2. „Virtuţile cardinale"
Secţiunea precedentă a fost concepută
iniţial pentru a fi transmisă ca o scurtă prezentare la radio.
Dacă ţi se permite să vorbeşti numai
zece minute, aproape totul trebuie să fie sacrificat de dragul concentrării.
Unul dintre motivele principale pentru care am împărţit moralitatea în trei
părţi (cu imaginea pe care am dat-o despre navigarea vapoarelor în convoi) a
fost că acesta părea să fie cel mai scurt mod de a prezenta subiectul. Aici
vreau să vă dau o idee despre un alt mod în care a fost împărţit subiectul de
scriitori mai vechi, un mod care era prea lung ca să-l folosesc în prezentarea
mea, dar care este foarte bun. Potrivit acestei scheme mai lungi există şapte
„virtuţi". Patru dintre ele sunt numite virtuţi „cardinale", iar
celelalte trei sunt numite virtuţi „teologice". Virtuţile „cardinale"
sunt cele pe care le recunosc toţi oamenii civilizaţi; cele „teologice"
sunt acelea despre care, de regulă, ştiu numai creştinii. Mă voi ocupa de
virtuţile teologice mai târziu: acum vreau să vorbesc despre cele patru virtuţi
cardinale. (Cuvântul „cardinal" nu are nici o legătură cu
„cardinalii" din biserica romano-catolică. El derivă de la un cuvânt latin
care înseamnă “încheietura uşii". Aceste virtuţi au fost numite
„cardinale" deoarece ele sunt, am putea spune, „pivotale".) Ele sunt
PRUDENŢA, CUMPĂTAREA, JUSTIŢIA şi CURAJUL.
Prudenţa înseamnă simţul practic
obişnuit, efortul de a gândi ce faci şi care este rezultatul probabil. În zilele
noastre, oamenii abia dacă mai consideră prudenţa ca una dintre „virtuţi".
De fapt, întrucât Cristos a spus că noi putem intra în lumea Sa numai dacă
devenim ca nişte copii, mulţi creştini cred că, de vreme ce eşti „bun", nu
are importanţă dacă eşti neghiob. Dar aceasta este o înţelegere greşită. În
primul rând, majoritatea copiilor dau dovadă de multă „prudenţă" cu
privire la lucrurile care îi interesează, şi se gândesc la ele în mod
inteligent. În al doilea rând, aşa cum arată Sf. Pavel, Cristos nu a
intenţionat niciodată să spună că noi trebuie să rămânem copii în ceea ce
priveşte inteligenţa: dimpotrivă, El ne-a spus nu numai „să fim nevinovaţi ca
porumbeii", ci şi „înţelepţi ca şerpii". El vrea o inimă de copil,
dar o gândire de adult. El vrea să fim simpli, sinceri, plini de afecţiune şi
în stare să învăţăm, aşa cum sunt copiii buni; dar El vrea de asemenea ca
fiecare strop de inteligenţă pe care-l
avem să fie alert la locul lui şi în perfectă stare pentru luptă.
Faptul că tu dai bani la o organizaţie
caritabilă nu înseamnă că nu trebuie să încerci să afli dacă organizaţia aceea
este cinstită sau nu. Faptul că subiectul la care te gândeşti este Dumnezeu
Însuşi (atunci când te rogi, de exemplu) nu înseamnă că poţi fi mulţumit cu
aceleaşi idei copilăreşti pe care le-ai avut când erai de cinci ani. Desigur,
este adevărat că Dumnezeu nu te va iubi mai puţin, sau nu te va folosi mai
puţin, dacă s-a întâmplat să te naşti cu o minte mai puţin strălucită. El are
loc pentru oameni cu foarte puţină inteligenţă, dar El vrea ca fiecare să-şi
folosească inteligenţa pe care o are. Motoul adecvat nu este: „Fii bun, dragul
meu, şi lasă-l pe cel ce poate să fie isteţ", ci: „Fii bun, dragul meu, şi
nu uita că aceasta înseamnă şi să fii cât se poate de isteţ". Dumnezeu
nu-l îndrăgeşte pe leneşul intelectual mai mult decât pe ceilalţi leneşi. Dacă
intenţionezi să devii creştin, îţi atrag atenţia că te angajezi la ceva ce te
va solicita în întregime, gândirea ta şi tot ce eşti. Dar, din fericire, şi
afirmaţia reciprocă este adevărată. Oricine care încearcă sincer să fie creştin
va descoperi curând că inteligenţa lui este mai acută; unul dintre motivele
pentru care nu este nevoie de o educaţie specială ca să fii creştin este că
însuşi creştinismul este o educaţie. Acesta este motivul pentru care un
credincios needucat cum a fost Bunyan a putut să scrie o carte care a uimit
întreaga lume.
Cumpătarea, din nefericire, este unul
dintre acele cuvinte care şi-a schimbat sensul. Acum înseamnă de obicei
abstinenţă de la băuturile alcoolice. Dar în zilele când a doua virtute
cardinală a fost numită „cumpătare", nu însemna nimic de felul acesta.
Cumpătarea nu se referea în mod special la băutură, ci la toate plăcerile; ea
nu însemna abstinenţă, ci însemna să nu mergi mai departe decât este potrivit.
Este o greşeală să gândeşti că creştinii ar trebui să fie abstinenţi;
mahomedanismul este o religie a abstinenţei, nu creştinismul. Desigur, poate să
fie de datoria unui anumit creştin, sau a oricărui creştin, la un moment dat,
să se abţină de la băuturi tari, fie pentru că este genul de om care nu poate
să bea fără să bea prea mult, fie pentru că vrea să dea banii aceia săracilor,
fie pentru că este împreună cu oameni care sunt înclinaţi spre beţie şi nu
trebuie să-i încurajeze prin faptul că bea el însuşi. Dar ideea importantă este
că el se abţine pentru un motiv bun, de la ceva ce el nu condamnă şi de care îi
place să-i vadă pe alţi oameni bucurându-se. Una dintre trăsăturile unui anumit
tip de om rău este că el nu poate renunţa la un lucru fără ca să vrea ca toţi
ceilalţi să renunţe la lucrul acela. Aceasta nu este calea creştină. Un anumit
creştin poate găsi potrivit să renunţe la tot felul de lucruri pentru anumite
motive speciale - să renunţe la căsătorie, la carne, la bere, la filme; dar în
momentul când el începe să spună că acele lucruri sunt rele în ele însele, sau
când începe să-i desconsidere pe ceilalţi oameni care le folosesc, el este pe o
cale greşită.
Foarte mult rău s-a făcut în lumea
modernă prin restrângerea cuvântului cumpătare la problema băuturii. Lucrul
acesta îi ajută pe oameni să uite că poţi fi la fel de necumpătat cu privire la
multe alte lucruri. Un bărbat care face din jocul de fotbal sau din maşină
centrul vieţii sale, sau o femeie care îşi dedică toate gândurile hainelor sau
jocului de bridge sau câinelui ei, sunt la fel de „necumpătaţi" ca şi
cineva care se îmbată în fiecare seară. Desigur, necumpătarea lor nu se arată
atât de uşor în exterior: mania jocului de bridge sau de fotbal nu te face să
cazi lat în mijlocul drumului. Dar Dumnezeu nu este înşelat de aspectele
exterioare.
Justiţia înseamnă mult mai mult decât
ceea ce se petrece la tribunale. Este numele vechi dat pentru tot ce ar trebui
să numim „corectitudine" sau „dreptate"; ea include cinstea, cedarea
reciprocă, veracitatea, respectarea promisiunilor şi toată această latură a
vieţii. Curajul include două forme - curajul care confruntă pericolul şi
curajul care „rezistă" în suferinţă. Poate că „dârzenie" este un
cuvânt mai potrivit. Puteţi observa, desigur, că nu puteţi practica vreme
îndelungată nici una dintre celelalte virtuţi fără să fie angajată aceasta din
urmă.
Mai este încă un lucru cu privire la
virtuţile cardinale care ar trebui să fie observat. Există o diferenţă între a
face o anumită acţiune dreaptă sau cumpătată şi a fi un om drept sau cumpătat.
Cineva care nu este un jucător bun de tenis poate să lovească din când în când
câte o minge bună. Când vorbeşti despre un jucător bun te referi la unul ai
cărui ochi şi muşchi şi nervi au fost antrenaţi în aşa fel încât să lovească
nenumărate mingi bune, aşa încât acum să poţi avea încrederea că va lovi bine
mingea. Ochii, muşchii şi nervii lui au un anumit tonus şi o anumită calitate
care este prezentă şi când el nu joacă tenis, la fel cum gândirea unui
matematician are o anumită particularitate şi trăsătură care este prezentă şi
când el nu face calcule matematice. În acelaşi fel, un om care perseverează în
a face acţiuni drepte va dobândi în final o anumită calitate a caracterului.
Când vorbim despre „virtute", ne referim la acea calitate şi nu la
acţiunile particulare.
Această distincţie este importantă
pentru următorul motiv: Dacă ne-am gândi numai la acţiunile particulare, s-ar
putea să încurajăm trei idei greşite.
(1) S-ar putea să credem că, dacă faci
un lucru bun, nu contează cum l-ai făcut şi de ce l-ai făcut - dacă l-ai făcut
de bunăvoie sau silit, posac sau cu bucurie, din teamă de opinia publică sau
pentru că l-ai considerat lucrul potrivit. Adevărul este că acţiunile bune
făcute pentru motive rele nu ajută la construirea calităţii lăuntrice sau a
trăsăturii de caracter numită „virtute", şi tocmai această calitate sau
trăsătură de caracter este cea care contează. (Dacă un jucător slab de tenis
loveşte mingea foarte puternic, nu pentru că îşi dă seama că este nevoie de o
minge puternică, ci pentru că s-a enervat, lovitura aceea s-ar putea, din
întâmplare, să-l ajute să câştige meciul acela; dar nu îl va ajuta să devină un
jucător care să fie bun în mod constant.)
(2) Am putea crede că Dumnezeu nu vrea
decât să ne supunem unui set de reguli; în realitate, El vrea oameni de o
anumită calitate.
(3) Am putea crede că „virtuţile"
sunt necesare numai pentru viaţa actuală - că în lumea cealaltă am putea înceta
să fim drepţi, pentru că nu va mai fi nici un lucru pentru care să ne certăm,
şi am putea înceta să fim curajoşi, pentru că nu va mai fi nici un pericol.
Este adevărat că în lumea viitoare probabil nu vor fi ocazii pentru fapte juste
sau curajoase, dar vom avea toate ocaziile să fim felul acela de oameni care
putem deveni numai ca rezultat al facerii unor asemenea fapte aici. Ideea nu
este că Dumnezeu îţi va refuza intrarea în lumea Sa veşnică dacă nu ai anumite
trăsături de caracter; ideea este că dacă oamenii nici măcar nu au început să
formeze acele trăsături înăuntrul lor, atunci nici o stare sau situaţie
exterioară nu va putea constitui un „rai" pentru ei - adică, nimic nu i-ar
putea face să aibă fericirea aceea adâncă, puternică şi de neclintit, pe care o
are în gând Dumnezeu pentru noi.