6. Căsătoria creştină
Capitolul precedent a fost în principal
negativ. Am discutat ce nu este în regulă cu impulsul sexual din om, dar am
spus foarte puţine despre funcţia lui bună - cu alte cuvinte, despre căsătoria
creştină. Sunt două motive pentru care mie nu-mi place în mod deosebit să mă
ocup de căsătorie. Primul este că doctrinele creştine cu privire la acest
subiect sunt extrem de nepopulare. Al doilea este că eu însumi nu am fost
căsătorit niciodată şi de aceea nu pot vorbi în cunoştinţă directă de cauză.
Dar în ciuda acestui fapt, nu cred că aş putea lăsa la o parte acest subiect
când discut despre morala creştină.
Ideea creştină despre căsătorie este
bazată pe cuvintele lui Cristos că bărbatul şi femeia trebuie să fie socotiţi
ca un singur organism - acesta este echivalentul modern pentru „un singur
trup". Creştinii cred că atunci când Cristos a spus acest lucru, El nu a
exprimat un sentiment, ci a enunţat un fapt - la fel cum cineva enunţă doar un
fapt real când spune că lacătul şi cheia sunt un singur mecanism, sau că
arcuşul şi vioara sunt un singur instrument. Inventatorul maşinăriei umane ne
spune că cele două jumătăţi, bărbatul şi femeia, au fost destinate să fie
combinate împreună în perechi, nu numai la nivel sexual, ci să fie combinate
total. Monstruozitatea actului sexual în afara căsătoriei constă în faptul că
aceia care îl fac încearcă să izoleze un tip de unire (cea sexuală) de toate
celelalte uniri care trebuiau să o însoţească pentru a face unirea desăvârşită.
Concepţia creştină nu afirmă că este ceva rău în plăcerea sexuală, după cum nu
este nimic rău în plăcerea de a mânca. Ce vrea creştinismul să spună este că nu
trebuie să izolezi plăcerea aceea şi să încerci să o obţii singură, după cum nu
trebuie să obţii plăcerea de a gusta mâncarea fără a o înghiţi şi digera, ci
doar mestecând mâncarea şi scuipând-o afară.
Drept consecinţă, creştinismul afirmă că
legătura căsătoriei este pentru toată viaţa. În privinţa aceasta, există
desigur diferenţe între diferite culte: unii nu admit deloc divorţul; alţii îl
admit cu reţinere în cazuri foarte speciale. Este o mare tragedie că creştinii
nu pot fi toţi de acord în probleme ca aceasta; dar pentru laicul de rând,
lucrul care trebuie observat este că toate bisericile sunt de acord una cu alta
în privinţa căsătoriei, în mult mai mare măsură decât oricare dintre ele este
de acord cu lumea din afară. Vreau să spun că toate bisericile consideră
divorţul ca şi o tăiere a unui trup viu, ca pe un fel de operaţie chirurgicală.
Unele biserici cred că operaţia este atât de violentă încât nu poate fi făcută
deloc; altele o admit ca pe un remediu disperat în cazuri extreme. Toate
bisericile sunt de acord că divorţul seamănă mai mult cu tăierea ambelor
picioare decât cu desfiinţarea unei asocieri de afaceri sau chiar cu dezertarea
din armată. Nici una dintre biserici nu este de acord cu concepţia modernă că
divorţul este doar o simplă reorganizare a partenerilor, care poate fi făcută
oricând partenerii simt că nu se mai iubesc unul pe altul sau când unul dintre
ei se îndrăgosteşte de altcineva.
Înainte de a examina această concepţie
modernă în raportul ei cu castitatea, trebuie să nu uităm să o discutăm în
raport cu o altă virtute, şi anume justiţia. Justiţia, aşa cum am spus
anterior, include respectarea promisiunilor. Orice persoană care a fost
cununată în biserică a făcut o promisiune publică solemnă că va sta alături de
partenerul său până la moarte. Îndatorirea de a respecta această promisiune nu
are o legătură specială cu moralitatea sexuală: ea este în aceeaşi poziţie cu
orice altă promisiune. Dacă, aşa cum ne spun mereu oamenii moderni, impulsul
sexual nu este decât un alt impuls oarecare, atunci ar trebui să fie tratat la
fel ca şi toate celelalte impulsuri ale noastre; şi după cum satisfacerea lor
este controlată de promisiunile noastre, tot aşa trebuie să fie şi satisfacerea
impulsului sexual. Dacă însă, aşa cum cred eu, impulsul sexual nu este
nicidecum ca şi toate celelalte impulsuri, ci este un impuls aprins în mod
bolnăvicios, trebuie să fim deosebit de atenţi să nu-i permitem să ne ducă la
necinste.
Cineva ar putea răspunde la această
obiecţie că el a considerat promisiunea făcută în biserică drept o simplă
formalitate şi că nu a intenţionat niciodată să o respecte. Dacă aşa stau
lucrurile, pe cine a încercat persoana aceea să înşele? Pe Dumnezeu? N-a fost
deloc un lucru înţelept. Pe sine? Nici lucrul acesta n-a fost prea înţelept. Pe
mire sau pe mireasă sau pe socri? Aceasta este înşelătorie. Cel mai adesea,
cred eu, cei doi (sau unul dintre ei) speră să înşele publicul. Ei vor să aibă
respectul care este legat de faptul de a fi căsătorit, dar fără să intenţioneze
să plătească preţul: adică, ei sunt impostori, ei înşeală. Dacă ei continuă să
fie mulţumiţi cu înşelăciunea lor, nu am ce să le spun: cine ar putea impune
datoria înaltă şi dificilă a castităţii unor oameni care nu au nici măcar
dorinţa de a fi oneşti? Dacă şi-au venit acum în fire şi vor să fie oneşti,
promisiunea lor, făcută deja, îi constrânge. Faptul acesta, veţi vedea, se
încadrează la capitolul justiţiei, nu la cel al castităţii. Dacă oamenii nu
cred în căsătorie pe viaţă, probabil că este mai bine să trăiască împreună
necăsătoriţi, decât să-şi facă unul altuia jurăminte pe care nu intenţionează
să le respecte. Este adevărat că dacă trăiesc împreună fără să fie căsătoriţi
ei vor fi vinovaţi (înaintea creştinilor) de imoralitate sexuală. Dar o
greşeală nu poate fi reparată cu o altă greşeală: lipsa de castitate nu este
ameliorată dacă se adaugă sperjurul.
Ideea că singurul motiv pentru a rămâne
căsătoriţi este că cei doi sunt îndrăgostiţi unul de altul nu lasă loc pentru a
considera căsătoria un contract sau o promisiune. Dacă singurul lucru important
este dragostea, atunci promisiunea nu poate adăuga nimic; şi dacă nu adaugă
nimic, nu ar trebui făcută. Lucrul curios este că îndrăgostiţii înşişi, câtă
vreme rămân cu adevărat îndrăgostiţi, ştiu mai bine lucrul acesta decât cei
care vorbesc despre dragoste. Aşa cum a subliniat Chesterton, cei care sunt
îndrăgostiţi au o înclinaţie naturală de a se lega prin promisiuni. Cântecele
de dragoste din toată lumea sunt pline de jurăminte de statornicie eternă.
Legea creştină nu impune asupra sentimentului de dragoste ceva ce este străin
de natura acelui sentiment: ea le cere îndrăgostiţilor să ia în serios ceva ce
sentimentul însuşi îi impulsionează să facă.
Şi, bineînţeles, promisiunea făcută când
sunt îndrăgostit şi tocmai pentru că sunt îndrăgostit, promisiunea de a fi
credincios persoanei iubite cât timp trăiesc, mă angajează să-i fiu credincios
chiar şi dacă încetez să mai fiu îndrăgostit. Promisiunea trebuie să fie făcută
cu privire la lucruri pe care le pot face, cu privire la acţiuni: nimeni nu
poate promite că va continua să simtă într-un anumit fel. Am putea la fel de
bine să promitem că nu vom avea niciodată dureri de cap sau că nu ne vom simţi
niciodată flămânzi. Dar, poate întreba cineva, ce rost mai are să-i ţii
laolaltă pe doi oameni dacă ei nu se mai iubesc? Există câteva motive sociale
sănătoase: ca să asigure un cămin pentru copiii lor, să o protejeze pe femeie
(care probabil că şi-a sacrificat sau şi-a ruinat propria carieră prin faptul
că s-a căsătorit) ca să nu fie abandonată ori de câte ori bărbatul se
plictiseşte de ea. Dar mai este încă un motiv de care eu sunt foarte sigur,
deşi găsesc că este greu de explicat.
Este greu de explicat, deoarece atât de
mulţi oameni nu pot fi făcuţi să înţeleagă că în timp ce B este mai bun decât
C, A poate să fie chiar mai bun decât B. Lor le place să gândească numai în
termeni de bine şi rău, nu de bine, mai bine şi cel mai bine, sau rău, mai rău
şi cel mai rău. Ei vor să ştie dacă tu crezi că patriotismul este un lucru bun:
dacă le răspunzi că, desigur, patriotismul este mult mai bun decât egoismul
individual, dar că este inferior dragostei universale şi că ar trebui
întotdeauna să cedeze în faţa dragostei universale, atunci când cele două sunt
în conflict, ei cred că tu încerci să fii evaziv în răspunsul tău. Ei te
întreabă ce crezi despre duel. Dacă le răspunzi că este mult mai bine să-l
ierţi pe un om decât să duelezi cu el, dar că un duel poate să fie mai bun decât
o duşmănie de o viaţă întreagă, duşmănie care se dovedeşte prin eforturi
secrete de „a-l pune la pământ pe celălalt", ei se vor plânge că nu le dai
un răspuns clar. Sper că nici unul dintre cititori nu va face greşeala aceasta
cu privire la ceea ce urmează să spun în continuare.
Ceea ce noi numim „a fi
îndrăgostit" este o stare înălţătoare şi, în multe privinţe, bună pentru
noi. Ne ajută să devenim generoşi şi curajoşi, ne deschide ochii nu numai
pentru frumuseţea persoanei iubite, ci pentru tot ce este frumos, şi
subordonează (mai ales la început) sexualitatea noastră pur animalică; în
sensul acesta, dragostea este marea biruitoare a poftei. Nici un om în toate
minţile nu va tăgădui că a fi îndrăgostit este o stare mult mai bună decât
senzualitatea de rând sau decât egocentrismul rece. Dar, aşa cum am spus
anterior: „Cel mai periculos lucru pe care-l putem face este să luăm unul
dintre impulsurile naturii noastre şi să facem din el lucrul pe care să-l
urmărim cu orice preţ". A fi îndrăgostit este un lucru bun, dar nu este
cel mai bun lucru. Există multe lucruri mai prejos de el, dar există multe
lucruri mai presus de el. Nu poţi să faci din el o bază pentru toată viaţa.
Este un sentiment nobil, dar este, cu toate acestea, doar un sentiment. Nu ne
putem aştepta ca vreun sentiment să aibă veşnic intensitate maximă şi nici
măcar nu ne putem aştepta să dureze. Cunoaşterea poate dura, principiile pot
dura, obiceiurile pot dura; dar sentimentele fluctuează. Şi, de fapt, orice ar
spune oamenii, starea de “îndrăgostire" de obicei nu durează mult.
Dacă expresia cu care se încheie
poveştile, „Şi au trăit împreună fericiţi toată viaţa", este luată în
sensul: „În următorii cincizeci de ani ei au simţit aceeaşi dragoste ca şi în
ziua când s-au căsătorit", atunci afirmaţia spune ceva ce probabil nu a
fost adevărat niciodată şi ceva ce nici nu poate fi adevărat. Cine ar putea
suporta să trăiască în starea aceea de exaltare măcar cinci ani? Ce s-ar
întâmpla cu slujba ta, cu pofta ta de mâncare, cu somnul tău, cu prieteniile
tale? Desigur, când încetezi să fii “îndrăgostit", nu înseamnă că încetezi
să iubeşti. Dragostea, în acest al doilea sens - spre deosebire de „a fi
îndrăgostit" - nu este doar un sentiment. Este o unitate profundă,
menţinută prin voinţă şi întărită în mod deliberat prin obicei; întărită (în
familiile creştine) prin graţia pe care amândoi partenerii o cer şi o primesc
de la Dumnezeu. Ei pot avea această dragoste unul pentru altul chiar şi atunci
când nu le place unul de celălalt, la fel cum te iubeşti pe tine însuţi chiar
şi atunci când nu îţi place de tine. Ei pot păstra această dragoste chiar şi
atunci când, dacă şi-ar permite, le-ar fi mai uşor să se „îndrăgostească"
de altcineva. Faptul că au fost “îndrăgostiţi" i-a determinat mai întâi
să-şi promită fidelitate: această dragoste mai potolită le permite să-şi
respecte promisiunea. Maşinăria familiei funcţionează tocmai cu această
dragoste: “îndrăgostirea" a fost explozia care a pornit motorul.
Dacă nu sunteţi de acord cu mine,
probabil că veţi spune: „El nu ştie nimic despre această problemă; el nu este
căsătorit". Se prea poate să aveţi dreptate. Dar înainte de a spune acest
lucru, aveţi grijă să mă judecaţi prin prisma a ceea ce cunoaşteţi din
experienţa proprie şi din observarea vieţii prietenilor voştri, nu pe baza
ideilor pe care le-aţi căpătat din romane şi din filme. Lucrul acesta nu este
aşa de simplu cum cred unii. Experienţa noastră este colorată de romane, piese
de teatru şi filme, şi este nevoie de răbdare şi de pricepere ca să separi
lucrurile pe care le-ai învăţat cu adevărat din experienţa vieţii.
Oamenii îşi fac impresia, din cărţi, că
dacă te-ai căsătorit cu persoana potrivită, te poţi aştepta „să fii
îndrăgostit" pentru totdeauna. În consecinţă, când descoperă că nu sunt
“îndrăgostiţi", ei cred că aceasta dovedeşte că au făcut o greşeală şi că
au dreptul să facă o schimbare - fără să-şi dea seama că, după ce au făcut
schimbarea, strălucirea noii dragoste va dispare la fel cum s-a stins cea
veche. În acest compartiment al vieţii, ca şi în celelalte, exaltarea vine la
început şi nu durează. Emoţia pe care o simte un băiat când l-a captivat pentru
prima oară ideea zborului nu va continua neschimbată când intră în Aviaţia
Militară şi începe cu adevărat să înveţe să zboare. Emoţia pe care o simţi când
vezi pentru prima oară un loc minunat se stinge atunci când te muţi şi
locuieşti în locul acela. Oare înseamnă aceasta că ar fi fost mai bine să nu
înveţi să zbori sau să nu locuieşti într-un loc minunat? Nicidecum. În amândouă
cazurile, dacă ne realizăm dorinţele, stingerea primei emoţii va fi compensată
de un interes mai potolit şi de mai lungă durată. Ba mai mult (şi îmi este greu
să găsesc cuvinte care să arate cât de important cred eu că este lucrul
acesta), numai oamenii care sunt gata să accepte pierderea exaltării de început
şi să se preocupe de aspectul mai sobru, sunt oamenii care vor găsi probabil o
nouă exaltare într-o direcţie cu totul diferită. Tânărul care a învăţat să
zboare şi a devenit un pilot bun va descoperi dintr-o dată muzica; omul care
s-a stabilit să locuiască într-un loc minunat va descoperi grădinăritul.
Eu cred că aceasta este o mică parte din
ce a vrut să spună Cristos când a afirmat că un lucru nu poate trăi cu adevărat
decât dacă moare mai întâi. Nu este deloc bine să încerci să păstrezi o
exaltare: este cel mai rău lucru pe care-l poţi face. Lasă exaltarea să treacă
- las-o să moară - prin perioada aceea de moarte poţi trece la un interes mai
liniştit şi la fericirea care urmează - atunci vei descoperi că trăieşti într-o
lume care îţi oferă în permanenţă noi emoţii. Dar dacă încerci să-ţi faci din
exaltări un obicei şi dacă încerci să le prelungeşti în mod artificial, acestea
vor slăbi şi se vor împuţina, iar tu vei fi pentru tot restul vieţii un om
îmbătrânit, plictisit şi deziluzionat. Deoarece atât de puţini oameni înţeleg
lucrul acesta, întâlneşti bărbaţi şi femei de vârstă mijlocie trăncănind despre
tinereţea lor pierdută, la o vârstă când pretutindeni în jurul lor ar trebui să
vadă noi orizonturi şi noi uşi deschise. Este mult mai amuzant să înveţi să
înoţi decât să încerci la nesfârşit (şi fără rost) să capturezi din nou
sentimentul pe care l-ai avut când, copil fiind, te-ai bălăcit pentru prima
oară în apă.
O altă idee pe care ne-o formăm din
romane şi piese de teatru este că „îndrăgostirea" este un lucru
irezistibil; ceva ce se petrece numai o singură dată, ca pojarul. Şi pentru că
ei cred aceasta, unii oameni căsătoriţi aruncă prosopul şi abandonează lupta
când descoperă că sunt atraşi către o nouă cunoştinţă. Eu sunt înclinat să cred
că aceste pasiuni irezistibile sunt mult mai rare în viaţa reală decât în
romane, mai ales la adulţi. Când întâlnim o persoană frumoasă, inteligentă şi
simpatică, bineînţeles că ar trebui, într-un sens, să admirăm şi să iubim
aceste calităţi. Dar oare nu depinde în foarte mare măsură de noi dacă această
dragoste se transformă sau nu în ceea ce noi numim “îndrăgostire"? Nu
încape îndoială că dacă minţile noastre sunt pline de romane, de piese de
teatru şi de cântece sentimentale, iar trupurile noastre sunt pline de alcool,
vom transforma orice dragoste pe care o simţim în „îndrăgostire": la fel
cum, dacă ai un şanţ lângă cărare, toată apa de ploaie se va aduna în şanţ, sau
dacă porţi ochelari albaştri, toate lucrurile îţi vor apare albastre. Dar vina
ar fi a noastră.
Înainte de a părăsi problema divorţului,
aş vrea să fac distincţie între două lucruri care sunt confundate deseori.
Concepţia creştină despre căsătorie este un lucru; celălalt lucru este o
problemă cu totul diferită - în ce măsură creştinii, dacă sunt alegători sau
membri ai Parlamentului, ar trebui să încerce să impună concepţiile lor despre
căsătorie restului comunităţii, prin înglobarea lor în legi privitoare la
divorţ? Se pare că mulţi oameni consideră că dacă tu însuţi eşti creştin, ar
trebui să încerci să faci ca divorţul să fie dificil pentru toată lumea. Eu nu
cred că ei au dreptate. Eu unul ştiu că aş fi foarte supărat dacă mahomedanii
ar încerca să ne împiedice pe noi ceilalţi să bem vin. Părerea mea personală
este că bisericile ar trebui să recunoască deschis că majoritatea oamenilor nu
sunt creştini şi că, în consecinţă, nu ne putem aştepta ca ei să trăiască vieţi
de creştini. Ar trebui să existe două feluri distincte de căsătorie: unul
guvernat de stat, cu legi impuse tuturor cetăţenilor, iar celălalt guvernat de
Biserică, cu legi impuse de Biserică tuturor membrilor ei. Distincţia ar trebui
să fie atât de netă, încât orice om să poată vedea care oameni sunt căsătoriţi
în sens creştin şi care nu sunt.
Este suficient cât am spus cu privire la
doctrina creştină despre permanenţa căsătoriei. Mai rămâne de discutat un lucru
care este şi mai neagreat. Femeile creştine promit să asculte de soţii lor. În
căsnicia creştină se spune că bărbatul este „capul". Se ridică două întrebări
evidente aici. (1) La urma urmei, de ce este nevoie de „cap" - de ce să nu
fie egalitate? (2) De ce să fie bărbatul „capul"?
(1) Necesitatea unui „cap" decurge
din ideea că familia este permanentă. Desigur, câtă vreme bărbatul şi femeia
sunt de acord, nu se pune problema cine este „capul", şi noi putem spera
că aceasta va fi starea normală a lucrurilor într-o familie creştină. Dar ce
trebuie să faci când apare un dezacord serios? Parlamentările s-au terminat,
desigur; dar eu presupun că ei au discutat şi că nu au reuşit să ajungă la un
acord. Ce trebuie să facă atunci? Ei nu pot decide cu majoritate de voturi,
pentru că într-un consiliu cu numai doi membri nu poate exista majoritate. Este
clar că nu poate să se întâmple decât unul din două lucruri: fie să se separe
şi fiecare să meargă pe drumul lui, fie unul dintre ei să aibă votul decisiv.
Dacă familia este permanentă, în ultimă instanţă unul dintre soţi trebuie să
aibă puterea să decidă în problemele referitoare la familie. Nu poate exista o
asociere permanentă fără o constituţie.
(2) Dacă trebuie să fie un „cap",
de ce să fie bărbatul? Ei bine, în primul rând, există vreo dorinţă foarte
serioasă ca să fie femeia? După cum am spus, eu însumi nu sunt căsătorit, dar
din câte ştiu, chiar şi o femeie care vrea să fie „capul" familiei ei nu
admiră de obicei aceeaşi stare de lucruri când o vede la vecini. Este mult mai
probabil că ea va spune: „Sărmanul domn X! Nu pot înţelege de ce îi permite
femeii aceleia îngrozitoare să se poarte cu el ca un zbir". Nu cred că ea
se simte foarte flatată când cineva îi aduce aminte de faptul că ea este
„capul" familiei ei. Trebuie să fie ceva nefiresc în situaţiile în care
femeile îi conduc pe bărbaţi, deoarece femeile însele sunt pe jumătate ruşinate
de lucrul acesta şi îi dispreţuiesc pe bărbaţii pe care îi conduc.
Dar mai este încă un motiv; şi în
privinţa aceasta pot vorbi mai bine ca burlac, deoarece este un motiv pe care-l
vezi mai bine din afară decât dinăuntru. Relaţiile familiei cu lumea din afară
- ceea ce am putea numi politica ei externă - trebuie să depindă în ultimă
instanţă de bărbat, deoarece el ar trebui să fie întotdeauna, şi de obicei
este, mult mai drept cu cei din afară. O femeie luptă în primul rând pentru
copiii ei şi pentru soţul ei împotriva restului lumii. Este aproape firesc să
existe un conflict între interesele lumii şi interesele ei. Femeia este
păzitorul special al intereselor familiei. Funcţia bărbatului este să aibă
grijă ca această preferinţă naturală a femeii să nu capete curs. El are ultimul
cuvânt, pentru ca să-i protejeze pe ceilalţi oameni de patriotismul familial
intens al soţiei sale. Dacă aveţi îndoieli în privinţa aceasta, permiteţi-mi să
vă pun o întrebare simplă. Dacă câinele vostru l-a muşcat pe copilul vecinilor,
sau dacă copilul vostru l-a bătut pe câinele vecinilor, cu cine aţi prefera să
aveţi de-a face: cu stăpânul sau cu stăpâna casei? Dacă sunteţi o femeie
căsătorită, permiteţi-mi să vă întreb ceva. Oricât de mult v-aţi admira soţul,
oare nu veţi spune că principala lui slăbiciune este că nu apără aşa de viguros
cum aţi vrea drepturile lui şi ale familiei în faţa vecinilor? Că este un
împăciuitor?