8. Păcatul cel mare
Am ajuns astăzi la acea parte a moralei
creştine care se deosebeşte radical de celelalte concepţii morale. Există un
viciu de care nu este scutit nici un om din lume; un viciu pe care oricine îl
dispreţuieşte când îl vede la altcineva; un viciu de care, cu excepţia
creştinilor, foarte puţini oameni şi-au închipuit că ar fi vinovaţi ei înşişi.
I-am auzit pe unii recunoscând că sunt nervoşi, că nu pot să nu-şi întoarcă
capul după femei, că nu se pot opri de la băutură sau chiar că sunt laşi. Dar
nu cred că am auzit vreodată pe cineva care nu este creştin acuzându-se că ar
avea viciul despre care voi vorbi în continuare. În acelaşi timp, foarte
rareori am întâlnit pe cineva care să nu fie creştin şi să dea o dovadă cât de
mică de îndurare faţă de alţii care au viciul acesta. Nu este nici un neajuns
care să-l facă pe un om mai neagreat, nici un neajuns de care să fim mai puţin
conştienţi în ce ne priveşte. Cu cât îl avem mai mult noi înşine, cu atât mai
mult ne displace la alţii.
Viciul despre care vorbesc este Mândria
sau îngâmfarea, iar virtutea opusă lui, în morala creştină, este numită
Umilinţă. Vă aduceţi aminte că atunci când am vorbit despre moralitatea sexuală
v-am atras atenţia că nu acela era punctul central al moralei creştine. Ei
bine, acum am ajuns la punctul central. Potrivit învăţătorilor creştini, viciul
esenţial, răul suprem, este Mândria. Lipsa de castitate, mânia, lăcomia, beţia
şi toate celelalte de felul lor, sunt doar bagatele în comparaţie cu mândria;
prin Mândrie diavolul a devenit diavol; Mândria duce la toate celelalte vicii:
este o stare a gândirii opusă în totalitate lui Dumnezeu.
Vi se pare că exagerez? Dacă da, mai
gândiţi-vă o dată. Am arătat puţin mai înainte că cu cât are cineva mai multă
mândrie, cu atât mai mult o va condamna la alţii. De fapt, dacă vrei să afli
cât eşti de mândru, cel mai simplu mod de a o face este să-ţi pui întrebarea:
„Cât de mult îmi displace când alţii îmi dau peste nas, când refuză să mă bage
în seamă, când se amestecă în treburile mele, când mă tutelează sau când fac pe
grozavii?" Ideea este că mândria fiecărui om este în competiţie cu mândria
celorlalţi. Tocmai pentru că eu vreau să fiu în centrul atenţiei grupului sunt
atât de deranjat când altcineva este în centrul atenţiei. Doi oameni de aceeaşi
meserie nu sunt niciodată de acord. Lucrul care trebuie să ţi-l lămureşti este
că Mândria este esenţialmente competitivă - este competitivă prin însăşi natura
ei - în timp ce toate celelalte vicii am putea spune că sunt competitive numai
accidental. Mândria nu află plăcere în a avea ceva, ci numai în a avea mai mult
decât vecinul. Noi spunem că oamenii sunt mândri că sunt bogaţi sau deştepţi
sau arătoşi, dar nu este aşa. Ei sunt mândri pentru că sunt mai bogaţi sau mai
deştepţi sau mai arătoşi decât alţii. Dacă toţi ceilalţi ar deveni la fel de
bogaţi, la fel de deştepţi sau la fel de arătoşi, nu ar exista nici un motiv de
mândrie. Comparaţia este cea care te face mândru: plăcerea de a fi mai presus
decât ceilalţi. Odată ce a dispărut elementul competitiv, mândria s-a dus.
Acesta este motivul pentru care eu spun că Mândria este prin esenţa ei
competitivă într-un mod diferit de celelalte vicii. Impulsul sexual îi poate
aduce în competiţie pe doi bărbaţi dacă amândoi doresc aceeaşi femeie. Dar
acesta este doar un accident; s-ar putea la fel de bine ca ei să dorească două
femei diferite. Dar un om mândru va căuta să-ţi ia femeia iubită, nu pentru că
o doreşte, ci doar pentru a dovedi că este un bărbat mai grozav decât tine.
Lăcomia îi poate face pe oameni să intre în competiţie, dacă nu există bunuri
suficiente pentru toţi: dar omul mândru, chiar dacă are mai mult decât îşi
poate dori, va încerca să obţină şi mai mult, doar pentru a-şi dovedi puterea.
Aproape toate relele din lume pe care oamenii le atribuie lăcomiei sau
egoismului sunt în mult mai mare măsură rezultatul Mândriei.
Să luăm ca exemplu banii. Lăcomia îl
determină pe un om să dorească bani, ca să aibă o casă mai bună, ca să-şi
petreacă mai bine vacanţele, ca să aibă lucruri mai bune de mâncat şi de băut.
Dar numai până la un punct. Ce îl face pe un om care câştigă 100.000 de lei pe
an să dorească să câştige 200.000 de lei pe an? Nu este lăcomia după mai multe
plăceri. 100.000 de lei îi pot da toate plăcerile de care se poate bucura un
om. Ceea ce îl determină să vrea mai mulţi bani este Mândria - dorinţa de a fi
mai bogat decât alt om bogat - şi (într-o măsură şi mai mare) dorinţa de
putere. Desigur, puterea este lucrul care produce desfătare Mândriei: nu există
nici un alt lucru care să-l facă pe un om să se simtă superior celorlalţi ca şi
puterea de a-i manipula pe ceilalţi ca pe nişte soldaţi de plumb. Ce o
determină pe o fată frumoasă să semene nefericire prin colectarea de admiratori
pretutindeni unde merge? Nu este instinctul ei sexual: genul acela de fată este
foarte adesea frigidă sexual. Este Mândria. Ce îl determină pe liderul politic
al unei naţiuni să pretindă tot mai mult şi mai mult? Mândria. Mândria este
competitivă prin însăşi natura ei: acesta este motivul pentru care ea nu se
opreşte niciodată. Dacă eu sunt un om mândru, atunci câtă vreme există în
întreaga lume un om mai puternic, mai bogat sau mai deştept decât mine, el este
rivalul şi duşmanul meu.
Creştinii au dreptate: Mândria a fost
cauza principală a nenorocirilor din orice naţiune şi din orice familie de la
începutul lumii. Alte vicii pot uneori să-i aducă pe oameni laolaltă: poţi găsi
prietenie şi glume între beţivi şi stricaţi. Dar Mândria înseamnă întotdeauna
duşmănie - ea este duşmănie, şi nu numai duşmănie între oameni, ci duşmănie
faţă de Dumnezeu.
În Dumnezeu găseşti ceva ce îţi este
infinit superior în toate privinţele. Dacă nu-L cunoşti pe Dumnezeu în felul
acesta - şi dacă, prin urmare, nu ştii că eşti neînsemnat în comparaţie cu El -
tu nu-L cunoşti deloc pe Dumnezeu. Câtă vreme eşti mândru, nu-L poţi cunoaşte
pe Dumnezeu. Omul mândru priveşte întotdeauna de sus la lucruri şi la oameni
şi, bineînţeles, câtă vreme priveşti în jos, nu poţi vedea ceva ce este
deasupra ta.
Aceasta dă naştere la o întrebare
înspăimântătoare. De ce oameni care sunt în mod evident roşi de Mândrie pot
spune că ei cred în Dumnezeu şi par să fie foarte religioşi? Mă tem că aceasta
înseamnă că ei se închină unui Dumnezeu imaginar. Ei admit teoretic că nu sunt
nimic în prezenţa acestui Dumnezeu fantomatic, dar de fapt îşi închipuie tot
timpul că El îi aprobă şi îi consideră mult mai buni decât oamenii de rând:
adică, ei vin cu un gram de umilinţă imaginară înaintea Lui şi pleacă cu un
kilogram de Mândrie faţă de semenii lor. Cred că Cristos S-a gândit la asemenea
oameni când a spus că unii vor predica despre El şi vor scoate demoni în Numele
Lui, doar pentru ca la sfârşit să li se spună că El nu i-a cunoscut niciodată.
Oricare dintre noi poate cădea în această capcană mortală la un moment dat. Din
fericire, avem un test ca să ne verificăm singuri. Ori de câte ori descoperim
că viaţa noastră religioasă ne face să simţim că suntem buni - şi mai ales că
suntem mai buni decât altcineva - cred că putem fi siguri că în noi lucrează
cineva, numai că nu este Dumnezeu, ci diavolul. Adevăratul test pentru a afla
dacă eşti în prezenţa lui Dumnezeu este fie că tu uiţi cu desăvârşire de tine
însuţi, fie că te vezi mic şi murdar. Cel mai bine este să uiţi cu desăvârşire
de tine însuţi.
Este un fapt îngrozitor că cel mai rău
dintre toate viciile se poate strecura până în centrul vieţii noastre
religioase. Dar puteţi înţelege care este motivul. Celelalte vicii, mai puţin
rele, vin de la diavolul, care acţionează asupra noastră prin natura noastră
animală. Dar acest viciu nu vine nicidecum prin natura noastră animală. El vine
direct din Iad. Este un viciu pur spiritual: în consecinţă, este mult mai
subtil şi mai mortal. Pentru acelaşi motiv, Mândria poate fi folosită adesea
pentru a diminua viciile mai simple. De fapt, învăţătorii fac deseori apel la
Mândria unui băiat sau, cum o numesc ei, la respectul de sine, pentru a-l face
să se poarte decent; mulţi oameni au învăţat să-şi înfrângă laşitatea sau pofta
sau furia prin faptul că au învăţat să considere că aceste lucruri sunt mai
prejos de demnitatea lor - adică şi-au folosit Mândria. Diavolul râde. El este
perfect satisfăcut să vadă că devii mai curat, mai curajos, mai stăpân pe tine,
cu condiţia ca, tot timpul, el să instaureze în tine Dictatura Mândriei - este
ca şi cum el ar fi mulţumit să vadă că te-ai vindecat de degeraturi, dacă poate
să-ţi dea în schimb un cancer. Mândria este un cancer spiritual: ea distruge
însăşi posibilitatea de a iubi, de a fi mulţumit, ea distruge chiar şi judecata
sănătoasă.
Înainte de a părăsi acest subiect,
trebuie să vă atrag atenţia cu privire la câteva posibile interpretări greşite:
(1) Plăcerea de a fi lăudat nu este
Mândrie. Copilul care este felicitat pentru că şi-a făcut bine lecţiile, femeia
a cărei frumuseţe este lăudată de iubitul ei, sufletul mântuit căruia Cristos
îi spune: „Bine, rob bun", sunt mulţumiţi şi ar trebui să fie mulţumiţi.
Plăcerea aceasta nu provine din ceea ce eşti tu, ci din faptul că ai făcut pe
placul cuiva pe care ai vrut să-l mulţumeşti (pe bună dreptate). Problema
începe când treci de la gândul: „L-am satisfăcut; toate sunt bune", la
gândul: „Ce om deosebit trebuie să fiu eu pentru că am făcut lucrul
acesta". Cu cât îţi găseşti mai multă desfătare în tine însuţi, cu cât
găseşti mai puţină plăcere în laudă, cu atât devii mai rău. Când găseşti
plăcere numai în tine însuţi şi când nu-ţi pasă deloc de lauda altora, ai ajuns
cât se poate de jos. Acesta este motivul pentru care vanitatea, deşi este un
soi de Mândrie care se arată cel mai mult la suprafaţă, este în realitate cea
mai puţin rea şi cea mai scuzabilă formă de mândrie. Persoana vanitoasă doreşte
prea multe laude, aplauze şi admiraţie, şi întotdeauna tânjeşte după ele. Este
o greşeală, dar una copilărească şi (într-un fel ciudat) o greşeală umilă. Ea
arată că încă nu eşti complet mulţumit cu propria ta admiraţie. Îi preţuieşti
suficient de mult pe ceilalţi oameni ca să vrei ca ei să te bage în seamă. De
fapt, tu eşti încă om.
Adevărata Mândrie diabolică, întunecată,
vine atunci când te uiţi de sus în jos la ceilalţi în aşa măsură încât nu-ţi
pasă ce cred ei despre tine. Desigur, deseori este bine şi este de datoria
noastră să nu luăm seama la ce gândesc oamenii despre noi, dacă facem lucrul
acesta pentru un motiv bun, şi anume, pentru că ne interesează incomparabil mai
mult ce crede Dumnezeu despre noi. Dar omul mândru are un motiv cu totul
diferit pentru a nu-i păsa. El spune: „De ce să-mi pese de aplauzele prostimii,
ca şi cum părerea lor ar însemna ceva pentru mine? Şi chiar dacă părerile lor
ar avea vreo valoare, oare sunt eu genul de om care să roşească de plăcere când
i se face un compliment, ca o fetişcană la primul ei dans? Nicidecum. Eu sunt o
personalitate adultă, complet formată. Tot ce am făcut a avut drept scop să
satisfacă propriile mele idealuri - sau conştiinţa mea artistică sau tradiţiile
familiei mele - sau, într-un cuvânt, am făcut toate aceste lucruri pentru că eu
sunt grozav. Dacă îi place gloatei, n-are decât. Ei nu au nici o valoare pentru
mine". În felul acesta, putem deosebi Mândria atotcuprinzătoare de
vanitate; aşa cum am spus anterior, diavolului îi place să ne „vindece" de
o greşeală mică, dacă ne poate da una mai mare. Noi trebuie să încercăm să nu
fim vanitoşi, dar să nu cerem niciodată ajutorul Mândriei ca să ne vindece de
vanitate; mai bine în tigaie decât direct pe foc.
(2) Noi obişnuim să spunem că un om este
„mândru" de fiul său, de tatăl său, de şcoala sa, de regimentul său, şi ne
putem întreba dacă „mândria" înţeleasă în sensul acesta este un păcat.
Cred că depinde de ce anume înţelegem prin „a fi mândru de ceva". Foarte
adesea, în asemenea afirmaţii, expresia „a fi mândru" înseamnă „a avea o
admiraţie din inimă" pentru cineva sau ceva. Bineînţeles că o asemenea
admiraţie este foarte departe de a fi păcat. Dar ea poate să însemne că
persoana în cauză îşi dă aere pe socoteala tatălui său distins sau pentru că
aparţine unui regiment faimos. Lucrul acesta, desigur, este păcat; dar chiar şi
în cazul acesta, este mai bine decât să fii mândru de tine însuţi. Dacă iubeşti
şi admiri altceva decât pe tine însuţi, înseamnă că faci un pas de îndepărtare
de ruina spirituală completă, deşi nu vom fi sănătoşi câtă vreme iubim sau
admirăm ceva mai mult decât îl iubim sau îl admirăm pe Dumnezeu.
(3) Nu trebuie să credem că Mândria este
ceva ce Dumnezeu ne interzice pentru că El este ofensat de ea, sau că Umilinţa
este ceva ce El ne cere ca o recunoaştere a demnităţii Lui - ca şi cum Dumnezeu
Însuşi ar fi mândru. El nu este îngrijorat deloc cu privire la demnitatea Sa.
Ideea este că El vrea ca tu să-L cunoşti: vrea să ţi Se dăruiască ţie. Iar tu
şi El sunteţi două lucruri de aşa natură încât dacă tu intri în contact cu El,
în realitate, tu te vei umili - vei găsi desfătare în umilinţă, vei simţi o
uşurare infinită pentru că ai scăpat o dată pentru totdeauna de nonsensul acela
ridicol despre propria ta demnitate, care te-a făcut să fii neliniştit şi
nefericit toată viaţa. El încearcă să te facă umil tocmai pentru ca să facă
posibil acest moment: încearcă să dea jos costumul de bal-mascat ridicol şi
urât cu care ne-am acoperit şi cu care ne fudulim ca nişte mici idioţi ce
suntem. Aş vrea ca eu însumi să fi ajuns puţin mai departe cu umilinţa: dacă aş
fi ajuns, probabil că aş fi putut să vă spun mai multe despre uşurarea şi
mângâierea dezbrăcării de costumul de bal-mascat - despre dezbrăcarea de eul
fals, cu toate laudele lui: „Ia uită-te la mine" şi: „Nu-i aşa că sunt un
băiat bun?", cu toate grandomaniile lui. Să te apropii de această
dezbrăcare, chiar şi pentru o clipă, este ca şi cum ai da apă rece unui om în
deşert.
(4) Să nu vă închipuiţi că dacă veţi
întâlni un om cu adevărat umil va arăta aşa cum cred oamenii din zilele noastre
că este un om „umil": nu va fi un om linguşitor şi mieros, care îţi spune
întruna că el nu este nimic. Probabil că tot ce vei constata este că e un om
vesel, inteligent, care manifestă un interes real pentru ceea ce i-ai spus tu.
Dacă nu-ţi place de el, este pentru că te simţi puţin invidios faţă de un om
care pare să se bucure de viaţă cu atâta uşurinţă. El nu se va gândi la
umilinţă: el nu se va gândi deloc la sine.
Dacă cineva ar vrea să dobândească
umilinţă, cred că pot să-i spun care este primul pas. Primul pas este să-ţi dai
seama că eşti mândru. Este adevărat că este un pas destul de mare, dar nu poţi
face absolut nimic altceva înainte de a face pasul acesta. Dacă tu crezi că nu
eşti înfumurat, înseamnă că eşti, de fapt, foarte înfumurat.