12. Credinţa
Aş vrea să încep prin a spune ceva la
care să ia aminte fiecare. Iată ce: Dacă acest capitol nu înseamnă nimic pentru
tine, dacă ţi se pare că încearcă să răspundă la întrebări pe care nu ţi le-ai
pus niciodată, nici nu-l citi. Nu te deranja. În creştinism există anumite
lucruri care pot fi înţelese din afară, înainte de a deveni creştin. Dar sunt
multe lucruri care nu pot fi înţelese decât după ce ai parcurs o distanţă
oarecare pe calea creştină. Aceste lucruri sunt pur practice, deşi nu par să
fie. Ele sunt îndrumări cu privire la abordarea anumitor încrucişări de drumuri
şi obstacole în călătorie, şi ele nu par să aibă sens decât atunci când omul a
ajuns în acele situaţii. Ori de câte ori găseşti în scrierile creştine
afirmaţii cărora nu le vezi sensul, nu-ţi face probleme. Lasă-le în pace. Va
veni o zi, poate peste câţiva ani, când vei înţelege dintr-o dată sensul
afirmaţiei. Dacă l-am putea înţelege acum, probabil că ne-ar face doar rău.
Desigur, toate aceste lucruri pledează împotriva
mea. Lucrul pe care voi încerca să-l explic în acest capitol poate să mă
depăşească. S-ar putea să cred că am ajuns undeva, când de fapt eu încă nu am
ajuns. Singurul lucru pe care pot să-l fac este să le cer creştinilor învăţaţi
să mă urmărească cu atenţie şi să-mi spună dacă greşesc; pe ceilalţi îi
sfătuiesc să ia cu rezerve ceea ce le spun - ca pe ceva ce le este oferit,
pentru că s-ar putea să le fie de ajutor, nu pentru că sunt sigur că am
dreptate.
Încerc să vorbesc despre credinţă în al
doilea sens al cuvântului, sensul mai înalt. Am spus în capitolul precedent că
problema credinţei în acest sens se pune după ce un om a încercat cât a putut
mai bine să aplice în viaţă virtuţile creştine şi a văzut că eşuează, după ce a
descoperit că şi ceea ce l-ar putea da înapoi lui Dumnezeu îi aparţinea deja
lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, el îşi descoperă falimentul. Iarăşi, ceea ce-L
interesează pe Dumnezeu nu sunt doar acţiunile noastre. Ceea ce-L interesează
pe El este ca noi să fim creaturi de o anumită calitate - să fim aşa cum ne-a
vrut El - creaturi aflate într-un anumit raport cu El. Nu adaug: „şi aflate
într-un anumit raport unul cu altul", deoarece lucrul acesta este inclus:
dacă eşti într-o relaţie bună cu El, în mod inevitabil vei fi într-o relaţie
bună şi cu semenii tăi, la fel cum dacă toate spiţele unei roţi sunt potrivite
bine în butuc şi în obadă este cert că vor fi în poziţie corectă una faţă de
cealaltă. Câtă vreme omul se gândeşte la Dumnezeu ca la un examinator care ia
dat să scrie o anumită lucrare scrisă sau se gândeşte la El ca la partea opusă
într-un contract oarecare - câtă vreme se gândeşte la pretenţii şi revendicări
între sine şi Dumnezeu - încă nu este în relaţie bună cu El. El înţelege greşit
ce este el şi ce este Dumnezeu. Şi nu poate intra într-o relaţie corectă cu
Dumnezeu până când nu a descoperit realitatea propriului său faliment.
Când spun „a descoperit", eu mă
refer realmente la o descoperire, nu doar să repeţi un lucru ca un papagal.
Bineînţeles că orice copil, dacă i se dă un anumit gen de educaţie religioasă,
va învăţa curând să spună că noi nu putem să-I oferim lui Dumnezeu ceva care să
nu fie deja al Lui şi că noi descoperim că nu reuşim nici măcar să-I oferim un
lucru fără să reţinem ceva şi pentru noi. Când vorbesc despre o descoperire
reală, mă refer la faptul de a descoperi realmente, din experienţă proprie, că
lucrul acesta este adevărat.
În sensul acesta, noi nu putem descoperi
eşecul nostru de a împlini legea lui Dumnezeu, decât dacă încercăm din
răsputeri (şi chiar şi atunci falimentăm). Dacă nu încercăm cu adevărat, orice
am spune, vom avea totdeauna în minte ideea că dacă am încerca mai tare am
putea reuşi să fim cu desăvârşire buni. Astfel, într-un anumit sens, calea de
întoarcere la Dumnezeu este calea efortului moral, calea încercării din
răsputeri. Dar într-un alt sens, tocmai lipsa de încercare este cea care ne
aduce acasă. Toate încercările duc la un moment vital când te întorci spre
Dumnezeu şi-I spui: „Tu trebuie să faci aceasta. Eu nu pot". Vă implor, nu
începeţi să vă întrebaţi singuri: „Am ajuns oare la momentul acela?" Nu vă
opriţi ca să începeţi să vă cercetaţi gândurile să vedeţi dacă vine momentul
acela. Faptul acesta îl pune pe om pe un drum greşit. Când în viaţa noastră se
petrec lucrurile cele mai importante, în momentul acela adeseori noi nu ştim ce
se petrece.
Un om nu-şi spune de obicei: „Grozav.
Cresc!" Numai când se uită în urmă, îşi dă seama că s-a întâmplat ceva şi
recunoaşte că faptul acela este ceea ce oamenii numesc „creştere". Poţi
vedea faptul acesta chiar şi în lucruri simple. Este foarte probabil că un om
care începe să se concentreze să vadă dacă va adormi, va rămâne treaz. În
acelaşi fel, lucrul despre care vorbesc acum poate să nu se petreacă la toată
lumea într-o sclipire de moment - ca şi în cazul Sf. Pavel sau al lui Bunyan:
se poate să fie atât de treptat încât nimeni să nu poată indica o anumită oră
sau un anumit an. Ceea ce are importanţă este natura schimbării în sine, nu ce
simţim noi în timp ce schimbarea are loc. Este schimbarea de la a fi
încrezători în propriile noastre eforturi la o stare în care suntem disperaţi
după ce am încercat să facem ceva noi înşine şi lăsăm totul în seama lui
Dumnezeu.
Îmi dau seama că aceste cuvinte, „Să
lăsăm în seama lui Dumnezeu", pot fi înţelese greşit, dar pentru moment
ele trebuie să rămână aşa. Sensul în care un creştin lasă ceva în seama lui
Dumnezeu este că el îşi pune toată încrederea în Cristos: se încrede în faptul
că Isus Cristos va împărtăşi cu el într-un fel oarecare ascultarea umană
perfectă pe care a împlinit-o de la naştere până la răstignire: că Cristos îl
va face pe om tot mai asemănător cu Sine şi, într-un sens, va scoate un bine
din deficienţele lui în limbaj creştin, El ne va face părtaşi calităţii sale de
Fiu, ne va face asemănători cu Sine, „Fii ai lui Dumnezeu". În „Cartea a
IV-a" voi încerca să analizez în mai mare detaliu înţelesul acestor
cuvinte. Dacă vreţi, puteţi spune că Isus Cristos ne oferă ceva pentru nimic:
El ne oferă chiar totul pentru nimic, într-un sens, întreaga viaţă creştină
constă din acceptarea acestei oferte remarcabile. Dar dificultatea constă în
atingerea punctului în care să recunoaştem că nu am făcut şi nu putem să facem
nimic. Ceea ce ne-ar fi plăcut nouă ar fi fost ca Dumnezeu să ia în considerare
părţile noastre bune şi să le ignore pe cele rele. Iarăşi, putem spune că nici
o ispită nu este biruită până când nu încetăm să încercăm să o biruim - până
când nu aruncăm prosopul. Dar nu poţi „înceta să încerci", în modul
potrivit şi pentru motivul potrivit, decât după ce ai încercat din răsputeri.
Într-un alt sens, dacă lăsăm totul în seama lui Cristos, aceasta nu înseamnă că
noi încetăm să încercăm. A ne încrede în El înseamnă, desigur, să încercăm să
facem tot ce spune El. Nu ar avea nici un sens să spui că te încrezi într-o
persoană, dacă nu ţii seama de sfatul ei. Astfel, dacă te-ai predat pe tine
însuţi cu adevărat lui Dumnezeu, din aceasta trebuie să rezulte că încerci să-L
asculţi. Dar încerci într-un mod nou, mai puţin îngrijorat, fără să faci aceste
lucruri ca să fii mântuit, ci tocmai pentru că El a început deja să te
mântuiască. Nu cu speranţa că vei ajunge în cer, ca o răsplată pentru acţiunile
tale, ci dorind în mod inevitabil să acţionezi într-un anumit mod, pentru că un
crâmpei de cer este deja în tine.
Creştinii au dezbătut de multe ori dacă
ceea ce-l duce pe creştin acasă sunt faptele bune sau credinţa în Cristos. Eu
nu am dreptul să dezbat asemenea probleme dificile, dar mie mi se pare că este
ca şi cum ai întreba care lamă a foarfecei este cea mai necesară. Un efort
moral serios este singurul lucru care te va aduce la punctul de a fi gata să
arunci prosopul. Credinţa în Cristos este singurul lucru care te salvează din
disperare când ajungi la punctul acela: şi din această credinţă în El trebuie
să se nască în mod inevitabil fapte bune.
Sunt două parodii ale adevărului, de
care diferite grupuri de creştini, în trecut, i-au acuzat pe alţi creştini că
le-ar crede: poate că aceste parodii fie fac să înţelegem adevărul mai clar. Un
grup era acuzat că ar spune: „Faptele bune sunt singurul lucru care contează.
Cea mai bună faptă bună este caritatea. Cel mai nobil fel de caritate este
dăruirea de bani. Cel mai bun lucru este să dai bani pentru Biserică. De aceea,
dă-ne nouă 100.000 de lei şi noi vom purta de grijă". Răspunsul la această
absurditate, desigur, este că faptele bune făcute pentru un asemenea motiv,
făcute cu ideea că cerul poate fi cumpărat, nu ar fi nicidecum fapte bune, ci
doar speculaţii comerciale. Celălalt grup era acuzat că ar spune: „Credinţa
este singurul lucru care contează. În consecinţă, dacă ai credinţă, nu contează
ce faci. Păcătuieşte, tinere, distrează-te, şi Cristos va avea grijă ca păcatul
să nu aibă nici un efect în final". Răspunsul la această absurditate este
că, dacă ceea ce numeşti „credinţa" ta în Cristos nu înseamnă să iei
aminte la ce spune El, atunci nu este nicidecum credinţă - nu este nici
credinţă, nici încredere în El, ci doar o acceptare intelectuală a unei teorii
despre El.
Biblia pare să rezolve problema când
pune cele două lucruri laolaltă într-o singură propoziţie surprinzătoare. Prima
jumătate este: „Duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi
cutremur" - afirmaţie care pare să arate că totul depinde de noi şi de
faptele noastre bune; dar a doua jumătate continuă: „Căci Dumnezeu este Acela
care lucrează în voi" - afirmaţie care pare să arate că Dumnezeu face
totul, iar noi nu facem nimic. Mă tem că acesta este genul de lucruri cu care
suntem confruntaţi în creştinism. Sunt nedumerit, dar nu sunt surprins. Vedeţi,
noi încercăm acum să înţelegem şi să separăm în compartimente complet izolate
ceea ce face Dumnezeu şi ceea ce face omul când Dumnezeu şi omul lucrează
împreună. Desigur, începem să credem că este ca şi atunci când doi oameni lucrează
împreună, aşa încât poţi spune: „El a făcut lucrul acesta şi eu l-am făcut pe
celălalt". Dar un asemenea mod de gândire este deficitar. Dumnezeu nu este
aşa. El este înăuntrul tău şi în afara ta: chiar dacă am putea înţelege ce a
făcut fiecare, nu cred că am putea exprima lucrul acela în limbaj omenesc. În
încercarea de a exprima lucrul acesta, diferite biserici spun lucruri diferite.
Dar vei descoperi că acele biserici care insistă cu cea mai mare tărie asupra
importanţei faptelor bune îţi spun că ai nevoie de credinţă; iar cele care
insistă cu cea mai mare tărie asupra credinţei îţi spun să faci fapte bune. Nu
voi intra mai adânc în acest subiect.
Sunt convins că toţi creştinii vor fi de
acord cu mine când spun că deşi creştinismul, la prima vedere, s-ar părea că se
ocupă numai de moralitate, numai de îndatoriri şi reguli, de vinovăţie şi
virtute, el te conduce mai departe, te scoate din toate aceste lucruri şi te
duce la ceva dincolo de ele. Zărim un crâmpei dintr-o ţară în care nimeni nu
vorbeşte despre acele lucruri, decât poate în glumă. Toţi sunt plini de ceea ce
noi numim bunătate, aşa cum o oglindă este plină de lumină. Dar ei nu o numesc
bunătate. Ei nu îi dau nici un nume. Ei nici nu se gândesc la ea. Ei sunt prea
ocupaţi uitându-se la sursa de la care vine. Dar aceasta este aproape de
stadiul când drumul trece peste hotarul lumii noastre. Ochii nimănui nu pot
vedea prea departe dincolo de punctul acela, dar ochii multor oameni pot vedea
mai departe decât ai mei.