3. Moralitatea socială
Primul lucru care trebuie clarificat cu
privire la moralitatea creştină în relaţiile dintre oameni este că în acest
domeniu Cristos nu a venit să predice un gen nou de moralitate. Regula de Aur a
Vechiului Testament („Fă altora ce ai vrea să-ţi facă ei ţie") este o
rezumare a ceea ce toţi oamenii au ştiut dintotdeauna că este drept.
Învăţătorii morali cu adevărat mari nu introduc niciodată o moralitate nouă;
numai şarlatanii şi capricioşii fac acest lucru. Dr. Johnson a spus: „Oamenii
au mai mare nevoie să li se aducă aminte ce ştiu, decât au nevoie să fie
învăţaţi". Adevărata slujbă a oricărui învăţător moral este să ne
reamintească, mereu, mereu, vechile principii simple pe care nu suntem deloc
dornici să le aplicăm; este ca şi cum l-ai aduce mereu pe un cal înapoi la un
gard peste care a refuzat să sară sau ca şi cum l-ai aduce pe un copil înapoi
la fragmentul de lecţie pe care vrea să-l evite.
Al doilea lucru care trebuie clarificat
este că creştinismul nu a pretins şi nu pretinde că ar avea un program politic
detaliat pentru aplicarea principiului „Fă altora ce ai vrea să-ţi facă ei
ţie" la o anumită societate, într-un anumit moment. Lucrul acesta ar fi
imposibil. Principiul este destinat pentru toţi oamenii din toate timpurile, în
timp ce un program anume, potrivit pentru un anumit loc sau timp, nu s-ar
potrivi în alte condiţii. În afară de aceasta, creştinismul nu operează în
felul acesta. Când îţi spune să-i hrăneşti pe cei flămânzi, nu îţi dă lecţii de
gătit. Când îţi spune să citeşti Scripturile, nu îţi dă lecţii de ebraică şi
greacă şi nici măcar de gramatică engleză. Creştinismul nu a fost menit
niciodată să înlocuiască sau să înlăture artele şi ştiinţele umane obişnuite;
dimpotrivă, el este o călăuză care poate să le dea tuturor direcţia bună şi
este o sursă de energie care poate să le dea tuturor viaţă nouă, dar numai dacă
se pun la dispoziţia lui.
Oamenii spun: „Biserica ar trebui să ia
conducerea". Afirmaţia aceasta este adevărată, dacă ei înţeleg conceptul
de Biserică în mod corect, dar este falsă dacă ei înţeleg conceptul de biserică
în mod greşit. Prin Biserică ei ar trebui să înţeleagă totalitatea celor care
aplică creştinismul. Când ei spun că Biserica ar trebui să ia conducerea, ei ar
trebui să aibă în gând faptul că unii creştini - care se întâmplă să aibă
înzestrările adecvate - ar trebui să fie economişti şi oameni de stat, şi că
toţi economiştii şi oamenii de stat ar trebui să fie creştini, şi că toate
eforturile lor în politică şi economie ar trebui direcţionate în sensul punerii
în practică a principiului: „Fă altora ce vrei să-ţi facă ei ţie". Dacă
s-ar întâmplă aşa şi dacă noi ceilalţi am fi gata să acceptăm lucrul acesta,
atunci ar trebui să găsim foarte repede rezolvarea creştină a problemelor
noastre sociale.
Dar, desigur, când spun că Biserica ar
trebui să preia conducerea, cei mai mulţi oameni se referă la faptul că ei vor
ca clericii să elaboreze un program politic. Lucrul acesta este absurd.
Clericii sunt persoanele acelea speciale din cadrul Bisericii care au fost
pregătite în mod special şi care au fost puse deoparte ca să se îngrijească de
lucrurile care ne privesc pe noi ca şi creaturi care vom trăi veşnic: iar noi
le cerem să facă o slujbă cu totul diferită, pentru care ei nu au fost
pregătiţi. Misiunea aceasta ne revine de fapt nouă, laicilor. Aplicarea
principiilor creştine în organizaţiile profesionale sau în şcoli trebuie să
vină de la creştinii care sunt conducători ai organizaţiilor şi directori de
şcoli, la fel cum literatura creştină trebuie să vină de la romancieri şi
dramaturgi creştini - nu de la un grup de episcopi care se adună laolaltă şi în
timpul lor liber încearcă să scrie piese de teatru şi romane.
În acelaşi fel, Noul Testament, fără a
intra în detalii, ne dă indicii clare cu privire la cum ar fi o societate
deplin creştină. Poate că ne dă chiar mai mult decât putem primi. Ne spune că
nu trebuie să fie oameni inactivi sau paraziţi: dacă cineva nu munceşte, ar
trebui nici să nu mănânce. Fiecare trebuie să lucreze cu mâinile lui, ba mai
mult, lucrul fiecăruia ar trebui să producă ceva bun: nu va fi o producţie de
articole de lux stupide şi nici de reclame şi mai stupide, care să ne convingă
să le cumpărăm. Nu trebuie să fie lăudăroşenie şi nimeni nu trebuie să-şi dea
aere. În măsura aceasta o societate creştină ar fi ceea ce numim noi acum „de
stânga". Pe.de altă parte, Noul Testament insistă totdeauna asupra
ascultării noastre reale (şi asupra formelor exterioare de respect) de toţi
magistraţii instalaţi pe drept, asupra ascultării copiilor de părinţi şi (mă
tem că lucrul acesta nu se va bucura de popularitate) asupra ascultării
nevestelor de bărbaţi. În al treilea rând, trebuie să fie o societate veselă:
plină de cântece şi de bucurie, o societate care socoteşte că îngrijorarea şi
anxietatea sunt rele. Curtoazia este una dintre virtuţile creştine; de
asemenea, Noul Testament nu îi agreează pe oamenii care se amestecă mereu în
treburile altora.
Dacă ar exista în prezent o asemenea
societate şi dacă am vizita-o, cred că ne-am întoarce de acolo cu o impresie
ciudată. Ar trebui să avem sentimentul că viaţa ei economică este foarte
socialistă şi, în sensul acela, „avansată", dar că viaţa de familie şi
codul de maniere sunt mai degrabă de modă veche - poate chiar ceremonioase şi
aristocrate. Fiecăruia dintre noi i-ar place anumite lucruri, dar mă tem că la
foarte puţini dintre noi le-ar place societatea aceea în totalitatea ei. Tocmai
la aceasta ne-am aştepta dacă creştinismul ar fi planul complet pentru
maşinăria umană. Noi toţi ne-am îndepărtat de planul acela complet în diferite
moduri, şi fiecare dintre noi vrea să susţină că modificările pe care le-a adus
el planului originar sunt de fapt adevăratul plan. Veţi descoperi lucrul acesta
mereu, mereu, cu privire la tot ce este cu adevărat creştin: orice persoană
este atrasă de anumite elemente ale lui şi ar vrea să aleagă acele elemente şi
să lase la o pare restul. Acesta este motivul pentru care nu putem ajunge prea
departe, şi acesta este motivul pentru care oamenii care se luptă pentru lucruri
cu totul opuse pot spune că se luptă pentru creştinism.
Încă un lucru. Există un sfat pe care
ni-l dau grecii păgâni din antichitate, evreii din Vechiul Testament şi marii
învăţători creştini din Evul Mediu, sfat pe care sistemul economic modern l-a
nesocotit complet. Toţi oamenii aceştia ne-au spus să nu împrumutăm bani cu
dobândă: dar împrumutarea banilor cu dobândă - ceea ce noi numim
„investiţie" - este la baza întregului nostru sistem. Poate că de aici nu
rezultă în mod absolut că noi greşim. Unii oameni spun că atunci când Moise şi
Aristotel şi creştinii au fost de acord cu interzicerea împrumutării banilor cu
dobândă (sau „camătă" cum o numeau ei), ei nu şi-au putut imagina
companiile pe acţiuni şi se gândeau doar la persoanele individuale care dădeau
bani cu împrumut şi că, prin urmare, noi nu trebuie să luăm seama la ce au spus
ei. Aceasta este o problemă în privinţa căreia eu nu pot decide. Eu nu sunt
economist şi nu ştiu dacă sistemul de investiţii este răspunzător pentru starea
de lucruri în care ne aflăm. Tocmai acesta este motivul pentru care avem nevoie
de un economist creştin. Eu am simţit că nu aş fi fost cinstit dacă nu v-aş fi
spus că trei mari civilizaţii au fost de acord (sau cel puţin aşa pare la prima
vedere) în ceea ce priveşte condamnarea unui lucru pe care noi ne-am bazat
întreaga viaţă.
Încă un lucru şi apoi voi încheia. În
pasajul în care Noul Testament spune că fiecare trebuie să lucreze, ne este dat
şi un motiv: „Ca să aibă ce să dea celui lipsit". Caritatea - dăruirea
pentru cei săraci - este o componentă esenţială a moralităţii creştine: în
înfricoşătoarea pildă cu oile şi cu caprele, se pare că acesta este elementul
de care depinde totul. Unii oameni din zilele noastre spun că această caritate
ar trebui să fie nenecesară şi că în loc să dăruim săracilor, noi ar trebui să
creăm o societate în care să nu mai fie săraci cărora să trebuiască să le dăm.
S-ar putea ca ei să aibă dreptate când spun că ar trebui să creăm o asemenea
societate. Dar dacă cineva crede că, drept consecinţă a acestui fapt, poate
înceta să dăruiască, persoana aceea a rupt-o cu moralitatea creştină. Eu nu
cred că cineva poate stabili o regulă cu privire la cât ar trebui să dăruim. Mă
tem că singura regulă potrivită ar fi să dăruim mai mult decât avem în plus. Cu
alte cuvinte, dacă cheltuielile noastre pentru confort, articole de lux,
distracţii etc. sunt la acelaşi nivel cu ale celor care au acelaşi venit cu
noi, probabil că dăruim prea puţin. Dacă donaţiile nu ne fac să strângem deloc
cureaua, mă tem că sunt prea mici. Ar trebui să fie lucruri pe care am vrea să
le facem, dar nu le putem face deoarece donaţiile noastre caritabile le exclud.
Vorbesc acum despre „donaţii caritabile" în sensul obişnuit. Anumite
cazuri speciale de nevoi pe care le au rudele, prietenii, vecinii sau
subalternii tăi, cazuri pe care Dumnezeu te obligă să le observi, pot necesita
mult mai mult: îţi pot cere să mergi chiar până la punerea în pericol a
propriei tale poziţii. Pentru mulţi dintre noi marele obstacol în calea
dăruirii caritabile nu este traiul luxos sau dorinţa după mai mulţi bani, ci
teama noastră - teama de nesiguranţă. Aceasta trebuie să fie recunoscută
deseori ca o ispită. Uneori mândria noastră ne împiedică să fim darnici; suntem
ispitiţi să cheltuim mai mult decât ar trebui pe forme spectaculoase de
generozitate (bacşişuri, ospitalitate), şi mai puţin decât ar trebui pentru
aceia care au cu adevărat nevoie de ajutorul nostru.
Şi acum, înainte de a încheia, voi
încerca să ghicesc cum v-a afectat secţiunea aceasta pe voi, cei care aţi
citit-o. Probabil că sunt printre voi unii cu idei de stânga care sunt foarte
supăraţi că nu am mers suficient de departe în direcţia aceasta, şi sunt unii
cu ideologie opusă, care sunt foarte supăraţi pentru că ei cred că am mers mult
prea departe. Dacă este aşa, faptul acesta ne aduce la adevăratul obstacol în
elaborarea planului pentru o societate creştină. Cei mai mulţi dintre noi nu
abordează subiectul ca să afle ce spune creştinismul: noi îl abordăm cu
speranţa să găsim sprijin din partea creştinismului pentru ideile partidului
nostru. Noi căutăm un aliat acolo unde ni se oferă fie un Stăpân, fie un
Judecător. Şi eu sunt la fel ca şi ceilalţi. În secţiunea aceasta sunt
fragmente pe care am vrut să le las deoparte. Şi tocmai acesta este motivul
pentru care nu va rezulta nimic din aceste prelegeri decât dacă vom face un
mare ocol. O societate creştină nu se va instala de "cât atunci când cei
mai mulţi dintre noi o vom dori cu adevărat: şi noi nu o vom dori cu adevărat
până când nu vom deveni pe deplin creştini. Pot spune: „Fă altora ce vrei să-ţi
facă ei ţie", până mă fac vânăt la faţă, dar nu pot împlini ce spun decât
atunci când îl iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi: şi nu pot învăţa să-l
iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi decât după ce am învăţat să-L iubesc
pe Dumnezeu; şi nu pot învăţa să-L iubesc pe Dumnezeu decât dacă învăţ să
ascult de El. Aşadar, cum v-am spus, suntem împinşi spre ceva mai profund -
suntem împinşi să trecem de la problemele sociale la problemele religioase.
Căci calea cea mai ocolită este cea mai scurtă cale spre casă.