9. Dragostea
Am spus într-un capitol anterior că sunt
patru virtuţi „cardinale" şi trei virtuţi „teologice". Cele trei
virtuţi teologice sunt credinţa, nădejdea şi dragostea. Ne vom ocupa de
credinţă în ultimele două capitole. În capitolul 7 ne-am ocupat în parte de
dragoste, dar acolo ne-am concentrat asupra acelei părţi a dragostei care este
numită iertare. Aş vrea acum să spun mai multe lucruri.
Mai întâi, cu privire la înţelesul
cuvântului. Cuvântul folosit original de teologi a fost „caritate", care
acum a ajuns să însemne doar ceea ce numim „binefacere" - adică, a le
dărui săracilor. La început, cuvântul a avut un sens mult mai larg. (Puteţi
înţelege cum a ajuns să aibă sensul modern. Dacă un om are „caritate",
dărnicia faţă de săraci este unul dintre cele mai vizibile lucruri pe care le
face, şi oamenii au ajuns să vorbească de parcă acesta ar fi singurul înţeles
al carităţii. La fel s-a întâmplat şi cu cuvântul „rimă" - care este cel
mai evident lucru în legătură cu poezia; în final, oamenii au ajuns să
înţeleagă prin „poezie" doar rimă şi nimic mai mult.) Caritate înseamnă
„Dragoste, în sensul creştin". Dar dragostea, în sensul creştin, nu este o
emoţie. Nu este o stare a sentimentelor, ci a voinţei; este acea stare a
voinţei pe care o avem în mod natural cu privire la noi înşine şi pe care
trebuie să învăţăm să o avem şi faţă de ceilalţi.
În capitolul despre iertare am arătat că
dragostea noastră pentru noi înşine nu înseamnă că ne place de noi înşine.
Înseamnă doar că ne dorim binele. În acelaşi sens, dragostea creştină (sau
caritatea) pentru aproapele nostru este un lucru complet diferit de afecţiune.
Nouă „ne place" sau „avem afecţiune" pentru unii oameni, iar pentru
alţii nu avem afecţiune. Este important să înţelegem că această „afecţiune"
naturală nu este nici păcat şi nici virtute, după cum faptul că îţi place sau
nu o mâncare nu este un păcat sau o virtute. Este doar un fapt. Desigur, ceea
ce facem cu această atitudine poate fi un lucru păcătos sau virtuos.
Afecţiunea naturală pentru anumiţi
oameni face să ne fie mai uşor să fim „caritabili" faţă de ei. Prin
urmare, este datoria noastră normală să încurajăm afecţiunile noastre - să „ne
placă" de oameni pe cât posibil (la fel cum este de datoria noastră să ne
încurajăm să ne placă exerciţiul fizic sau mâncarea sănătoasă) - nu pentru că
această atitudine în sine este virtutea dragostei, ci pentru că o ajută. Pe de
altă parte, este de asemenea necesar să fim foarte atenţi ca nu cumva
afecţiunea noastră faţă de o persoană să ne facă necaritabili sau chiar
nedrepţi faţă de alţii. Sunt cazuri când faptul că ne place de o anumită
persoană este în conflict cu dragostea noastră faţă de acea persoană. De
exemplu, o mamă care-şi iubeşte la nebunie copilul poate fi tentată de
afecţiunea ei naturală să-l „răsfeţe"; adică, să-şi satisfacă propriile
impulsuri afective primejduind adevărata fericire de mai târziu a copilului.
Dar cu toate că această simpatie
naturală ar trebui să fie încurajată în mod normal, ar fi foarte greşit să
credem că pentru a deveni caritabili trebuie să încercăm să producem sentimente
de afecţiune. Unii oameni au un temperament „rece"; acesta poate fi un
dezavantaj pentru ei, dar nu este un păcat, după cum nu este păcat să ai
indigestie; faptul acesta nu le taie posibilitatea de a învăţa dragostea şi
nici nu-i scuteşte de a o aplica. Regula este extrem de simplă pentru toţi. Nu
vă irosiţi timpul întrebându-vă dacă-l „iubiţi" pe aproapele vostru;
acţionaţi ca şi cum l-aţi iubi. De îndată ce facem aceasta, noi descoperim unul
dintre marile secrete. Când te comporţi ca şi cum ai iubi pe cineva, vei ajunge
să-l iubeşti într-adevăr. Dacă răneşti pe cineva de care nu-ţi place, vei
descoperi că-ţi displace şi mai mult. Dacă îi faci un bine, vei descoperi că-l
displaci mai puţin. Există, este adevărat, o excepţie. Dacă îi faci un bine, nu
pentru a face pe placul lui Dumnezeu şi pentru a asculta de legea dragostei, ci
ca să-i arăţi cât de iertător eşti tu şi ca să-i creezi obligaţii faţă de tine,
pentru ca apoi să stai şi să aştepţi să vezi „recunoştinţa" lui, probabil
că vei fi dezamăgit. (Oamenii nu sunt proşti: ei depistează foarte repede ceva
ce este făcut pentru a impresiona sau pentru a-ţi da aere de superioritate.)
Dar ori de câte ori facem un bine cuiva doar pentru că este om ca şi noi, făcut
de Dumnezeu (ca şi noi), dorindu-i binele aşa cum dorim binele nostru, învăţăm
să-l iubim ceva mai mult sau, cel puţin, ne va displace mai puţin.
În consecinţă, deşi dragostea creştină
pare să fie un lucru foarte rece pentru oamenii ale căror capete sunt pline de
sentimentalism, şi deşi ea este distinctă de afecţiune, totuşi ea duce la
afecţiune. Diferenţa între un creştin şi un om lumesc este că omul lumesc are
numai afecţiuni sau „simpatii", iar creştinul are numai „caritate"
(„dragoste"). Omul lumesc îi tratează frumos pe anumiţi oameni pentru că
„îi place" de ei; creştinul, încercând să trateze pe oricine frumos,
descoperă că îi simpatizează pe oameni tot mai mult - inclusiv pe oamenii pe
care nu-şi putea imagina la început că i-ar putea simpatiza.
Aceeaşi lege spirituală acţionează în
mod îngrozitor în direcţie opusă. Nemţii, poate, i-au maltratat la început pe
evrei pentru că i-au urât; după aceea i-au urât şi mai mult pentru că îi
maltrataseră. Cu cât eşti mai crud, cu atât vei urî mai mult; şi cu cât urăşti
mai mult, cu atât vei deveni mai crud - intri într-un cerc vicios care nu se
sfârşeşte niciodată.
Binele şi răul cresc cu dobândă. Acesta
este motivul pentru care deciziile mărunte pe care noi le luăm în fiecare zi au
o importanţă infinită. Cel mai mic bine pe care-l poţi face astăzi înseamnă
capturarea unui punct strategic din care, peste câteva luni, s-ar putea să
înaintezi spre victorii pe care nu le-ai visat nicicând. Complacerea aparent
obişnuită în pofte sau mânie poate însemna pierderea unei culmi sau a unei căi
ferate sau a unui cap de pod de unde duşmanul poate lansa atacuri care altfel
ar fi imposibile.
Unii scriitori folosesc cuvântul
caritate nu numai pentru a descrie dragostea creştină dintre oameni, ci şi
dragostea lui Dumnezeu pentru oameni şi dragostea oamenilor pentru Dumnezeu. În
ceea ce priveşte al doilea aspect dintre acestea două, oamenii îşi fac deseori
probleme. Li se spune că trebuie să-L iubească pe Dumnezeu. Ei nu pot descoperi
un asemenea sentiment înăuntrul lor. Ce ar trebui să facă? Răspunsul este
acelaşi ca şi mai înainte. Purtaţi-vă ca şi cum L-aţi iubi pe Dumnezeu. Nu
încercaţi să fabricaţi sentimente. Puneţi-vă întrebarea: „Dacă aş fi sigur că-L
iubesc pe Dumnezeu, ce aş face?" Când aţi găsit răspunsul, faceţi tocmai
lucrul acela.
În general, dragostea lui Dumnezeu
pentru noi este un subiect mult mai clar decât dragostea noastră pentru El.
Nimeni nu poate avea întotdeauna sentimente pioase: şi chiar dacă ar putea,
sentimentele nu sunt lucrul cel mai important pe care-l vrea Dumnezeu.
Dragostea creştină, fie faţă de Dumnezeu, fie faţă de oameni, este o chestiune
de voinţă. Dacă încercăm să facem voia Lui, noi împlinim porunca: „Să iubeşti
pe Domnul, Dumnezeul tău". El ne va da sentimente de dragoste dacă găseşte
cu cale. Noi nu le putem crea şi nu trebuie să pretindem că sunt un drept al
nostru. Lucrul cel mai important care trebuie ţinut minte este că, deşi
sentimentele noastre fluctuează, dragostea Lui pentru noi nu fluctuează. Ea nu
este micşorată de păcatele noastre sau de indiferenţa noastră; tocmai de aceea
este neabătută în hotărârea ei de a ne vindeca de acele păcate, oricât ne-ar
costa pe noi şi oricât L-ar costa pe El.