4. Moralitate şi psihanaliză
Am spus că nu vom obţine niciodată o
societate creştină decât dacă cei mai mulţi dintre noi devin creştini. Desigur,
aceasta nu înseamnă că putem amâna să acţionăm pentru schimbarea societăţii
până la o dată imaginară din viitorul îndepărtat. Înseamnă că trebuie să ne
apucăm de amândouă lucrurile deodată - (1) să vedem cum putem aplica în detaliu
la o societate modernă principiul: „Fă celorlalţi ce vrei să-ţi facă ei
ţie", şi (2) să devenim oamenii care sunt gata să aplice principiul din
moment ce ştiu cum să o facă. Vreau să încep acum prin a discuta care este
ideea creştină despre omul bun - care sunt specificaţiile creştine pentru
maşinăria umană.
Înainte de a intra în detalii, mai sunt
încă două idei generale pe care aş vrea să le subliniez. Mai întâi de toate,
întrucât moralitatea creştină pretinde că este o tehnică pentru punerea în
ordine a maşinăriei umane, cred că mi-ar place să ştiu ce relaţie este între ea
şi o altă tehnică care se pare că ridică aceeaşi pretenţie - şi anume,
psihanaliza.
Trebuie să faceţi distincţie foarte
clară între două lucruri: între teoriile medicale propriu-zise şi tehnicile
psihanalistului, pe de o parte, şi concepţia filozofică generală despre lume pe
care Freud şi alţii au adăugat-o la psihanaliză, pe de altă parte. Al doilea
lucru - filozofia lui Freud - este în contradicţie directă cu creştinismul şi
în contradicţie directă cu filozofia celuilalt mare psiholog, Jung. În afară de
aceasta, când Freud vorbeşte despre modul în care pot să fie vindecaţi
nevroticii, el vorbeşte ca un specialist în materie, dar când trece la
filozofie în general, el vorbeşte ca un amator. De aceea, este înţelept să-i
respectăm părerea într-un caz, dar nu şi în celălalt - şi tocmai aşa voi face.
Sunt gata să fac aceasta deoarece am descoperit că atunci când vorbeşte despre
un alt subiect, unul despre care eu cunosc câte ceva (şi anume lingvistica), el
este foarte ignorant. Psihanaliza în sine, separată de adăugirile filozofice
ale lui Freud şi ale celorlalţi, nu este nicidecum în contradicţie cu
creştinismul. Tehnica ei se suprapune la un moment dat cu moralitatea creştină
şi nu ar fi rău dacă orice persoană ar şti câte ceva despre aceasta: dar ele nu
merg paralel tot timpul, deoarece cele două tehnici se ocupă de lucruri
diferite.
Când un om face o alegere morală, sunt
implicate două lucruri. Unul este actul alegerii. Celălalt lucru este
constituit din diferitele sentimente, impulsuri şi aşa mai departe pe care i le
prezintă structura sa psihologică şi care sunt materialul brut al alegerii
sale. Materialul acesta brut poate fi de două feluri. Poate fi ceea ce numim un
material normal: el poate consta din sentimente comune tuturor oamenilor. Sau
poate consta din sentimente nefireşti, datorate unor lucruri care nu au mers
bine în subconştientul său. Astfel, teama de lucruri care sunt cu adevărat
periculoase ar fi un exemplu din prima categorie; o teamă iraţională de pisici
sau de păianjeni ar fi un exemplu din a doua categorie. Dorinţa unui bărbat
după o femeie ar face parte din prima categorie; dorinţa pervertită a unui
bărbat după un alt bărbat ar face parte din a doua categorie. Ceea ce încearcă
să facă psihanaliza este să elimine sentimentele anormale, adică, să-i dea
omului materii prime mai bune pentru alegerile sale; moralitatea se ocupă de
actul alegerii propriu-zise.
Să formulăm aceasta în alt fel.
Imaginaţi-vă trei bărbaţi care merg la război. Unul dintre ei are frica
obişnuită de pericol pe care o are orice om, dar el şi-o supune prin efort
moral şi devine un om viteaz. Să presupunem că ceilalţi doi au, ca rezultat al
unor lucruri din subconştientul lor, nişte temeri iraţionale, exagerate, temeri
care nu pot fi controlate prin nici un efort moral. Să presupunem acum că vine
un psihanalist şi îi vindecă pe amândoi: adică, îi pune pe amândoi în poziţia
primului bărbat. Ei bine, abia după ce s-a isprăvit problema psihanalitică,
începe problema morală, întrucât acum sunt vindecaţi, aceşti doi bărbaţi pot
lua atitudini diferite. Unul dintre ei poate spune: „Bine că am scăpat de toate
aiurelile acelea. Acum pot să fac în sfârşit ceea ce am vrut să fac întotdeauna
- să-mi împlinesc datoria pentru cauza libertăţii". Dar celălalt ar putea
spune: „Ei bine, îmi pare bine că acum sunt relativ calm în focul luptei, dar
aceasta nu modifică nicidecum faptul că sunt foarte hotărât să am grijă de mine
însumi şi să-l las, ori de câte ori pot, pe celălalt fârtat să ia misiunea
periculoasă. Unul dintre lucrurile bune cu privire la faptul că mă simt mai
puţin înspăimântat este că acum pot să mă îngrijesc mai bine de mine însumi şi
pot să fiu mai dibaci când este vorba să ascund faptul acesta de
ceilalţi". Diferenţa aceasta este de ordin pur moral, şi psihanaliza nu
poate face nimic cu privire la ea. Oricât de mult ai îmbunătăţi materialul brut
al omului, mai este ceva: alegerea liberă, reală pe care o face omul cu privire
la materialul care i s-a prezentat, alegerea de a pune avantajul său pe primul
plan sau pe ultimul plan. Această alegere liberă este singurul lucru cu care se
ocupă moralitatea.
Materialul psihologic rău nu este un
păcat, ci o boală. Nu este ceva de care trebuie să te pocăieşti; este ceva ce
trebuie vindecat, şi lucrul acesta este foarte important. Fiinţele umane se
judecă unele pe altele prin prisma acţiunilor lor exterioare. Dumnezeu le
judecă prin prisma alegerilor lor morale. Când un nevrotic care are o oroare
patologică de pisici se forţează să ridice o pisică, pentru un motiv bun, este
posibil ca în ochii lui Dumnezeu el să arate mai mult curaj decât a arătat un
om sănătos care a câştigat ordinul Virtutea Militară. Când un om, care a fost
pervertit din tinereţe şi a fost învăţat că cruzimea este un lucru normal, face
un gest mic de bunătate, sau se reţine de la o cruzime pe care ar fi putut-o
comite şi, de aceea, poate riscă să fie batjocorit de tovarăşii săi, este
posibil ca el, în ochii lui Dumnezeu, să fi făcut mai mult decât dacă eu sau tu
ne-am fi dat chiar viaţa pentru un prieten.
Este bine să privim la lucrul acesta şi
din altă perspectivă. Este posibil ca unii dintre noi, care părem oameni foarte
de treabă, de fapt să fi folosit atât de puţin din caracteristicile ereditare
bune şi din educaţia bună primită, încât suntem, în realitate, mai răi decât
aceia pe care îi socotim oameni înrăiţi. Ştim noi cum ne-am fi comportat dacă
am fi avut structura psihologică, educaţia rea şi puterea politică pe care a
avut-o, să zicem, Himmler? Acesta este motivul pentru care creştinilor li se
spune să nu judece. Noi vedem numai rezultatele alegerilor pe care le face un
om pe baza materiei sale prime. Dar Dumnezeu nu îl judecă pe baza materiei
prime, ci pe baza a ceea ce a făcut cu ea. Cea mai mare parte a structurii
psihologice a omului este datorită probabil trupului: când trupul său moare,
toată acea structură se va desprinde de el, şi omul central adevărat, cel ce a
făcut alegerile, cel care a folosit bine sau rău materialul acesta, va sta gol.
Toate lucrurile frumoase pe care le-am considerat ale noastre, dar care se
datorau de fapt unei digestii bune, se vor desprinde de unii dintre noi; toate
lucrurile dezagreabile care erau datorate unor complexe sau unei sănătăţi
şubrede se vor desprinde de alţii. Atunci, pentru prima oară, îl vom vedea pe
fiecare aşa cum a fost cu adevărat. Atunci vom avea surprize.
Aceasta mă duce la al doilea punct.
Deseori oamenii cred că moralitatea creştină este un fel de înţelegere cu
Dumnezeu, care spune: „Dacă respecţi o mulţime de reguli, te voi răsplăti, iar
dacă nu le respecţi, te voi pedepsi". Eu nu cred că acesta este cel mai
bun mod de a privi moralitatea. Eu aş spune că de fiecare dată când faci o
alegere, tu transformi partea centrală din tine, partea care alege, în ceva
puţin diferit de ceea ce a fost înainte. Luând viaţa ta în întregime, cu
nenumăratele ei alegeri, pe parcursul întregii vieţi tu transformi încet acest
lucru central fie într-o creatură cerească, fie într-una diabolică; fie într-o
creatură care este în armonie cu Dumnezeu, cu celelalte creaturi şi cu sine, fie
într-una care este într-o stare de război şi ură cu Dumnezeu, cu semenii şi cu
sine. Să fii o creatură de un fel înseamnă rai: adică bucurie, pace, cunoaştere
şi putere. Să fii o creatură de celălalt fel înseamnă nebunie, oroare, idioţie,
furie, neputinţă şi singurătate eternă. Fiecare dintre noi înaintează în
fiecare clipă spre o stare sau spre cealaltă.
Aceasta explică ceea ce m-a nedumerit
totdeauna la scriitorii creştini; ei par să fie atât de stricţi la un moment
dat şi atât de liberali în altul. Ei vorbesc despre păcate comise în gând ca şi
cum ar fi extrem de grave; şi după aceea vorbesc despre cele mal înfricoşătoare
omoruri şi înşelăciuni, ca şi cum singurul lucru pe care trebuie să-l faci este
să te pocăieşti şi totul va fi iertat. Dar am ajuns să înţeleg că ei au
dreptate. Ei se gândesc întotdeauna la urma pe care acţiunea aceea o lasă
asupra eulul central minuscul nu-l care poate vedea nimeni în viaţa aceasta,
dar pe care fiecare dintre noi trebui să-l suporte - sau să se bucure de el - o
veşnicie. Un om poate fi într-o asemenea poziţie încât mânia lui face să fie
vărsat sângele a mii de oameni, iar altul poate fi într-o poziţie în care,
oricât de mânios ar fi nu se va alege decât cu faptul că alţii vor râde de el.
Dar urma mică lăsată pe suflet poate să fie aceeaşi la amândoi. Fiecare a făcut
ceva cu sine, un lucru care, dacă nu se pocăieşte, îl va face să-i fie mai greu
să-şi stăpânească furia data viitoare când este ispitit şi va face furia şi mai
îngrozitoare atunci când va cădea pradă ei. Fiecare dintre ei, dacă se întoarce
cu seriozitate la Dumnezeu, poate corecta aberaţia aceea din omul central;
fiecare dintre ei, privind în perspectivă, este un om condamnat dacă nu o face.
Mărimea sau micimea unul lucru, privit din afară, nu este ceea ce contează cu
adevărat.
Un ultim gând. Vă aduceţi aminte că am
spus că direcţia bună duce nu numai la pace, ci şi la cunoaştere. Când un om devine mai bun, el înţelege
mai bine şi mai clar răul care încă mai este în el. Când un om devine mai rău,
el înţelege tot mai puţin propria sa răutate. Un om de o răutate moderată ştie
că nu este foarte bun; un om cu desăvârşire rău crede că este stare bună. Toate
acestea sunt de fapt foarte fireşti. Înţelegi somnul atunci când eşti treaz, nu
când dormi. Îţi pot vedea greşelile aritmetice atunci când gândirea ta
funcţionează bine; când faci greşelile, nu le poţi vedea. Poţi înţelege natura
beţiei atunci când eşti treaz, nu când eşti beat. Oamenii buni cunosc atât
binele cât şi răul; oamenii răi nu cunosc nici binele şi nici răul.