11. Credinţa
Trebuie să vorbesc în capitolul acesta
despre ceea ce creştinii numesc credinţă. În general vorbind, cuvântul credinţă
poate să fie folosit de creştini în două sensuri sau la două nivele diferite şi
de aceea le voi aborda pe rând. În primul sens înseamnă pur şi simplu crez - a
accepta sau a considera adevărate doctrinele creştinismului. Lucrul acesta este
destul de simplu. Dar ceea ce îi nedumereşte pe oameni - sau, cel puţin, ceea
ce m-a nedumerit pe mine - este faptul că creştinii privesc credinţa în sensul
acesta ca pe o virtute. M-am întrebat cum este posibil să fie o virtute - ce
este moral sau imoral în a crede sau a nu crede un set de afirmaţii? Este
evident, îmi spuneam eu, că orice om întreg la minte acceptă sau respinge o
afirmaţie nu pentru că vrea sau nu, ci pentru că dovezile i se par veritabile
sau nu. Dacă el ar greşi cu privire la corectitudinea dovezilor, aceasta nu ar
însemna că el este un om rău, ci doar că nu este prea deştept. Iar dacă el ar
crede că dovezile sunt inadecvate şi cu toate acestea şi-ar impune să creadă
ceva, în ciuda dovezilor, lucrul acesta ar fi pur şi simplu stupid.
Ei bine, eu continui să am această
părere. Dar iată ce nu am înţeles atunci - şi ce mulţi alţi oameni încă nu pot
înţelege. Eu am presupus că dacă mintea omenească acceptă la un moment dat un
lucru ca fiind adevărat, va continua în mod automat să-l socotească adevărat,
până când apare vreun motiv serios pentru reconsiderare. De fapt, eu am
presupus că mintea omenească este guvernată în întregime de raţiune. Dar
lucrurile nu stau aşa. De exemplu, raţiunea mea este convinsă cu desăvârşire de
dovezi veritabile că anestezicele nu mă asfixiază şi că nişte chirurgi bine
pregătiţi nu încep operaţia decât după ce pacientul este inconştient. Dar
aceasta nu schimbă faptul că atunci când ei mă pun pe masă şi îmi pun pe faţă
masca lor oribilă, o panică copilărească se declanşează înăuntrul meu. Încep să
mă gândesc că mă voi asfixia şi mi-e teamă că ei vor începe să mă taie înainte
de a fi anesteziat complet. Cu alte cuvinte, îmi pierd credinţa în anestezice.
Nu raţiunea este cea care îmi fură credinţa: dimpotrivă, credinţa mea este
bazată pe raţiune. Imaginaţia şi emoţiile sunt cele care îmi fură credinţa.
Bătălia este dată între credinţă şi raţiune, de o parte, şi emoţii şi
imaginaţie, de cealaltă parte.
Dacă vă gândiţi bine, veţi găsi zeci de
situaţii ca aceasta. Un bărbat ştie, pe baza unor dovezi foarte solide, că o
fată frumoasă pe care o cunoaşte este o mincinoasă, că nu poate păstra un
secret şi că nu ar trebui să aibă încredere în ea; dar când este singur cu ea,
mintea lui pierde credinţa în fărâma aceea de informaţie şi începe să se
gândească: „Poate că va fi altfel de data asta", şi iarăşi se face de râs
şi îi spune ceva ce nu ar fi trebuit să-i spună. Simţurile şi emoţiile lui au
nimicit credinţa în ceea ce ştia de fapt că este adevărat. Sau luaţi, dacă
vreţi, cazul unui băiat care învaţă şă înoate. Raţiunea lui ştie perfect de
bine că un corp omenesc nesprijinit nu se scufundă neapărat în apă: el a văzut
zeci de oameni care plutesc şi care înoată. Dar întreaga problemă este dacă el
va putea continua să creadă lucrul acesta atunci când instructorul lui îşi va
retrage mâinile şi îl va lăsa fără sprijin în apă - sau dacă va înceta să creadă,
dacă va fi cuprins de frică şi se va scufunda.
Exact acelaşi lucru se petrece cu
creştinismul. Eu nu îi cer nimănui să accepte creştinismul, dacă raţiunea lui
îi spune că cea mai mare parte a dovezilor sunt împotriva lui. Nu acesta este
punctul în care intră în joc credinţa. Dar să presupunem că raţiunea lui a
decis deja că majoritatea dovezilor sunt în favoarea creştinismului. Vă pot
spune prin ce va trece omul acela în următoarele câteva săptămâni. Va veni un
moment când va primi o veste rea, când va fi în necaz sau când va fi în
mijlocul mai multor oameni care nu cred şi, dintr-o dată, emoţiile lui se vor
ridica şi vor porni un fel de război fulger împotriva credinţei lui. Sau va
veni un moment în care va dori o femeie, când va vrea să spună o minciună, când
se va simţi foarte mulţumit de sine, când va avea un prilej să câştige mai
mulţi bani într-un mod care nu este tocmai cinstit: va veni un moment în care
lui i-ar fi foarte convenabil dacă creştinismul nu ar fi adevărat. Şi iarăşi
dorinţele şi emoţiile lui vor fi acelea care vor declanşa războiul fulger. Nu
mă refer la momente în care apar noi dovezi veritabile împotriva
creştinismului. Acestea trebuie să fie examinate şi este o problemă cu totul
diferită. Acum vorbesc despre momentele când o simplă emoţie se ridică
împotriva credinţei.
În sensul în care am folosit aici
cuvântul, credinţa este arta de a rămâne lângă lucrurile pe care raţiunea le-a
acceptat cândva, de a fi statornic în ciuda emoţiilor schimbătoare, pentru că
emoţiile se vor schimba, indiferent care motive le acceptă raţiunea. Ştiu
lucrul acesta din experienţă. Acum când sunt creştin, am uneori stări
sufleteşti când tot creştinismul pare foarte improbabil: dar când am fost ateu
am avut stări sufleteşti în care creştinismul părea extraordinar de probabil.
Răzvrătirea emoţiilor împotriva eului tău real va veni în orice caz. Acesta
este motivul pentru care credinţa este o asemenea virtute necesară: dacă nu
înveţi să îţi controlezi stările sufleteşti când „ies din linie", nu vei putea
fi un creştin veritabil şi nici măcar un ateu veritabil, ci doar o făptură care
fluctuează, ale cărei crezuri depind în realitate de starea vremii sau de
starea digestiei sale. În consecinţă, trebuie să facem exerciţii de antrenament
în dezvoltarea deprinderii noastre de a crede.
Primul pas este recunoaşterea faptului
că stările tale sufleteşti se schimbă. Următorul este să te asiguri că, dacă ai
acceptat cândva creştinismul, doctrinele lui principale trebuie să fie aduse în
fiecare zi, pentru un timp oarecare, înaintea gândirii tale conştiente. Acesta
este motivul pentru.care sunt atât de importante pentru viaţa creştină
rugăciunile zilnice, citirea zilnică a Bibliei şi mersul la biserică. Noi
trebuie să ne aducem permanent aminte ce credem. Nici această credinţă şi nici
alta nu vor rămâne în mod automat vii în minte. Ele trebuie să fie hrănite. De
fapt, dacă ai examina o sută de oameni care şi-au pierdut credinţa în
creştinism, mă întreb câţi dintre aceştia au renunţat la creştinism din motive
raţionale, deoarece au fost convinşi raţional de neadevărul acestuia? Oare nu
au alunecat încet cei mai mulţi dintre ei?
Trebuie acum să mă întorc la al doilea
sens al credinţei, la sensul mai înalt: şi acesta este cel mai dificil lucru pe
care l-am abordat vreodată. Aş vrea să-l abordez întorcându-mă înapoi la
subiectul umilinţei. Vă aduceţi aminte că am spus că primul pas către umilinţă
este să-ţi dai seama că eşti mândru. Vreau să adaug acum că următorul pas este
să încerci cu seriozitate să pui în practică virtuţile creştine. O săptămână nu
este de ajuns. Lucrurile merg adesea ca pe aţă în prima săptămână. Încearcă
şase săptămâni. În intervalul acela s-ar putea să fi căzut înapoi la punctul de
unde ai pornit sau chiar mai jos, dar vei fi descoperit câteva adevăruri importante
cu privire la tine însuţi. Nici un om nu ştie cât este de rău decât atunci când
a încercat din răsputeri să fie bun.
O idee ridicolă circulată în prezent
este că oamenii buni nu ştiu ce înseamnă să fii ispitit. Aceasta este o
minciună evidentă. Numai aceia care încearcă să se împotrivească ispitei ştiu
cât de puternică este aceasta. La urma urmei, afli care este puterea armatei
germane dacă lupţi împotriva ei, nu dacă te predai şi capitulezi. Afli care
este tăria vântului dacă încerci să mergi împotriva lui, nu dacă te aşezi jos.
Un om care cedează în faţa unei ispite după cinci minute nu ştie cât de intensă
ar fi fost aceasta peste o oră. Acesta este motivul pentru care, într-un sens,
oamenii răi ştiu foarte puţine despre răutate. Ei au trăit la adăpost prin
faptul că au cedat întotdeauna. Noi nu vom descoperi niciodată tăria impulsului
rău dinăuntrul nostru decât atunci când vom încerca să luptăm împotriva lui:
Cristos, pentru că El a fost singurul om care nu a cedat niciodată în faţa
ispitei, este de asemenea singurul om care cunoaşte pe deplin ce înseamnă să
fii ispitit - singurul care cunoaşte realitatea completă. Foarte bine.
Principalul lucru pe care-l învăţăm dintr-o încercare serioasă de a pune în
aplicare virtuţile creştine este că falimentăm. Dacă a crezut cineva că
Dumnezeu ne pune la un fel de examen, şi că noi am putea primi note bune dacă
le-am merita, ideea aceea trebuie spulberată. Dacă a crezut cineva că poţi face
un fel de târg - că noi am putea să respectăm partea noastră de contract şi
să-L facem astfel dator pe Dumnezeu să o respecte pe a Lui, aşa cum este drept
- ideea aceasta trebuie spulberată.
Cred că orice om care are o credinţă în
Dumnezeu, are în minte ideea examenului sau a târgului, până când devine
creştin. Primul rezultat al creştinismului real este că spulberă ideea aceasta.
Când văd că este spulberată, unii oameni cred că aceasta înseamnă că
creştinismul este falimentar şi îl abandonează. Se pare că ei îşi închipuie că
Dumnezeu este foarte naiv! De fapt, desigur, El ştie totul despre aceasta. Unul
dintre lucrurile pe care creştinismul are menirea să le facă este să spulbere
ideea aceasta. Dumnezeu a aşteptat momentul în care vei descoperi că este
imposibil să ajungi să meriţi o notă de trecere la examen sau să poţi să-L faci
pe El să-ţi datoreze ceva.
După aceea urmează o altă descoperire.
Orice înzestrare pe care o ai, puterea ta de a gândi sau de a-ţi mişca mâinile
şi picioarele, îţi este dată de Dumnezeu. Dacă ţi-ai dedica fiecare moment din
viaţă în exclusivitate pentru a-L sluji pe El, nu ai putea să-I dai nimic care,
într-un sens, să nu fi fost deja al Lui. Am să-ţi spun cum stau lucrurile când
noi vorbim despre a face ceva pentru Dumnezeu sau despre a-I dărui ceva lui
Dumnezeu. Este ca şi cum un copil mic s-ar duce la tatăl lui şi i-ar spune:
„Tăticule, dă-mi douăzeci de lei ca să-ţi cumpăr un cadou de ziua ta".
Desigur, tatăl îi dă banii şi este plăcut impresionat de cadoul copilului.
Totul este foarte bine şi foarte frumos, dar numai un idiot ar crede că tatăl
este îndatorat cu douăzeci de lei în această tranzacţie. După ce omul a făcut
aceste două descoperiri, Dumnezeu poate lucra cu adevărat în el. Abia atunci
începe adevărata viaţă. Omul este treaz de acum. Acum putem trece să vorbim
despre credinţă în al doilea sens.