7. Iertarea
Am spus într-un capitol anterior că cea
mai nepopulară dintre virtuţile creştine este castitatea. Nu sunt sigur dacă am
dreptate. Cred că aceea despre care voi vorbi astăzi este şi mai nepopulară.
Este vorba despre regula creştină: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi". În morala creştină, termenul „aproapele tău" îl include şi
pe „duşmanul tău", şi astfel ajungem la această datorie teribilă de a-i
ierta pe duşmanii noştri.
Oricine va spune că iertarea este un
lucru splendid, până când trebuie să ierte ceva, aşa cum s-a întâmplat în
timpul războiului. Şi atunci, menţionarea acestui subiect este întâmpinată cu
huiduieli pline de mânie. Acest lucru se petrece nu pentru că oamenii ar
considera că aceasta este o virtute prea înaltă şi prea dificilă, ci pentru că
o consideră detestabilă şi de dispreţuit. „Mă îmbolnăvesc când aud vorbe de
genul acesta" spun ei. Probabil că jumătate dintre voi sunteţi gata să mă
întrebaţi: „Oare cum te-ai simţi dacă ai fi polonez sau evreu şi ţi s-ar spune
să ierţi Gestapoul?"
Şi eu îmi pun aceeaşi întrebare. Mi-o
pun cu toată seriozitatea. Când creştinismul îmi spune că nu trebuie să-mi
tăgăduiesc religia nici măcar pentru a mă salva de la moartea prin tortură, mă
întreb ce ar trebui să fac când ajung la acel punct. În această carte nu încerc
să vă spun ce aş putea face - pot face prea puţin - vă spun ce este
creştinismul. Nu l-am inventat eu. Şi în mijlocul învăţăturilor creştine, o
găsesc pe aceasta: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm şi noi
celor ce păcătuiesc împotriva noastră". Nu este nici cea mai vagă
indicaţie că ni s-ar oferi iertarea în alţi termeni. Se arată cât se poate de
limpede că dacă nu iertăm, nu vom fi iertaţi. Nu există nici o altă cale. Ce
trebuie să facem?
Este limpede că va fi suficient de greu,
dar eu cred că sunt două lucruri care ne pot uşura efortul. Când începi studiul
matematicii, nu începi cu calculul integral; începi cu adunarea simplă. La fel,
dacă noi vrem cu adevărat (şi totul depinde de a vrea cu adevărat) să învăţăm
să iertăm, poate că ar fi mai bine să începem cu ceva mai uşor decât Gestapoul.
Am putea începe iertându-ne soţul sau soţia, părinţii, copiii sau pe superiorul
imediat, pentru ceva ce au făcut sau au spus în săptămâna trecută. Probabil că
aceasta ne va ocupa gândurile pe moment. În al doilea rând, am putea încerca să
înţelegem exact ce înseamnă a ne iubi aproapele ca pe noi înşine. Trebuie să-l
iubesc aşa cum mă iubesc pe mine însumi. Ei bine, cum mă iubesc pe mine însumi?
Dacă mă gândesc bine la lucrul acesta,
îmi dau seama că nu aş putea spune că am un sentiment de afecţiune faţă de mine
însumi, iar uneori nu-mi place nici măcar propria mea societate. S-ar părea,
deci, că: „Iubeşte-l pe aproapele tău" nu înseamnă „a simţi afecţiune
pentru el" sau „a-l găsi atrăgător". Ar fi trebuit să-mi dau seama
mai curând de lucrul acesta, deoarece este cert că nu simţi afecţiune pentru cineva
când încerci să faci lucrul acesta. Mă apreciez pe mine însumi, mă consider un
om de treabă? Ei bine, mă tem că uneori o fac (şi acelea sunt, fără îndoială,
momentele mele cele mai proaste), dar nu acesta este motivul pentru care mă
iubesc pe mine însumi. De fapt, lucrurile stau tocmai pe dos: iubirea de sine
mă face să mă consider om de treabă, dar faptul că mă consider un om de treabă
nu este motivul pentru care mă iubesc pe mine însumi. Aşadar, nici a-mi iubi
duşmanii nu pare să însemne că trebuie să cred despre ei că sunt mai buni decât
în realitate. Aceasta este o uşurare enormă. Mulţi oameni îşi închipuie că a-ţi
ierta duşmanii înseamnă să consideri că de fapt ei nu sunt chiar aşa de răi,
când realitatea este că ei sunt răi. Să mergem un pas mai departe. În momentele
mele de luciditate maximă, nu numai că eu nu mă consider un om de treabă, ci
ştiu că sunt foarte dezagreabil. Mă uit cu groază şi dispreţ la unele lucruri
pe care le-am făcut. Prin urmare, se pare că mi se permite să dispreţuiesc şi să
urăsc unele lucruri pe care le fac duşmanii mei. Dacă mă gândesc mai bine, îmi
aduc aminte că învăţătorii mei creştini mi-au spus de mult că eu trebuie să
urăsc acţiunile unui om rău, dar să nu-l urăsc pe omul acela: sau, cum ar spune
ei, urăşte păcatul, dar nu pe păcătos.
Multă vreme am crezut că aceasta este o
distincţie absurdă, că ei despică firul de păr în patru: cum aş putea să urăsc
ce face un om şi să nu-l urăsc pe omul acela? Dar peste mai mulţi ani mi-am dat
seama că există un om pe care l-am tratat tocmai în felul acesta toată viaţa -
adică eu însumi. Oricât de mult mi-ar displace laşitatea, viclenia sau lăcomia
mea, tot am continuat să mă iubesc pe mine însumi. Nu am avut niciodată nici
măcar cea mai mică problemă în privinţa aceasta. De fapt, însuşi motivul pentru
care am urât lucrurile rele a fost că l-am iubit pe om. Tocmai pentru că m-am
iubit pe mine însumi, mi-a părut rău să descopăr ce fel de om a fost cel care a
făcut acele lucruri. În consecinţă, creştinismul nu ne cere să reducem nici
măcar cu un strop ura pe care o simţim faţă de cruzime şi viclenie. Noi trebuie
să urâm aceste lucruri. Nu trebuie să retragem nici măcar un singur cuvânt pe
care l-am spus despre ele. Dar creştinismul ne cere să le urâm în acelaşi fel
în care urâm lucrurile din noi înşine: cu părere de rău că omul acela a ajuns
să facă asemenea lucruri şi cu speranţa că, dacă este posibil, cumva, cândva,
undeva, el va fi vindecat şi va redeveni om.
Adevăratul test este următorul. Să
presupunem că cineva citeşte în ziar o întâmplare despre nişte atrocităţi
josnice. Să mai presupunem că după aceea mai apare ceva care sugerează că s-ar
putea ca întâmplarea aceea să nu fie întru totul adevărată, sau că lucrurile nu
au fost aşa de grave cum au fost descrise. Care este prima reacţie? „Slavă
Domnului, pentru că oamenii aceia nu sunt chiar aşa de răi!", sau este un
sentiment de dezamăgire şi chiar o hotărâre de a te agăţa de prima relatare
pentru simpla plăcere de a crede că duşmanii tăi sunt cât se poate de răi? Dacă
reacţia ta este a doua, mă tem că este primul pas într-un proces care, dacă îşi
urmează cursul până la capăt, ne va transforma în diavoli. Vedeţi voi, noi
începem să dorim ca ceea ce este negru să fie puţin mai negru. Dacă dăm curs
acestei dorinţe, mai târziu vom vrea să vedem cenuşiul drept negru şi apoi vom
vrea să vedem chiar şi albul negru. În cele din urmă, vom insista să vedem
totul rău - pe Dumnezeu, pe prietenii noştri şi pe noi înşine - şi nu ne vom
mai putea opri din a vedea astfel lucrurile: vom deveni închişi pe veşnicie
într-un univers de ură desăvârşită.
Să mergem un pas mai departe. A-mi iubi
duşmanul înseamnă oare că nu trebuie să-l pedepsesc? Nu, deoarece dacă mă
iubesc pe mine însumi, nu înseamnă că nu trebuie să mă supun pe mine însumi
pedepsei - chiar şi pedepsei cu moartea. Dacă cineva a comis un omor, corect
din punct de vedere creştin ar fi să se predea poliţiei şi să fie executat. De
aceea, după părerea mea, este drept ca un judecător creştin să condamne la
moarte pe un criminal şi este drept ca un soldat creştin să-l omoare în luptă
pe duşman. Am crezut întotdeauna lucrul acesta, de când am devenit creştin, cu
mult înainte de război, şi continui să cred lucrul acesta şi acum, în timp de
pace. Nu are rost să cităm porunca: „Să nu ucizi". În limba greacă sunt
două cuvinte: cuvântul obişnuit, a omorî şi cuvântul a ucide. Când Gristos a
citat porunca aceasta, El a folosit cuvântul a ucide în toate cele trei
relatări din Matei, Marcu şi Luca. Mi s-a spus că şi în limba greacă există
aceeaşi distincţie. Nu orice omor este crimă, după cum nu orice act de unire
sexuală este adulter. Când soldaţii au venit la Ioan Botezătorul ca să-l
întrebe ce să facă, el nu le-a sugerat nici măcar pe departe să iasă din armată
- nici Cristos n-a făcut aşa ceva când l-a întâlnit pe un sergent major roman -
un centurion. Ideea de cavaler - un creştin sub arme ca să apere o cauză bună -
este una dintre ideile creştine de seamă. Războiul este un lucru îngrozitor, şi
eu pot să-l respect pe un pacifist sincer, deşi cred că poziţia lui este cu
totul greşită. Ce nu pot înţelege este acest gen de semipacifism din zilele
noastre, care le dă oamenilor impresia că deşi trebuie să lupţi, ar trebui să o
faci cu gravitate, ca şi cum ţi-ar fi ruşine de ceea ce faci. Sentimentul
acesta îi privează pe mulţi tineri creştini minunaţi care slujesc sub arme de
ceva la care au dreptul, ceva ce este un însoţitor firesc al curajului - un
sentiment de bucurie şi de entuziasm.
M-am gândit deseori ce s-ar fi întâmplat
dacă, atunci când am luptat în primul război mondial, eu şi un tânăr german
ne-am fi omorât unul pe celălalt simultan şi ne-am fi întâlnit imediat după
moarte. Nu-mi pot imagina că vreunul dintre noi ar fi simţit vreun resentiment
sau chiar jenă. Cred că am fi râs amândoi de toată întâmplarea.
Poate că cineva va spune: „Ei bine, dacă
ţi se permite să condamni acţiunile duşmanului, să-l pedepseşti şi să-l omori,
ce diferenţă este între moralitatea creştină şi concepţia lumii?"
Diferenţa este enormă. Nu uitaţi că noi, creştinii, credem că omul trăieşte
veşnic. De aceea, ceea ce contează cu adevărat sunt acele mici urme sau
modificări ale părţii centrale a sufletului, pe care o transformăm, în cursul
trăirii, într-o fiinţă cerească sau demonică. Putem omorî dacă este necesar,
dar nu trebuie să urâm şi să găsim plăcere în a urâ. Putem pedepsi dacă este
necesar, dar nu trebuie să ne găsim plăcere în aceasta. Cu alte cuvinte, ceva
înăuntrul nostru, resentimentul, sentimentul acela de răzbunare, trebuie pur şi
simplu omorât. Nu vreau să spun că cineva poate decide în momentul acesta că nu
va mai simţi niciodată aceste sentimente. Lucrurile nu se petrec aşa. Ce vreau
să spun este că de fiecare dată când acest sentiment îşi ridică capul, zi după
zi, an după an, pe tot parcursul vieţii, trebuie să-l lovim în cap. Este o
muncă dificilă, dar încercarea nu este imposibilă. Chiar şi atunci când omorâm
sau când pedepsim, trebuie să încercăm să avem faţă de duşman acelaşi sentiment
pe care-l avem faţă de noi înşine - să dorim să nu fie chiar aşa de rău, să sperăm
că în lumea aceasta sau în cealaltă el va fi vindecat: de fapt, trebuie să-i
dorim binele. Aceasta se înţelege în Biblie prin a-l iubi: a-i dori binele - nu
a avea un sentiment de afecţiune faţă de el şi nici a spune despre el că este
bun atunci când nu este bun.
Recunosc că aceasta înseamnă să-i iubim
pe unii oameni care nu au în ei nimic demn de iubit. Dar există oare ceva demn
de iubit în noi înşine? Noi iubim ceea ce este în noi pur şi simplu pentru că
ne reprezintă pe noi înşine. Dumnezeu vrea să-i iubim pe toţi oamenii în
acelaşi fel şi pentru acelaşi motiv: dar El ne-a dat deja un exemplu în noi
înşine, ca să ne arate cum operează această dragoste. Trebuie să trecem şi să
aplicăm aceeaşi regulă la toţi oamenii. Poate că ne va fi mai uşor dacă ne vom
aminti că acesta este felul în care ne iubeşte El. Nu pentru nişte calităţi
frumoase sau atrăgătoare pe care credem că le avem, ci tocmai pentru că suntem
oameni. De fapt, în noi nu este nimic altceva vrednic de iubit: suntem nişte
creaturi care găsesc în ură o asemenea plăcere încât să renunţe la ea este ca
şi cum ar trebui să renunţe la bere sau la tutun...