10. Speranţa
Speranţa este una dintre virtuţile
teologice. Aceasta înseamnă că o continuă aşteptare a lumii viitoare nu este
(aşa cum cred unii oameni moderni) o formă de evadare sau o iluzie, ci unul
dintre lucrurile pe care creştinul trebuie să le facă. Nu înseamnă că trebuie
să acceptăm lumea actuală aşa cum este. Dacă citiţi istoria, veţi descoperi că
creştinii care au făcut cel mai mult pentru lumea actuală sunt tocmai aceia
care s-au gândit cel mai mult la lumea viitoare. Apostolii înşişi, care au
pornit pe jos ca să convertească Imperiul Roman, marii bărbaţi care au făurit
Evul Mediu, evanghelicii englezi care au abolit comerţul cu sclavi, toţi
aceştia şi-au lăsat urmele pe Pământ tocmai pentru că minţile lor au fost
preocupate de Cer. Numai de când creştinii au încetat în mare măsură să se mai
gândească la lumea viitoare, numai de atunci încoace au devenit atât de
ineficienţi în lumea aceasta. Ţintiţi spre Cer şi pământul vă va fi dat „pe
deasupra": ţintiţi spre pământ şi nu veţi primi nici pământul şi nici
cerul. Pare să fie o regulă ciudată, dar ceva de felul acesta poate fi observat
şi în alte lucruri. Sănătatea este o mare binecuvântare, dar în momentul când
îţi faci din sănătate unul dintre obiectivele tale principale, începi să devii
capricios şi îţi închipui că ceva nu este în ordine cu tine. Vei dobândi
sănătate numai dacă vei fi interesat mai mult de alte lucruri - mâncare,
jocuri, muncă, relaxare, aer liber. La fel, noi nu vom salva civilizaţia câtă
vreme civilizaţia este principalul nostru obiectiv. Trebuie să învăţăm să vrem
altceva mai mult.
Cei mai mulţi dintre noi găsesc că este
foarte dificil să dorească „Cerul" - cu excepţia sensului în care
„Cerul" înseamnă reîntâlnirea prietenilor care au murit. Un motiv pentru
care lucrul acesta este dificil este că noi nu am fost educaţi în privinţa
aceasta: toată educaţia pe care o primim tinde să ne fixeze minţile asupra
acestei lumi. Un alt motiv este că atunci când un adevărat dor după Cer este
prezent în noi, noi nu îl recunoaştem. Majoritatea oamenilor, dacă ar fi
învăţat cu adevărat să-şi cerceteze inimile, ar şti că ei vor, şi încă cu
tărie, ceva ce nu poate fi posedat în lumea aceasta. Sunt în lumea aceasta tot
felul de lucruri care oferă să-ţi dea lucrul acela, dar ele nu pot niciodată
să-şi ţină promisiunea până la capăt. Dorinţele care se nasc în noi când ne
îndrăgostim pentru prima oară sau când ne gândim pentru prima dată la o ţară
străină sau când abordăm pentru prima oară un subiect care ne interesează, sunt
dorinţe pe care nici căsătoria, nici călătoriile şi nici învăţătura nu le pot
satisface cu adevărat. Nu vorbesc acum despre ceea ce am numi în mod obişnuit
căsătorii nereuşite, călătorii nereuşite sau cariere ştiinţifice ratate.
Vorbesc despre cele mai bune realizări posibile. Este ceva ce am întrezărit în
acel prim moment de dor, ceva ce se pierde în realitate. Cred că toţi
înţelegeţi ce vreau să spun. Soţia poate fi o soţie bună, hotelurile şi
priveliştile pot să fie excelente, chimia poate să fie un domeniu foarte
interesant: dar ceva ne-a scăpat. Există două modalităţi greşite şi una corectă
de a aborda acest fapt.
(1) Calea nebunului. El dă vina pe
lucruri. El îşi petrece toată viaţa gândindu-se că dacă şi-ar fi luat altă
soţie sau dacă ar fi mers într-o călătorie mai scumpă sau orice altceva, atunci
ar fi capturat acel misterios ceva după care tânjim cu toţii. Cei mai mulţi
dintre oamenii bogaţi plictisiţi şi nemulţumiţi din lume fac parte din această
categorie. Ei îşi petrec vieţile mergând de la o femeie la alta (prin
divorţuri), de pe un continent pe altul, de la un hobby la altul, crezând
întotdeauna că acesta din urmă este în sfârşit lucrul pe care l-au dorit, dar
sunt dezamăgiţi întotdeauna.
(2) Calea „omului rezonabil" ajuns
la dezamăgire. El îşi spune curând că totul a fost o iluzie. „Bineînţeles că
simţi aşa când eşti tânăr," spune el, „dar când ajungi la vârsta mea,
încetezi să mai cauţi capătul curcubeului." De aceea, el se resemnează şi
învaţă să nu aştepte prea mult şi reprimă acea parte a fiinţei sale care
obişnuia, cum ar spune el, „să ceară luna de pe cer". Desigur, acesta este
un drum mai bun decât primul şi îl face pe om mult mai fericit şi mai puţin
supărător pentru societate. El tinde să-l facă pe om mărginit şi plin de sine
(el este capabil să le fie superior celor pe care-i numeşte
„adolescenţi"), dar, în ansamblu, el se descurcă destul de bine. Ar fi cea
mai bună poziţie pe care am putea-o lua dacă omul nu ar trăi veşnic. Dar să
presupunem că fericirea infinită există cu adevărat, că ne aşteaptă. Să
presupunem că poţi ajunge cu adevărat la capătul curcubeului. În cazul acesta,
ar fi păcat să afli prea târziu (la o clipă după moarte) că presupusa noastră
„judecată sănătoasă" a înăbuşit în noi capacitatea de a ne bucura de acea
adevărată fericire.
(3) Calea creştină. Creştinul spune:
„Creaturile nu se nasc cu dorinţe decât dacă există posibilitatea de
satisfacere a acelor dorinţe. Un copil simte foame: ei bine, există un lucru
numit mâncare. O răţuşcă vrea să înoate: ei bine, există un lucru numit apă.
Oamenii simt o dorinţă sexuală: ei bine, există un lucru numit sex. Dacă
descopăr în mine o dorinţă pe care nu o poate satisface nici o experienţă din
lumea aceasta, cea mai probabilă explicaţie este că eu am fost creat pentru o
altă lume. Dacă nici una dintre plăcerile mele pământeşti nu o poate satisface,
aceasta nu dovedeşte că universul este o fraudă. Probabil că plăcerile
pământeşti nu au fost menite să o satisfacă, ci doar să o stârnească, să
sugereze lucrul real. Dacă este aşa, eu trebuie să am grijă, pe de-o parte, să
nu dispreţuiesc niciodată sau să fiu nerecunoscător pentru aceste binecuvântări
pământeşti şi, pe de altă parte, să nu le confund niciodată cu realitatea a
cărei copie sau ecou sau miraj sunt ele. Trebuie să păstrez vie în mine dorinţa
după ţara mea adevărată, pe care nu o voi găsi decât după moarte; nu trebuie
niciodată să o las să fie acoperită de zăpadă sau dată deoparte; trebuie să-mi
fac din ea principalul obiectiv al vieţii, să mă silesc spre ţara aceea şi să-i
ajut pe alţii să facă acelaşi lucru".
Nu are rost să vă îngrijoraţi din
pricina glumeţilor care încearcă să ridiculizeze speranţa creştină cu privire
la „Cer", spunând că ei nu vor „să-şi petreacă veşnicia cântând la
harpă". Răspunsul care trebuie să le fie dat unor asemenea oameni este că
dacă ei nu pot înţelege cărţile scrise pentru adulţi, ar trebui nici să nu
vorbească despre ele. Toate figurile de stil biblice (harpe, coroane, aur etc.)
sunt, desigur, o încercare simbolică de a exprima inexprimabilul. Instrumentele
muzicale sunt menţionate deoarece pentru mulţi oameni (nu pentru toţi) muzica
este singurul lucru cunoscut în viaţa prezentă care sugerează cu cea mai mare
vigoare extazul şi infinitul. Coroanele sunt menţionate pentru a sugera faptul
că cei care sunt uniţi cu Dumnezeu în veşnicie vor fi părtaşi la splendoarea,
la puterea sila bucuria Lui. Aurul este menţionat pentru că sugerează
eternitatea Cerului (aurul nu rugineşte) şi valoarea lui enormă. Oamenii care
iau aceste simboluri în sens literal ar putea la fel de bine să creadă că
atunci când Cristos ne-a spus să fim ca porumbeii, a vrut să spună că noi trebuie
să depunem ouă.