formula. Ele nu sunt realmente adevărate aşa cum este formula; ele nu îţi
prezintă realitatea, ci doar ceva ce se aseamănă mai mult sau mai puţin cu ea.
Imaginile sunt menite doar să ajute, şi dacă nu te ajută, poţi să le
abandonezi. Lucrul în sine nu poate fi zugrăvit; el poate fi exprimat doar
într-o formulă matematică. Noi ne aflăm în aceeaşi situaţie aici. Noi credem că
moartea lui Cristos este punctul acela din istorie în care ceva absolut de
neînchipuit pătrunde din afară în lumea noastră. Dacă noi nu putem descrie nici
măcar atomii din care este construită lumea noastră, bineînţeles că nu vom
putea descrie nici lucrul acesta. De fapt, dacă am descoperi că îl putem
înţelege pe deplin, însuşi faptul acesta ar arăta că nu este ce se pretinde a
fi - neconceputul, necreatul, lucrul de dincolo de natură, lucrul care vine în
natură ca şi fulgerul. Aţi putea întreba la ce ne foloseşte dacă nu-l
înţelegem. Se poate răspunde uşor la această întrebare. Un om poate să mănânce
fără să înţeleagă exact modul în care corpul lui este hrănit de mâncare. Un om
poate să accepte ce a făcut Cristos chiar dacă nu înţelege cum operează lucrul
acesta: de fapt, este cert că el nu poate afla cum operează decât după ce L-a
acceptat.
Ni se spune că Cristos a fost omorât în
locul nostru, că moartea Lui a spălat păcatele noastre şi că prin moartea Lui
El a înfrânt însăşi moartea. Aceasta este formula. Acesta este creştinismul.
Acesta este lucrul care trebuie crezut. Teoriile pe care le elaborăm noi cu
privire la modul în care moartea lui Cristos a făcut toate aceste lucruri sunt,
după părerea mea, secundare: simple planuri sau diagrame pe care le putem
abandona dacă nu ne ajută şi care, chiar dacă ne ajută, nu trebuie să fie
confundate cu lucrul real pe care-l descriu. Totuşi, unele dintre aceste teorii
merită să fie analizate.
O teorie despre care au auzit cei mai
mulţi oameni este cea pe care am menţionat-o anterior - teoria cu privire la
faptul că noi am fost iertaţi deoarece Cristos S-a oferit de bunăvoie să fie
pedepsit în locul nostru. În aparenţă, aceasta este o teorie foarte stupidă.
Dacă Dumnezeu era pregătit să ne ierte, de ce nu a făcut acest lucru fără nici
o altă intervenţie? Ce rost ar putea avea să pedepsească în locul nostru o
persoană nevinovată? Nu are nici un sens, dacă ne gândim la pedeapsă în
contextul sistemului nostru juridic. Pe de altă parte, dacă te gândeşti la o
datorie, are sens ca o persoană înstărită să plătească datoriile unei persoane
care nu are cu ce plăti. Dacă iei expresia „a suferi pedeapsa" nu în
sensul de a fi pedepsit, ci în sensul mai general de „a suporta
cheltuielile" sau „a plăti datoriile", atunci, desigur, este un lucru
obişnuit ca, atunci când o persoană cade într-o groapă, efortul de a-l scoate
afară să fie lăsat de obicei în seama unui prieten bun.
Care este „groapa" în care a căzut
omul? El a încercat să trăiască independent, să se comporte ca şi cum şi-ar fi
singur stăpân. Cu alte cuvinte, omul căzut nu este doar o creatură imperfectă
care are nevoie de îmbunătăţiri: el este un rebel care trebuie să depună armele.
Depunerea armelor, capitularea, exprimarea regretului, înţelegerea faptului că
ai fost pe un drum greşit şi faptul de a fi gata să începi viaţa din nou de la
început - aceasta este singura cale de ieşire din „groapă". Procesul
acesta de capitulare - această deplasare cu toată viteza înapoi - este ceea ce
creştinii numesc pocăinţă. Pocăinţa nu este nicidecum un lucru amuzant. Este
ceva mult mai greu decât să-ţi ceri iertare sau să te umileşti. Înseamnă să te
dezveţi de toată înfumurarea şi încăpăţânarea eului cu care noi oamenii am fost
învăţaţi de mii de ani. Înseamnă să dai morţii o parte din tine, să treci
printr-un fel de moarte. De fapt, este nevoie ca omul să fie bun pentru ca să
se poată pocăi. Aici vine ciudăţenia. Numai un om rău are nevoie să se pocăiască;
numai un om bun se poate pocăi în mod desăvârşit. Cu cât eşti mai rău, cu atât
ai mai mare nevoie să te pocăieşti şi cu atât mai puţin o poţi face. Singura
persoană care ar fi putut-o face în mod perfect ar fi o persoană perfectă - iar
aceasta nu ar avea nevoie de pocăinţă.
Nu uita că această pocăinţă, această
supunere voluntară la umilire şi la un fel de moarte, nu este ceva ce Dumnezeu
îţi cere să faci înainte ca El să te reprimească, ceva de care te-ar putea
scuti dacă ar vrea: aceasta este doar o descriere a ce înseamnă să te întorci
la El. Dacă îi ceri lui Dumnezeu să te aducă înapoi fără pocăinţă, îi ceri de
fapt să te lase să te întorci fără să mergi înapoi la El. Aşa ceva nu se poate
întâmpla. Foarte bine, deci, trebuie să trecem prin pocăinţă. Dar aceeaşi
răutate care ne face să avem nevoie de pocăinţă, ne face să nu fim în stare să
ne pocăim. O putem face dacă ne ajută Dumnezeu? Da, dar la ce ne referim când
spunem că ne ajută Dumnezeu? Ne referim la faptul că, într-un fel, Dumnezeu pune
în noi o fărâmă din Sine. El ne dă puţin din puterea Lui de a gândi, şi aşa
ajungem să gândim; El pune în noi puţin din dragostea Sa, şi aşa ajungem să ne
iubim unii pe alţii. Când îl înveţi pe un copil să scrie, îi ţii mâna când
formează literele: adică, el formează literele pentru că tu le formezi. Noi
iubim şi gândim pentru că Dumnezeu iubeşte şi gândeşte şi ne ţine de mână când
facem aceasta. Dacă noi nu am fi căzut în păcat, nu ar fi nici o problemă. Dar,
din nefericire, noi avem acum nevoie ca Dumnezeu să ne ajute să facem ceva ce
Dumnezeu, în natura Lui, nu face niciodată - noi trebuie să capitulăm, să
suferim, să ne supunem, să murim. Nu există nimic în natura lui Dumnezeu care
să aibă legătură cu acest proces. Aşa se face că drumul pe care avem nevoie
acum de călăuzirea lui Dumnezeu mai mult decât de orice este un drum pe care
Dumnezeu, în natura Lui, nu a mers niciodată. Dumnezeu poate împărtăşi cu noi
numai ceea ce are: El nu are lucrul acesta, prin natura Sa.
Dar să presupunem că Dumnezeu a devenit
om - să presupunem că natura noastră umană care poate suferi şi muri a fost
amalgamată cu natura lui Dumnezeu într-o persoană - atunci persoana aceea ne-ar
putea ajuta. El şi-ar putea supune voinţa, ar putea suferi şi ar putea muri,
deoarece El ar fi om; şi El ar putea face toate acestea în mod desăvârşit,
pentru că El ar fi Dumnezeu. Tu şi eu putem trece prin acest proces numai dacă
Dumnezeu face lucrarea în noi; dar Dumnezeu o poate face numai dacă devine om.
Încercările noastre de a muri vor reuşi numai dacă noi, oamenii, ne facem
părtaşi morţii lui Dumnezeu, la fel cum gândirea noastră poate reuşi numai
pentru că este un strop din oceanul inteligenţei Lui: dar noi nu ne putem face
părtaşi morţii lui Dumnezeu decât dacă Dumnezeu moare; şi El nu poate muri
decât dacă este om. Acesta este sensul în care El plăteşte datoria noastră şi
suferă în locul nostru ceea ce El Însuşi nu ar fi trebuit să sufere.
I-am auzit pe unii spunând că dacă Isus
a fost Dumnezeu şi om în acelaşi timp, suferinţele şi moartea Lui îşi pierd
orice valoare în ochii lor, „deoarece trebuie să fi fost foarte uşor pentru
El". Alţii, pe bună dreptate, mustră lipsa de recunoştinţă şi de
amabilitate din această obiecţie; ceea ce mă uimeşte pe mine este înţelegerea
greşită pe care ea o trădează. Într-un sens, desigur, cei care fac obiecţia au
dreptate. Ei chiar şi-au subevaluat argumentul. Supunerea perfectă, suferinţa
perfectă şi moartea perfectă nu numai că au fost mai uşoare pentru Isus
deoarece El este Dumnezeu, ci ele au fost posibile numai pentru că El este
Dumnezeu. Bineînţeles că acesta este un motiv foarte ciudat pentru a nu accepta
obiecţia lor. Învăţătorul poate forma literele conducând mâna copilului,
deoarece învăţătorul este adult şi ştie să scrie. Lucrul acesta, desigur, face
să fie mai uşor pentru învăţător; şi tocmai pentru că este mai uşor pentru el,
îl poate ajuta pe copil. Dacă copilul ar refuza ajutorul învăţătorului pentru
că scrisul „este uşor pentru adulţi" şi ar aştepta să înveţe să scrie de
la un alt copil, care nu ar şti nici el să scrie (şi care nu ar avea un avantaj
„nedrept" faţă de el), nu ar progresa prea repede. Dacă eu sunt pe punctul
de a mă îneca într-un râu vijelios, un om care stă cu un picior pe mal poate să
îmi întindă mâna şi să-mi salveze viaţa. Oare ar trebui să-i strig (printre
gâfâieli): „Nu, nu e drept! Tu ai un avantaj! Tu ţii un picior pe mal"?
Avantajul acela - pe care poţi să-l numeşti „nedrept", dacă vrei - este
singurul motiv pentru care el mă poate ajuta. Când ai nevoie de ajutor, la ce
te vei uita, dacă nu la ceea ce este mai tare decât tine însuţi?
Aceasta este concepţia mea despre ceea
ce creştinii numesc Ispăşire. Dar nu uitaţi că aceasta este doar o altă
descriere. Nu confundaţi descrierea cu lucrul în sine; şi dacă descrierea
aceasta nu vă este de folos, lăsaţi-o la o parte.