CARTEA A III-A
Conduită creştină
1. Cele trei laturi ale moralităţii
Se spune că un copil de şcoală a fost
întrebat cum crede el că este Dumnezeu. El a spus că, din câte îşi putea da el
seama, Dumnezeu este „genul acela de persoană care îşi roteşte totdeauna
privirile înjur ca să vadă dacă cineva se bucură de ceva, pentru ca apoi să
încerce să pună capăt acelei bucurii". Eu mă tem că tot de felul acesta
este şi ideea pe care cuvântul Moralitate o evocă în minţile multor oameni:
ceva ce se amestecă în viaţa ta, ceva ce te opreşte să te bucuri. În realitate,
regulile morale sunt linii directoare pentru conducerea maşinăriei umane. Orice
regulă morală există pentru a preveni o defecţiune, o tensiune sau o fricţiune
în funcţionarea acelei maşini. Acesta este motivul pentru care se pare la
început că aceste reguli se amestecă fără încetare în înclinaţiile noastre
naturale. Când înveţi cum să foloseşti o maşină, instructorul îţi spune mereu:
„Nu, nu face aşa"; el spune aceasta pentru că există o mulţime de lucruri
care par corecte şi care ţi se par a fi modul firesc de a trata maşina, dar
care nu dau rezultate.
Unii oameni preferă să vorbească despre
„idealuri" morale în loc de reguli morale, şi despre „idealism" moral
în loc de supunere morală. Este adevărat, desigur, că perfecţiunea morală este
un „ideal", în sensul că nu-l putem atinge. În sensul acesta orice gen de
perfecţiune este un ideal pentru noi oamenii; noi nu putem reuşi să fim şoferi
perfecţi sau jucători de tenis perfecţi şi nu putem nici măcar să tragem linii
perfect drepte. Dar există un alt sens în care este foarte inducător în eroare
să spui că perfecţiunea morală este un ideal. Când un om spune că o anumită
femeie sau casă sau vapor sau grădină este „idealul său", el nu vrea să
spună (afară de cazul că este nebun) că toţi ceilalţi oameni ar trebui să aibă
acelaşi ideal, în asemenea probleme nouă ni se permite să avem gusturi diferite
şi, prin urmare, idealuri diferite. Dar este periculos să spui despre un om
care încearcă din greu să respecte legile morale că este un „om cu idealuri
înalte", deoarece aceasta te-ar putea face să crezi că perfecţiunea morală
este doar un gust al lui şi că noi ceilalţi nu suntem chemaţi să avem acelaşi
ideal. Aceasta ar fi o greşeală dezastruoasă.
Comportarea perfectă poate fi la fel de
imposibil de atins ca şi schimbarea perfectă a vitezei atunci când conducem o maşină;
dar este un ideal necesar pentru toţi oamenii, prescris de însăşi natura
maşinăriei umane, la fel cum schimbarea perfectă a vitezei este un ideal pentru
toţi şoferii, prescris prin însăşi natura maşinilor. Ar fi şi mai periculos ca
o persoană să creadă despre sine că are „idealuri morale înalte" pentru că
încearcă să nu spună deloc minciuni (în loc de numai câteva minciuni), pentru
că încearcă să nu comită niciodată adulter (în loc să-l comită doar din când în
când) sau pentru că încearcă să nu fie violentă (în loc să fie de o violenţă
moderată). S-ar putea ca o astfel de situaţie să te facă să devii o persoană
mărginită şi plină de sine şi să crezi că eşti un om cu totul deosebit, care
merită să fie felicitat pentru „idealismul" său. În realitate, ai putea la
fel de bine să te aştepţi să fii felicitat pentru că ori de câte ori faci o
adunare încerci să o faci cât se poate de corect. Să fie clar: aritmetica
perfectă este un „ideal"; bineînţeles că vei face unele greşeli la
calcule. Dar nu este nimic deosebit în a încerca să fii exact la fiecare etapă
a adunării. Ar fi stupid să nu încerci aceasta, deoarece fiecare greşeală îţi
va cauza probleme ulterior. În acelaşi fel, orice eşec moral va cauza necazuri,
probabil altora şi, cu siguranţă, ţie. Vorbind despre reguli şi despre supunere
în loc de „idealuri" şi „idealism", suntem ajutaţi să ne aducem
aminte de aceste realităţi.
Să mergem un pas mai departe. Există
două moduri în care maşinăria umană poate funcţiona greşit. Unul este atunci
când oamenii se îndepărtează unii de alţii, sau când se ciocnesc unii de alţii
şi produc daune, prin înşelăciune sau prin violenţă. Celălalt este când
lucrurile merg rău înăuntrul individului - când diferitele părţi din el
(capacităţile şi dorinţele lui diferite şi aşa mai departe) fie că se
îndepărtează unele de altele, fie că se interferează unele cu altele. Îţi poţi
forma o idee clară dacă te gândeşti că noi suntem ca şi o flotă de ambarcaţiuni
care navighează în formaţie. Călătoria va fi un succes numai dacă, în primul rând,
ambarcaţiunile nu se ciocnesc şi nu intră una în calea alteia; şi, în al doilea
rând, dacă fiecare ambarcaţiune este capabilă să navigheze pe mare şi are
motoarele în stare de funcţionare. De fapt, nu poţi să ai nici unul dintre
aceste lucruri fără celălalt. Dacă ambarcaţiunile se tot ciocnesc între ele, nu
vor rămâne multă vreme în stare de navigaţie. Pe de altă parte, dacă cârmele
lor nu funcţionează, ele nu vor putea evita multă vreme ciocnirile. Sau, dacă
vreţi, gândiţi-vă la oameni ca la o orchestră care cântă un cântec. Pentru a
obţine rezultate bune, ai nevoie de două lucruri. Instrumentul fiecărui
cântăreţ trebuie să fie acordat şi trebuie să cânte numai la momentul potrivit,
aşa încât să se combine cu celelalte.
Dar mai este un lucru pe care nu l-am
luat în considerare. Noi nu ne-am întrebat unde încearcă să ajungă flota sau ce
piesă muzicală încearcă să cânte orchestra. Se poate ca toate instrumentele să
fie acordate şi să intre fiecare la momentul potrivit, dar cu toate acestea
spectacolul să nu aibă succes, dacă orchestra a fost angajată ca să cânte
muzică de dans, dar de fapt a cântat numai marşuri funebre. Şi oricât de bine
ar naviga flota, călătoria ar fi un eşec dacă a intenţionat să ajungă la New
York, dar de fapt a ajuns la Calcuta.
Moralitatea deci pare să se preocupe de
trei lucruri. În primul rând, de corectitudinea şi de armonia dintre indivizi.
În al doilea rând, de ceea ce am putea numi punerea în rânduială sau
armonizarea lucrurilor din lăuntrul fiecărui individ. În al treilea rând, de
scopul general al vieţii umane, luată în ansamblul ei: Pentru ce a fost creat
omul? Pe ce traseu ar trebui să fie flota? Ce melodie vrea dirijorul să cânte
orchestra?
Poate că aţi observat că oamenii moderni
se gândesc aproape întotdeauna la primul lucru şi le uită pe celelalte două.
Când oamenii spun în ziare că noi luptăm pentru standarde morale creştine, ei
înţeleg de obicei prin aceasta că noi ne luptăm pentru bunătate şi
corectitudine în relaţiile dintre naţiuni, dintre clase sociale şi dintre
indivizi; cu alte cuvinte, ei se gândesc numai la primul lucru. Când un om
spune despre ceea ce vrea să facă: „Nu poate fi greşit, deoarece nu cauzează
nimănui nici un rău", el se gândeşte numai la primul lucru. El se gândeşte
că nu are nici o importanţă cum este interiorul unui vapor câtă vreme nu se
ciocneşte cu un altul. Este foarte firesc să începem cu primul lucru, cu
relaţiile sociale, atunci când începem să ne gândim la moralitate. Aceasta
pentru că rezultatele moralităţii inadecvate în acea sferă sunt atât de
evidente şi ne apasă în fiecare zi: război şi sărăcie şi jaf şi minciuni şi
lucruri dubioase. De asemenea, câtă vreme rămâi numai la primul lucru, există
foarte puţine deosebiri de păreri cu privire la moralitate. Aproape toţi
oamenii au fost întotdeauna de acord (în teorie) că fiinţele umane ar trebui să
fie cinstite şi bune şi de folos unele altora. Dar deşi este firesc să începem
cu toate acestea, dacă gândirea noastră despre moralitate se opreşte aici, am
putea foarte bine să nu ne gândim deloc la moralitate. Dacă nu trecem la lucrul
al doilea - la punerea în rânduială a lăuntrului fiecărui om - nu facem decât
să ne înşelăm singuri.
Ce rost are să le spui vapoarelor cum să
ţină cârma pentru ca să evite ciocnirile dacă, de fapt, vapoarele nu sunt decât
nişte hodoroage vechi care nici măcar nu pot fi conduse? Ce rost are să
formulăm, pe hârtie, reguli pentru conduita socială, când noi ştim că, în
realitate, lăcomia, laşitatea, violenţa şi trufia ne vor împiedica să le
respectăm? Nu vreau să spun nicidecum că noi ar trebui să nu ne gândim, şi încă
cu toată puterea, la îmbunătăţiri ale sistemului nostru social şi economic.
Ceea ce vreau sa spun este că toate aceste gânduri nu vor fi decât o iluzie
dacă nu ne dăm seama că doar curajul şi altruismul indivizilor vor face ca
orice sistem să funcţioneze în mod adecvat. Este destul de uşor să elimini
anumite forme particulare de jaf sau de violenţă care au loc în sistemul
actual; dar câtă vreme oamenii sunt înşelători şi violenţi, ei vor găsi un nou
mod de a juca acelaşi joc în sistemul nou. Nu îi poţi face pe oameni buni prin
lege: şi fără oameni buni, nu poţi avea o societate bună. Acesta este motivul
pentru care trebuie să trecem şi să ne gândim la al doilea lucru: moralitatea
interioară a individului.
Dar eu nu cred că ne putem opri nici
aici. Ajungem acum la faptul că diferite credinţe despre univers conduc la
comportări diferite. S-ar părea, la prima vedere, foarte firesc să ne oprim
când am ajuns aici şi să aplicăm acele elemente ale moralităţii cu care toţi
oamenii cu judecată sunt de acord. Dar oare ne putem opri aici? Aduceţi-vă
aminte că religia conţine o serie de afirmaţii despre realităţi, afirmaţii care
trebuie să fie adevărate sau false. Dacă sunt adevărate, din ele vor decurge un
set de concluzii cu privire la navigarea corectă a flotei umane; dacă sunt
false, vom ajunge la un set de concluzii cu totul diferit. De exemplu, să
revenim la omul care spune că ceea ce face el nu este greşit din moment ce nu
dăunează altei fiinţe umane. El înţelege clar că nu trebuie să avarieze
celelalte vapoare din convoi, dar crede sincer că ceea ce face cu vaporul lui
este pur şi simplu o problemă personală. Oare are vreo importanţă dacă vaporul
este proprietatea lui sau nu? Are vreo importanţă dacă, să zicem aşa, eu sunt
proprietarul minţii şi trupului meu, sau doar un chiriaş, răspunzător faţă de
adevăratul proprietar? Dacă m-a creat altcineva, pentru scopurile sale, atunci
eu trebuie să am o mulţime de îndatoriri pe care nu le-aş avea dacă mi-aş fi
singur stăpân.
Creştinismul afirmă că fiecare fiinţă
umană va trăi veşnic, şi afirmaţia aceasta trebuie să fie adevărată sau falsă.
Există o mulţime de lucruri pe care nu ar trebui să le iau în considerare dacă
aş trăi numai şaptezeci de ani, dar pe care trebuie să le iau în considerare cu
toată seriozitatea dacă voi trăi veşnic. Poate că temperamentul meu violent sau
invidia mea se înrăutăţesc treptat - atât de încet încât deteriorarea lor în
decurs de şaptezeci de ani abia dacă va fi observată. Dar s-ar putea ca ele să
devină un iad absolut într-un milion de ani: de fapt, dacă creştinismul este
adevărat, Iadul este tocmai termenul tehnic corect pentru ceea ce vor fi ele.
Nemurirea mai cauzează încă o diferenţă care, tangenţial, are legătură cu
diferenţa dintre totalitarism şi democraţie. Dacă indivizii trăiesc numai
şaptezeci de ani, atunci un stat sau o naţiune sau o civilizaţie, care pot să
dureze o mie de ani, sunt mult mai importante decât individul. Dar dacă
creştinismul are dreptate, atunci individul este nu numai mai important, ci
incomparabil mai important, deoarece el este veşnic, iar viaţa statului sau a
unei civilizaţii este doar o clipă, când este comparată cu viaţa eternă a
individului.
Aşadar, se pare că dacă ne gândim la
moralitate, trebuie să ne gândim la toate cele trei aspecte: relaţiile între
oameni; lucrurile din lăuntrul fiecărui om; şi relaţiile dintre om şi Forţa
care l-a creat. Noi toţi putem coopera în privinţa primului aspect. Diferenţele
de păreri încep cu al doilea aspect şi pot deveni grave în privinţa celui de-al
treilea. Atunci când ne ocupăm de al treilea aspect, ies la iveală diferenţele
principale dintre moralitatea creştină şi cea necreştină. În restul acestei
cărţi, mă voi situa pe poziţia creştină şi voi privi la întregul tablou pe baza
presupunerii că creştinismul este adevărat.