5. Moralitatea sexuală
Trebuie să luăm acum în considerare
felul în care moralitatea creştină priveşte sexul, sau ceea ce creştinii numesc
virtutea castităţii. Regula creştină cu privire la castitate nu trebuie
confundată cu regula socială a „modestiei" (într-un sens al cuvântului),
adică regula socială cu privire la buna-cuviinţă sau decenţă. Regula socială cu
privire la buna-cuviinţă stabileşte cât din corpul omenesc poate fi expus
privirilor, ce subiecte pot fi discutate şi în ce termeni, potrivit cu
obiceiurile dintr-un anumit cerc social. Astfel, în timp ce regula cu privire
la castitate este aceeaşi pentru toţi creştinii din toate vremurile, regula cu
privire la decenţă se schimbă. O tânără dintr-o insulă din Pacific, care abia
dacă are ceva haine pe ea, şi o doamnă din perioada victoriană, înfăşurată
complet de hainele sale, pot fi amândouă la fel de „modeste", la fel de
cuviincios îmbrăcate sau la fel de decente, potrivit cu standardele din
societăţile lor: şi amândouă, din câte ne putem da seama din îmbrăcămintea lor,
pot să fie la fel de caste (sau la fel de lipsite de castitate). Unele cuvinte
folosite de femeile caste din vremea lui Shakespeare ar fi fost folosite în
secolul al 19-lea numai de o femeie complet decăzută.
Când oamenii încalcă regula de decenţă
aplicată în vremea lor în locul unde se află, dacă o fac pentru a stârni pofte
în ei sau în alţii, aduc o ofensă castităţii. Dar dacă ei încalcă regula din
pricina ignoranţei sau a neglijenţei, ei se fac vinovaţi numai de faptul că sunt
nemanieraţi. Când, aşa cum se întâmplă deseori, ei încalcă regula în mod
conştient, cu scopul de a-i şoca pe alţii sau de a-i pune într-o situaţie
penibilă, ei nu sunt neapărat lipsiţi de castitate, dar sunt lipsiţi de
dragoste, deoarece este rău să-ţi găseşti plăcerea în a-i face pe alţii să se
simtă stânjeniţi.
Eu nu cred că un standard de decenţă
foarte strict sau foarte complicat este o dovadă de castitate sau că ajută în
vreun fel decenţei, şi de aceea eu privesc ca pe un lucru bun slăbirea şi simplificarea
regulii, care au avut loc în vremea mea. În prezent însă există inconvenientul
că oameni de diferite vârste şi de diferite tipuri nu acceptă toţi acelaşi
standard şi abia dacă ştim unde ne situăm. Câtă vreme mai durează această
confuzie, eu cred că oamenii mai bătrâni sau de modă veche ar trebui să fie
atenţi să nu presupună că toţi tinerii sau toţi oamenii „emancipaţi" sunt
corupţi atunci când nu se potrivesc cu standardul vechi; la rândul lor, tinerii
nu ar trebui să-i considere pe bătrâni „fandosiţi" sau puritani pentru că
nu adoptă cu uşurinţă noile standarde. Cele mai multe probleme vor fi rezolvate
dacă există o dorinţă sinceră de a-i aprecia pe ceilalţi şi de a-i face să se
simtă confortabil.
Castitatea este cea mai nepopulară
dintre virtuţile creştine. Nu există excepţii de la ea; vechea regulă creştină
este: „Fie căsătorie, cu credincioşie completă faţă de partener, fie abstinenţă
totală". Lucrul acesta este atât de dificil şi atât de contrar
instinctelor noastre, încât se pare că sau creştinismul greşeşte sau instinctul
nostru sexual, aşa cum este acum, s-a abătut de la normal. Trebuie să decidem
care dintre cele două greşeşte. Bineînţeles că eu, fiind creştin, cred că
instinctul sexual s-a abătut de la normal.
Dar eu am şi alte motive să cred acest
lucru. Scopul biologic al sexului sunt copiii, la fel cum scopul biologic al
mâncatului este refacerea trupului. Dacă noi mâncăm ori de câte ori suntem
înclinaţi să o facem şi dacă mâncăm cât vrem, este adevărat că cei mai mulţi
dintre noi vor mânca prea mult, dar nu enorm de mult. Un om poate să mănânce
cât doi, dar nu poate să mănânce cât zece. Pofta de mâncare trece puţin dincolo
de scopul ei biologic, dar nu în proporţii enorme. Dar dacă un bărbat tânăr
şi-ar satisface pofta sexuală ori de câte ori simte înclinaţia şi dacă fiecare
act ar produce un copil, în decurs de zece ani ar putea popula cu uşurinţă un
sat mai mic. Pofta aceasta depăşeşte funcţia sa într-o proporţie ridicol de
mare şi absurdă.
Să explicăm lucrurile în alt fel. Este
uşor să aduni o mulţime mare pentru un spectacol de strip-tease - adică să vadă
cum o femeie se dezbracă pe scenă. Să presupunem acum că ai merge într-o ţară
în care ai putea umple o sală de spectacol prin simplul fapt că aduci pe scenă
o farfurie acoperită şi apoi ridici treptat capacul, aşa încât fiecare să poată
vedea, tocmai înainte de stingerea luminilor, că pe farfurie a fost un picior
de miel sau o felie de şuncă; oare nu ai crede că în ţara aceea ceva nu este în
regulă cu pofta lor de mâncare? Dar cineva care a fost crescut într-o lume
diferită oare nu ar socoti la fel de ciudată starea instinctului nostru sexual?
Un critic a spus că dacă el ar găsi o
ţară în care asemenea spectacole de „strip-tease" culinar ar fi populare,
el ar trage concluzia că oamenii din ţara aceea suferă de foame. El vrea să
spună, desigur, că asemenea lucruri, cum este spectacolul de strip-tease, au
rezultat nu din corupţie sexuală, ci din înfometare sexuală. Eu sunt de acord
cu el că dacă, într-o ţară ciudată, am descoperi că spectacolele cu picioare de
miei ar fi populare, una dintre explicaţiile posibile care mi-ar trece prin
gând ar fi foametea. Dar pasul următor în verificarea ipotezei ar fi să aflu
câtă mâncare este consumată în realitate în ţara aceea. Dacă dovezile arată că
se consumă o cantitate mare de mâncare, bineînţeles că va trebui să abandonez
ipoteza cu înfometarea şi va trebui să încerc să mă gândesc la altceva.
În acelaşi fel, înainte de a accepta
ideea că înfometarea sexuală este cauza spectacolelor de strip-tease, ar trebui
să căutăm dovezi dacă în expoca noastră există mai multă abstinenţă sexuală
decât în epocile când spectacolele de strip-tease nu erau cunoscute.
Bineînţeles că nu există asemenea dovezi. Mijloacele anticoncepţionale au făcut
ca satisfacerea poftei sexuale să fie mult mai puţin costisitoare în căsnicie
şi mult mai lipsită de riscuri în afara ei decât oricând, iar opinia publică
este mai puţin ostilă faţă de unirile ilicite şi chiar faţă de perversiune
decât a fost din vremurile păgâne. Nici ipoteza “înfometării" nu este
singura pe care ne-o putem imagina. Oricine ştie că pofta sexuală, la fel ca şi
celelalte pofte ale noastre, creşte dacă este satisfăcută. Poate că oamenii
flămânzi se gândesc mult la mâncare, dar la fel fac şi cei care se îmbuibă cu
mâncare; şi lacomilor şi flămânzilor le place să le fie stimulată pofta de
mâncare.
Al treilea punct. Vei găsi foarte puţini
oameni care vor să mănânce lucruri care nu sunt de fapt mâncare sau care să
facă altceva cu mâncarea decât să o mănânce. Cu alte cuvinte, pervertirea
poftei de mâncare este rară. Dar perversiunile instinctului sexual sunt
numeroase, greu de vindecat şi înfricoşătoare. Îmi pare rău că trebuie să intru
în toate aceste detalii, dar în ultimii douăzeci de ani am fost alimentaţi zi de
zi cu minciuni sfruntate cu privire la sex. Ni s-a spus, până când ne-am
săturat să mai auzim, că dorinţa sexuală este în aceeaşi categorie cu toate
celelalte dorinţe naturale ale noastre şi că dacă am abandona vechea idee
victoriană despre înăbuşirea ei, toate lucrurile ar merge de minune în grădină.
Nu este adevărat. În momentul în care analizezi faptele şi laşi la o parte
propaganda, îţi dai seama că nu este aşa.
Ei îţi spun că sexul a ajuns o problemă
deoarece a fost înăbuşit. Dar în ultimii douăzeci de ani nu a fost înăbuşit. Se
discută despre el toată ziua. Cu toate acestea, sexul continuă să fie o
problemă. Dacă înăbuşirea ar fi fost cauza problemei, descătuşarea ar fi
trebuit să repare situaţia. Eu cred că oamenii au înăbuşit iniţial instinctul sexual
tocmai pentru că a ajuns într-o asemenea stare de haos. Oamenii moderni spun
mereu: „Sexul nu este ceva de care să te ruşinezi". Prin aceasta ei ne
spun unul din două lucruri. Poate că ei vor să spună: „Nu este nimic ruşinos în
faptul că rasa umană se reproduce într-un anumit mod, nici în faptul că aceasta
îi dă plăcere". Dacă ei se referă la aceasta, au dreptate. Şi creştinii
spun acelaşi lucru. Necazul nu este cu lucrul în sine şi nici cu plăcerea.
Vechii învăţători creştini au spus că dacă omul nu ar fi căzut în păcat,
plăcerea sexuală, în loc să fie mai mică decât acum, ar fi fost de fapt mult
mai mare. Cunosc nişte creştini înguşti în vederi care vorbeau de parcă
creştinismul ar susţine că sexul sau trupul sau plăcerea ar fi rele în ele
însele. Dar ei greşesc. Creştinismul este aproape singura dintre religiile
majore care aprobă în totalitate trupul, care crede că materia este bună, că
Dumnezeu Însuşi a luat o dată trup omenesc, că în ceruri ni se va da un gen de
trup şi că acesta va constitui o parte esenţială a fericirii, frumuseţii şi
energiei noastre. Creştinismul a glorificat căsătoria mai mult decât oricare
altă religie; cele mai frumoase poezii de dragoste din lume au fost scrise
aproape toate de creştini. Dacă cineva spune că sexul este rău în sine,
creştinismul îl contrazice imediat. Dar, desigur, când oamenii spun: „Sexul nu
este ceva de care să te ruşinezi", ei vor de fapt să spună că „starea în
care a ajuns în prezent instinctul sexual nu este un lucru de care să ne fie
ruşine".
Dacă au în gând lucrul acesta, eu cred
că ei greşesc. Cred că este cât se poate de ruşinos. Nu ai de ce să te ruşinezi
dacă îţi place mâncarea: ar trebui să te ruşinezi dacă jumătate dintre oamenii
din lume şi-ar face din mâncare principalul interes al vieţilor lor şi dacă
şi-ar petrece timpul privind la fotografii cu mâncare şi scurgându-li-se ochii
după mâncare. Eu nu spun că tu şi eu suntem răspunzători în mod individual
pentru starea actuală. Strămoşii noştri ne-au transmis organisme care sunt
deformate în această privinţă, iar noi suntem înconjuraţi tot mai mult de o
propagandă în favoarea lipsei de castitate. Sunt oameni care vor să menţină
instinctul nostru sexual aprins, pentru ca ei să facă bani pe seama noastră,
deoarece, desigur, un om obsedat de un lucru este un om care opune foarte
puţină rezistenţă. Dumnezeu cunoaşte situaţia noastră; El nu ne va judeca de
parcă nu am fi avut de înfruntat nici o dificultate. Ceea ce contează este
sinceritatea noastră şi perseverenţa voinţei noastre de a le depăşi.
Înainte de a fi vindecaţi noi trebuie să
vrem să fim vindecaţi. Cei care vor cu adevărat să primească ajutor îl vor
primi; dar pentru mulţi oameni moderni este greu chiar şi să dorească acest
lucru. Este uşor să ne facem iluzia că vrem ceva când în realitate noi nu vrem
lucrul acela. Un creştin faimos din vremuri trecute ne-a spus că în tinereţe se
ruga fără încetare pentru castitate; dar peste mai mulţi ani, el şi-a dat seama
că în timp ce buzele lui spuneau: „Doamne, te rog fă-mă curat", inima lui
adăuga în taină: „Dar, te rog, nu chiar acum". Lucrul acesta se poate
întâmpla şi cu rugăciunile pentru alte virtuţi; dar există trei motive pentru
care este deosebit de dificil pentru noi să dorim castitate completă, necum să
o realizăm.
În primul rând, firea noastră decăzută,
diavolul care ne ispiteşte şi toată propaganda modernă în favoarea satisfacerii
poftelor, se combină pentru a ne face să simţim că dorinţele cărora încercăm să
ne împotrivim sunt atât de „naturale", de „sănătoase" şi de
rezonabile încât este aproape pervers şi anormal să ne împotrivim lor. Poze
după poze, filme după filme, romane după romane, toate asociază ideea
indulgenţei sexuale cu ideile de sănătate, normalitate, tinereţe, francheţe şi
bună dispoziţie. Ei bine, această asociere este o minciună. La fel ca toate
minciunile de efect, ea este bazată pe un adevăr - adevărul, recunosfcut
anterior, că sexul în sine (separat de excesele şi obsesiile care s-au
dezvoltat în jurul lui) este „normal" şi „sănătos" şi tot ce vreţi.
Minciuna constă în sugestia că orice act sexual la care eşti tentat la un
moment dat este sănătos şi normal. Aceasta, sau oricare altă concepţie este
foarte diferită de cea creştină şi trebuie să fie absurdă. Cedarea la toate
dorinţele noastre duce în mod evident la impotenţă, la boală, la gelozie, la
minciuni, la tăinuiri şi la tot ce este opus sănătăţii şi bunei dispoziţii şi
sincerităţii. Pentru orice fericire, chiar şi în lumea aceasta, este nevoie de
o doză considerabilă de înfrânare; de aceea, afirmaţia că orice dorinţă puternică
este sănătoasă şi rezonabilă, este o afirmaţie fără valoare. Orice om întreg la
minte şi civilizat trebuie să aibă un set de principii pe baza cărora decide să
respingă unele dorinţe şi să accepte altele. Un om poate face aceasta pe baza
unor principii creştine, altul pe baza unor principii igienice şi altul pe baza
unor principii sociologice. Adevăratul conflict nu este între creştinism şi
„natură", ci între principiul creştin şi alte principii care acţionează în
„natură", deoarece „natura" (în sensul de dorinţă naturală) va trebui
să fie ţinută în frâu, dacă vrei să nu-ţi ruinezi întreaga viaţă. Recunoaştem
că principiile creştine sunt mai stricte decât celelalte; dar noi credem că vei
primi ajutor ca să respecţi aceste principii, ajutor pe care nu-l vei primi ca
să le respecţi pe celelalte.
În al doilea rând, mulţi oameni nu au
curajul să încerce cu seriozitate castitatea creştină, deoarece ei cred
(înainte de a încerca) că lucrul acesta este imposibil. Dar când un lucru
trebuie încercat, nu trebuie să te gândeşti dacă este posibil sau nu. Când eşti
confruntat cu o întrebare facultativă la un examen, te gândeşti dacă poţi să
răspunzi sau nu; când ai o întrebare obligatorie, trebuie să faci tot ce poţi
ca să răspunzi. Poţi să primeşti ceva puncte şi pentru un răspuns imperfect,
dar cu siguranţă nu vei primi nici un punct dacă nici măcar nu încerci să
răspunzi la întrebare. Nu numai la examene, ci şi la război, la ascensiunile
montane, la învăţarea patinajului, a înotului sau a mersului cu bicicleta, la
încheierea nasturelui de la gât când degetele îţi sunt îngheţate, oamenii fac
adesea ceea ce părea imposibil înainte de a face lucrul respectiv. Este
surprinzător ce poţi face atunci când trebuie să faci un anumit lucru.
Putem fi convinşi, desigur, că o
castitate perfectă - la fel ca şi dragostea perfectă - nu va fi atinsă doar
prin eforturi omeneşti. Trebuie să ceri ajutor de la Dumnezeu. Chiar şi când Îi
ceri ajutorul, multă vreme ţi se poate părea că nu primeşti nici un ajutor sau
că primeşti prea puţin ajutor. Nu are importanţă. După fiecare eşec, cere-ţi
iertare, ridică-te şi încearcă din nou. Foarte adesea lucrul cu care ne ajută
mai întâi Dumnezeu nu este virtutea însăşi, ci tocmai această putere de a
încerca din nou. Oricât de importantă ar fi castitatea (sau curajul sau cinstea
sau oricare altă virtute), acest proces formează în noi calităţi ale sufletului
care sunt şi mai importante. Ne vindecă de iluziile cu privire la noi înşine şi
ne învaţă să depindem de Dumnezeu. Învăţăm, pe de-o parte, că nu ne putem
încrede în noi înşine nici măcar în momentele noastre cele mai bune, şi, pe de
altă parte, că nu trebuie să disperăm nici în momentele cele mai rele, deoarece
eşecurile noastre sunt iertate. Singurul lucru fatal este să te dai bătut,
mulţumindu-te cu mai puţin decât perfecţiunea.
În al treilea rând, oamenii înţeleg
deseori greşit afirmaţiile psihologiei despre „reprimare". Psihologia
afirmă că „reprimarea" sexului este periculoasă. Dar cuvântul
„reprimare" este un termen tehnic: el nu înseamnă „suprimare", în
sensul de „refuz" sau “împotrivire" faţă de el. O dorinţă sau o idee
„reprimată" este de obicei o dorinţă sau idee care s-a infiltrat în
subconştient (de obicei la o vârstă foarte fragedă) şi care acum vine în
gândirea conştientă numai într-o formă deghizată şi de nerecunoscut.
Sexualitatea reprimată nu îi apare pacientului deloc ca o formă de sexualitate.
Când un adolescent sau un adult se opune unei dorinţe conştiente, el nu are
de-a face cu o reprimare şi nici nu este în cel mai mic pericol să creeze o
reprimare. Dimpotrivă, cei care încearcă cu seriozitate să realizeze castitatea
sunt mai conştienţi şi ajung curând să cunoască mai mult decât oricine
altcineva despre sexualitatea lor. Ei ajung să-şi cunoască dorinţele la fel de
bine cum l-a cunoscut Wellington pe Napoleon, sau Sherlock Holmes pe Moriarty;
la fel de bine cum un şorecar cunoaşte şobolanii sau cum un instalator cunoaşte
totul despre conducte defecte care curg. Virtutea - chiar şi încercarea de a
ajunge la virtute - aduce lumină; indulgenţa aduce ceaţă.
În fine, deşi a trebuit să vorbesc
destul de mult despre sex, vreau să arăt cât se poate de limpede că nu acesta
este centrul moralităţii creştine. Dacă cineva crede că creştinismul consideră
lipsa de castitate drept viciul suprem, se înşeală. Păcatele cărnii sunt rele,
dar ele sunt cele mai puţin grave dintre toate păcatele. Cele mai rele plăceri
sunt pur spirituale: plăcerea de a-i acuza pe alţii, comportarea autoritară
răutăcioasă şi calomnierea; plăcerile puterii şi urii. Există două lucruri
înăuntrul meu, în competiţie cu eul uman la care trebuie să încerc să ajung.
Ele sunt Eul Animal şi Eul Diabolic. Eul Diabolic este cel mai rău dintre cele
două. Acesta este motivul pentru care un om mândru, rece, care se consideră pe
sine drept şi care merge regulat la biserică poate să fie mult mai aproape de
iad decât o prostituată. Desigur, cel mai bine este să nu faci parte din nici
una din aceste două categorii!