5. Concluzie practică
Cristos a suferit capitularea şi
umilirea perfectă: perfectă deoarece El a fost Dumnezeu; capitulare şi umilire
deoarece El a fost om. Credinţa creştină este că într-un fel oarecare noi
devenim părtaşi la umilinţa şi suferinţa lui Cristos şi că vom fi de asemenea
părtaşi la victoria Sa finală asupra morţii şi vom primi o viaţă nouă după ce
vom fi murit şi vom fi devenit creaturi perfecte şi cu desăvârşire fericite.
Aceasta înseamnă mult mai mult decât încercarea noastră de a urma învăţătura
Lui. Oamenii întreabă deseori când va avea loc următorul stadiu al evoluţiei -
stadiul în care se va trece la ceva mai presus de om. Potrivit concepţiei
creştine, acest lucru s-a întâmplat deja. În Cristos a apărut un fel nou de
oameni, iar viaţa nouă care a început în El trebuie să fie sădită în noi.
Cum se va întâmpla aceasta? Vă rog acum
să vă amintiţi modul în care am primit viaţa veche, obişnuită. Am primit viaţa
de la alţii, de la tatăl şi mama noastră şi de la toţi strămoşii noştri, fără
consimţământul nostru - şi am primit-o printr-un proces foarte ciudat care
implică plăcere, durere şi pericol. Un proces la care nu ne-am fi aşteptat. Cei
mai mulţi dintre noi petrec mulţi ani din copilărie încercând să ghicească cum
s-au născut; şi unii copii, când li se spune pentru prima dată, nu cred - şi eu
nu cred că am de ce să-i învinovăţesc, pentru că procesul este foarte ciudat.
Dumnezeul care a aranjat acel proces este acelaşi Dumnezeu care aranjează modul
în care să fie răspândită viaţa nouă, viaţa lui Cristos. Trebuie să ne aşteptăm
să fie de asemenea un proces ciudat. Dumnezeu nu ne-a cerut părerea când a
inventat sexul; El nu ne-a cerut părerea nici când a inventat acest proces.
Sunt trei lucruri care ne împărtăşesc
viaţa lui Cristos: botezul, credinţa şi acea acţiune misterioasă căreia
diferiţi creştini i-au dat diferite nume - Sfânta împărtăşanie, Misa, Cina
Domnului. Acestea trei, cel puţin, sunt metodele obişnuite. Nu vreau să spun că
nu pot exista cazuri speciale în care viaţa lui Cristos ne este împărtăşită
fără una sau mai multe dintre acestea. Nu am timp să mă ocup de cazurile
speciale şi nici nu cunosc suficient despre ele. Dacă încerci în câteva minute
să-i explici unui om cum să ajungă la Edinburgh, îi vei spune care sunt
trenurile pe care trebuie să le ia; este adevărat că el poate ajunge acolo şi
cu vaporul sau cu avionul, dar pe acestea abia dacă le vei aduce în discuţie.
Eu nu spun care dintre aceste trei lucruri este cel mai esenţial. Prietenul meu
metodist ar vrea să insist mai mult asupra credinţei şi (proporţional) mai
puţin asupra celorlalte două. Nu mă voi angaja într-o asemenea discuţie.
Oricine care declară că te învaţă doctrina creştină îţi va spune de fapt să le
foloseşti pe toate trei, şi faptul acesta este suficient pentru scopul nostru
prezent.
Eu însumi nu înţeleg de ce aceste trei
lucruri trebuie să fie canalele felului nou de viaţă. Dar, dacă s-ar fi
întâmplat să nu ştiu, nu aş fi văzut niciodată legătura dintre o anumită
plăcere fizică şi apariţia unei noi fiinţe omeneşti în lume. Noi trebuie să
acceptăm realitatea aşa cum este: nu are nici un rost să trăncănim despre cum
ar fi trebuit să fie sau cum ne-am fi aşteptat noi să fie. Deşi nu pot înţelege
de ce trebuie să fie aşa, vă pot spune de ce cred eu că este aşa. V-am explicat
de ce trebuie să cred că Isus a fost (şi este) Dumnezeu. Şi este clar că ni se
înfăţişează ca un fapt istoric că El i-a învăţat pe urmaşii Săi că viaţa nouă
este comunicată în felul acesta. Cu alte cuvinte, eu cred pe baza autorităţii
Lui. Să nu vă speriaţi de cuvântul „autoritate". A crede unele lucruri pe
baza autorităţii altcuiva înseamnă doar a le crede deoarece ţi-au fost spuse de
cineva pe care-l consideri demn de încredere. Nouăzeci şi nouă la sută dintre
lucrurile pe care le crezi sunt crezute pe baza autorităţii cuiva. Eu cred că
există un loc numit New York. Nu am văzut eu însumi locul acela. Prin
raţionamente abstracte nu aş putea dovedi că trebuie să existe un asemenea loc.
Eu cred pentru că oameni de încredere mi-au spus că există. Oamenii de rând
cred în sistemul solar, în atomi, în evoluţie şi în circulaţia sângelui - ei
cred toate acestea pe baza autorităţii altcuiva: ei cred pentru că aşa spun
oamenii de ştiinţă. Nici unul dintre noi nu a văzut cucerirea normandă sau
înfrângerea Armadei. Nici unul dintre noi nu ar putea să le dovedească prin
logică pură, aşa cum dovedeşti un lucru în matematică. Noi le credem pur şi
simplu pentru că oameni care le-au văzut au lăsat scrieri care relatează despre
ele; de fapt, noi credem pe baza autorităţii lor. Un om care ar ezita să
accepte autoritatea în alte lucruri aşa cum fac unii în religie, ar trebui să
se mulţumească să nu cunoască nimic toată viaţa lui.
Să nu credeţi că eu vreau să stabilesc
că botezul, credinţa şi Sfânta împărtăşanie sunt lucruri care pot să
înlocuiască încercarea de a-L imita pe Cristos. Viaţa naturală o primeşti de la
părinţii tăi; aceasta nu înseamnă că vei continua să o ai dacă nu faci nimic
pentru ea. O poţi pierde prin neglijenţă sau o poţi pierde prin sinucidere.
Trebuie să hrăneşti trupul şi să-l îngrijeşti: trebuie însă totdeauna să-ţi
aminteşti că tu nu creezi viaţa; tu doar păstrezi viaţa pe care ai primit-o de
la altcineva. În acelaşi fel, creştinul îşi poate pierde viaţa din Cristos care
a fost pusă în el, şi el trebuie să facă eforturi ca să o păstreze. Dar nici
măcar cel mai bun creştin care a trăit vreodată nu poate funcţiona doar prin
resursele sale - el nu face decât să hrănească şi să protejeze o viaţă pe care
nu ar fi putut-o dobândi nicicând prin eforturile sale. Faptul acesta are
consecinţe practice. Câtă vreme viaţa naturală este în trupul tău, ea va face
multe în vederea reparării acelui trup. Fă o tăietură în trup şi, până la un
anumit punct, trupul o va vindeca, în timp ce un trup mort nu poate vindeca o
tăietură. Un trup viu nu este un trup care nu este rănit niciodată, ci unul
care, într-o măsură oarecare, se repară singur. În acelaşi sens, creştinul nu
este un om care nu greşeşte niciodată, ci este un om care se poate pocăi, care
se ridică din nou şi care o ia de la început după fiecare poticnire - pentru că
viaţa lui Cristos este în el, reparându-l totdeauna, dându-i putere să repete
(într-o oarecare măsură) moartea voluntară pe care a suportat-o Cristos Însuşi.
Acesta este motivul pentru care
creştinul este într-o poziţie deosebită de ceilalţi oameni care încearcă să fie
buni. Ei speră că prin faptul că sunt buni îi vor fi plăcuţi lui Dumnezeu, dacă
într-adevăr există un Dumnezeu; sau, dacă nu cred că există, ei speră să merite
cel puţin aprobarea oamenilor buni. Dar creştinul crede că orice bine pe care-l
face vine din viaţa lui Cristos care este în el. El nu crede că Dumnezeu ne
iubeşte pentru că suntem buni, ci crede că Dumnezeu ne va face buni pentru că
ne iubeşte; tot aşa cum acoperişul unei sere nu atrage soarele pentru că este
strălucitor, ci devine strălucitor pentru că soarele străluceşte deasupra lui.
Permiteţi-mi să arăt limpede că atunci
când creştinii spun că viaţa lui Cristos este în ei, ei nu se referă doar la
ceva mintal sau moral. Când ei vorbesc despre a fi „în Cristos" sau despre
faptul că Cristos este “în ei", acesta nu este doar un mod de a spune că
ei se gândesc la Cristos sau că Îl imită. Ei spun că Cristos acţionează cu
adevărat prin ei; că toată mulţimea de creştini formează organismul fizic prin
care acţionează Cristos - că noi suntem degetele Lui, muşchii Lui, celulele
trupului Lui. Poate că faptul acesta explică unul sau două lucruri. El explică
de ce această viaţă nouă este răspândită nu numai prin acte pur mintale, cum
este credinţa, ci prin acte fizice, cum sunt botezul şi Sfânta împărtăşanie. Nu
este o simplă răspândire a unei idei; seamănă mai mult cu evoluţia - un fapt
biologic sau suprabiologic. Nu are nici un rost să încercăm să fim mai
spirituali decât Dumnezeu. Dumnezeu nu a intenţionat ca omul să fie o creatură
pur spirituală. Acesta este motivul pentru care El foloseşte lucruri materiale,
cum sunt pâinea şi vinul, ca să sădească viaţa nouă în noi. S-ar putea să
credem că afirmaţia aceasta este rudimentară şi nespirituală. Dumnezeu nu crede
aşa; El a inventat mâncatul. Lui îi place materia. El a inventat-o.
Iată un alt lucru care mă nedumerea în
trecut. Nu este oare înfricoşător de nedrept ca această viaţă nouă să fie
limitată la oameni care au auzit de Cristos şi care au putut crede în El?
Adevărul este că Dumnezeu nu ne-a spus ce aranjamente a făcut pentru ceilalţi
oameni. Ştim că nici un om nu va fi mântuit decât prin Cristos; nu ştim dacă
numai cei care Îl cunosc pe El pot fi mântuiţi prin El. Între timp, dacă eşti
îngrijorat în privinţa oamenilor din afară, cel mai nerezonabil lucru pe care-l
poţi face este să rămâi tu însuţi afară. Creştinii sunt Trupul lui Cristos,
organismul prin care lucrează El. Fiecare adăugire la acest Trup îi permite să
lucreze mai mult. Dacă vrei să-i ajuţi pe cei din afară, trebuie să adaugi
celula ta la Trupul lui Cristos, singurul care îi poate ajuta. Tăierea
degetelor unui om ar fi un mod ciudat de a-l determina să lucreze mai mult.
O altă obiecţie posibilă este
următoarea: De ce coboară Dumnezeu deghizat într-o lume ocupată de inamic şi de
ce înfiinţează un fel de societate secretă care să-l submineze pe diavol? De ce
nu coboară El cu toată puterea, invadând această lume? Oare nu este El destul de
puternic? Ei bine, creştinii cred că El va coborî cu toată puterea; nu ştim
când. Putem însă să ghicim de ce întârzie: El vrea să ne dea o şansă să trecem
de bunăvoie de partea Lui. Nu cred că aş avea mare consideraţie pentru un
francez care ar fi aşteptat până când trupele aliate au mărşăluit în Germania,
ca abia atunci să anunţe că este de partea noastră. Dumnezeu va invada. Dar mă
întreb dacă oamenii care îi cer lui Dumnezeu să intervină deschis şi direct în
lumea noastră îşi dau seama ce va fi când El o va face. Când acest lucru se va
întâmpla, va fi sfârşitul lumii. Când autorul păşeşte pe scenă, piesa de teatru
s-a terminat. Dumnezeu va invada, foarte bine; dar ce rost va avea să spui că
eşti de partea Lui atunci, când vei vedea cum întregul univers natural se va
topi ca un vis şi altceva - ceva ce nu a putut fi conceput de mintea ta - se va
instala troznind; ceva atât de minunat pentru unii dintre noi şi atât de
îngrozitor pentru alţii, încât nici unul dintre noi nu va mai putea alege
atunci? Dumnezeu nu va mai fi deghizat atunci; va fi ceva atât de copleşitor,
încât va izbi pe orice creatură fie cu o dragoste irezistibilă, fie cu o groază
irezistibilă. Atunci va fi prea târziu să alegi de partea cui să fii. Nu are
nici un rost să spui că ai ales să stai culcat atunci când ţi-a devenit
imposibil să stai în picioare. Atunci nu va fi timp de ales: va fi timpul când
vom descoperi de partea cui suntem cu adevărat, fie că ne-am dat seama
dinainte, fie că nu ne-am dat seama. Acum, astăzi, în clipa aceasta, avem
ocazia să alegem partea bună. Dumnezeu stă deoparte şi ne dă această şansă.
Oferta nu va dura pentru totdeauna. Trebuie să o primim sau să o refuzăm.