CARTEA
A IV-A
Dincolo
de personalitate: sau primii paşi în doctrina Trinităţii
1. Facere şi naştere
Toată lumea mi-a atras atenţia să nu vă
spun ce urmează să vă spun în această ultimă carte. Toţi îmi spun că „cititorul
de rând nu vrea teologie; dă-i doar religie simplă şi practică". Am
respins sfatul lor. Eu nu cred că cititorii de rând sunt atât de naivi.
Teologie înseamnă „ştiinţa despre Dumnezeu", şi eu cred că orice om care
vrea să se gândească la Dumnezeu câtuşi de puţin ar vrea să aibă idei cât mai
clare şi cât mai exacte despre El. Nu sunteţi copii: de ce să fiţi trataţi ca
nişte copii?
Dintr-un punct de vedere, înţeleg de ce
unii oameni simt repulsie faţă de teologie. Îmi amintesc de o împrejurare când
am ţinut o prelegere la R.A.F. (Royal Air Force - Forţele Aeriene Regale, în
Anglia; n.tr.), şi un ofiţer bătrân şi îndărătnic s-a ridicat şi a spus: „Eu nu
am ce face cu tot ce ne-aţi spus. Dar eu sunt un om religios. Eu ştiu că există
un Dumnezeu. Eu L-am simţit: când eram singur în deşert, noaptea; misterul
acela extraordinar. Şi tocmai acesta este motivul pentru care eu nu cred toate
dogmele şi formulele frumos aranjate despre El. Pentru oricine care a cunoscut
realitatea, toate acestea par atât de mărunte, de pedante şi de nereale!"
Într-un sens, am fost de acord cu omul acela.
Eu cred că probabil el a avut o experienţă reală cu Dumnezeu în deşert. Când a
trecut de la experienţa aceea la crezul creştin, eu cred că el realmente a
trecut de la ceva real la ceva mai puţin real. În acelaşi sens, dacă un om a
privit o dată Atlanticul de pe ţărm, şi după aceea se duce şi priveşte o hartă
a Atlanticului, el trece de la ceva real la ceva mai puţin real: el trece de la
valuri reale la o bucată de hârtie colorată. Dar tocmai aici este ideea
importantă. Noi recunoaştem că harta nu este decât o hârtie colorată, dar sunt
două lucruri care trebuie avute în gând cu privire la ea. În primul rând, ea
este bazată pe ceea ce au observat sute şi mii de oameni care au navigat pe
Atlanticul real. În sensul acesta, ea este sprijinită de nenumărate experienţe
la fel de reale ca şi cea pe care ai putea s-o trăieşti tu pe ţărm; dar spre
deosebire de aceasta, în timp ce experienţa ta ar fi un crâmpei izolat, harta
potriveşte laolaltă toate experienţele individuale diferite. În al doilea rând,
dacă vrei să mergi undeva, harta este absolut necesară. Câtă vreme te
mulţumeşti cu plimbări pe plajă, ceea ce zăreşti tu este mult mai plăcut decât
să priveşti la o hartă. Dar dacă vrei să mergi în America, harta îţi va fi de
mult mai mare folos decât plimbările pe plajă.
Teologia este ca şi harta. A învăţa doar
doctrinele creştine şi a medita doar la ele, fără a merge mai departe, este mai
puţin real şi atrăgător decât ceea ce a trăit ofiţerul în deşert. Doctrinele nu
sunt Dumnezeu: ele sunt numai un fel de hartă. Dar harta este bazată pe
experienţa a sute de oameni, care au avut realmente legături cu Dumnezeu -
experienţe în comparaţie cu care orice emoţii şi sentimente pioase pe care
le-am putea avea noi sunt foarte elementare şi foarte confuze. În al doilea rând,
dacă vrei să mergi mai departe, trebuie să foloseşti harta. Vedeţi, ceea ce s-a
întâmplat cu ofiţerul din deşert se poate să fi fost real şi înălţător, dar nu
a rezultat nimic din experienţa aceea. Ea nu duce nicăieri. Nu te determină la
nici o acţiune. De fapt, acesta este motivul pentru care o religie vagă - să-L
simţi pe Dumnezeu în natură, şi aşa mai departe - este atât de atrăgătoare.
Este numai emoţii, fără nici o acţiune din partea ta; este ca şi cum ai privi
valurile de pe ţărm. Dar studiind Atlanticul în felul acesta nu vei ajunge
niciodată în America şi nici nu vei obţine viaţa veşnică prin simplul fapt că
ai simţit prezenţa lui Dumnezeu în flori sau în muzică. De asemenea, nu vei
ajunge nicăieri nici dacă doar priveşti la hartă fără să ieşi pe mare. Dar pe
mare nu vei fi în siguranţă fără hartă.
Cu alte cuvinte, teologia este practică:
mai ales acum. Mai demult, când era mai puţină educaţie şi mai puţine discuţii,
poate că era posibil să treci prin viaţă cu câteva idei simple despre Dumnezeu.
Dar lucrurile nu mai stau aşa. Toată lumea citeşte, toată lumea aude discuţii.
În consecinţă, dacă nu iei seama la teologie, aceasta nu va însemna că tu nu
vei avea idei despre Dumnezeu. Înseamnă că vei avea o mulţime de idei greşite -
idei false, încâlcite sau învechite. Multe dintre ideile despre Dumnezeu care
sunt avansate astăzi ca noutăţi sunt doar idei pe care teologii le-au încercat
în urmă cu multe secole şi pe care le-au respins. A crede în religia populară a
Angliei moderne înseamnă regres - este ca şi cum ai crede că pământul este
plat.
Ideea la modă astăzi despre creştinism
este aceasta: că Isus Cristos a fost un mare învăţător moral şi că dacă am urma
sfaturile Lui am putea instaura o ordine socială mai bună şi am putea evita un
alt război. Ei bine, dacă nu vă supăraţi, lucrul acesta este adevărat. Dar el
nu îţi spune nici pe departe întregul adevăr despre creştinism şi nu are nici o
importanţă practică.
Este adevărat că dacă am urma sfatul lui
Cristos am trăi curând într-o lume mai fericită. Dar nu trebuie să mergi nici
măcar până la Cristos. Dacă noi am fi făcut ce ne-au spus Platon, Aristotel sau
Confucius, am trăi acum într-o lume mult mai bună. Şi atunci? Noi nu am urmat
niciodată sfaturile marilor învăţători. De ce să începem acum? Doar pentru că
El este cel mai mare învăţător moral? Dar lucrul acesta face şi mai puţin
probabil ca noi să urmăm învăţăturile Lui. Dacă nu putem învăţa lecţiile
elementare, este oare probabil că le vom învăţa pe cele mai avansate? Dacă
creştinismul nu este decât o doză în plus de sfaturi bune, atunci creştinismul
nu are nici o importanţă. N-am dus lipsă de sfaturi bune în ultimele patru mii
de ani. Câteva sfaturi în plus nu au nici o importanţă.
Dar de îndată ce priveşti la orice
scrieri cu adevărat creştine, descoperi că ele vorbesc despre ceva cu totul
diferit de această religie populară. Ele îţi spun că Cristos este Fiul lui
Dumnezeu (orice ar însemna aceasta). Ele îţi spun că aceia care îşi pun
încrederea în El pot deveni şi ei Fii ai lui Dumnezeu (orice ar însemna
aceasta). Ele spun că moartea Lui ne-a mântuit de păcatele noastre (orice ar
însemna aceasta).
Nu are nici un rost să te plângi că
aceste afirmaţii sunt prea dificile. Creştinismul pretinde că ne vorbeşte
despre o altă lume, despre ceva de dincolo de lumea pe care o putem pipăi, auzi
şi vedea. Poţi crede că afirmaţia aceasta este falsă; dar dacă este adevărată,
este cert că va fi dificil să înţelegem ceea ce ne spune - cel puţin la fel de
dificil ca şi fizica modernă şi pentru acelaşi motiv.
Ideea din creştinism care constituie
şocul cel mai mare este afirmaţia că prin ataşarea noastră la Cristos noi
„devenim Fii ai lui Dumnezeu". Cineva ar putea întreba: „Oare nu suntem
noi deja Fii ai lui Dumnezeu? Faptul că Dumnezeu este Tatăl nostru este una
dintre ideile creştine principale". Ei bine, într-un anumit sens, nu
încape îndoială că noi suntem deja fii ai lui Dumnezeu. Vreau să spun prin
aceasta că Dumnezeu ne-a adus în fiinţă, ne iubeşte şi Se îngrijeşte de noi, şi
în sensul acesta El este ca un tată. Dar când Biblia vorbeşte despre faptul că
noi „devenim" Fii ai lui Dumnezeu, este evident că trebuie să aibă în
vedere ceva diferit. Lucrul acesta ne aduce la însuşi miezul teologiei.
Unul dintre credeuri spune că Cristos
este Fiul lui Dumnezeu, „născut, nu făcut"; şi adaugă: „născut din Tatăl
Său mai înainte de toate lumile". Vă rog să notaţi cât se poate de clar că
afirmaţia aceasta nu are nimic de-a face cu faptul că Cristos S-a născut pe
pământ ca om şi că a fost fiul unei fecioare. Nu ne gândim acum la naşterea din
fecioară. Ne gândim la ceva ce s-a întâmplat înainte ca natura să fi fost
creată, înainte să fi început timpul, “înainte de toate lumile" Cristos a
fost născut, nu făcut. Ce înseamnă aceasta?
Care este diferenţa? A naşte înseamnă a
deveni părinte. Când naşti, produci ceva de acelaşi fel cu tine însuţi. Un om
dă naştere la copii de om, un castor dă naştere la pui de castor, iar o pasăre
dă naştere la ouă din care vor ieşi pui de pasăre. Dar când faci ceva, ceea ce
faci este diferit de tine însuţi. O pasăre face un cuib, castorul face un dig,
omul face un aparat de radio - sau el poate să facă ceva care să se asemene mai
mult cu sine decât un aparat de radio: să zicem, o statuie. Dacă este un
sculptor suficient de priceput, el poate face o statuie care să se asemene
foarte mult cu un om adevărat. Dar, desigur, nu este un om adevărat, ci doar se
aseamănă cu omul. Nu poate respira, nu poate gândi. Nu este vie.
Am spus acestea pentru a lămuri primul
lucru. Ceea ce naşte Dumnezeu este Dumnezeu, la fel cum ceea ce naşte omul este
om. Ceea ce creează Dumnezeu nu este Dumnezeu, după cum ceea ce face omul nu
este om. Acesta este motivul pentru care oamenii nu sunt Fii ai lui Dumnezeu în
sensul în care este Cristos. Ei pot fi ca şi Dumnezeu în anumite privinţe, dar
ei nu sunt de aceeaşi natură cu El. Ei sunt mai mult ca nişte statui sau ca
nişte portrete ale lui Dumnezeu.
O statuie are înfăţişarea unui om, dar
nu este vie. În acelaşi sens, omul are (într-un sens pe care-l voi explica)
“înfăţişarea" lui Dumnezeu, sau este asemănător cu El, dar el nu are felul
de viaţă pe care o are Dumnezeu. Să luăm mai întâi prima idee: asemănarea
omului cu Dumnezeu. Tot ce a făcut Dumnezeu este asemănător cu El. Spaţiul se
aseamănă cu El prin imensitatea lui: nu în sensul că mărimea spaţiului este de
aceeaşi natură cu mărimea lui Dumnezeu, ci în sensul că este un fel de simbol
al mărimii lui Dumnezeu, o traducere a ei în termeni nespirituali. Materia se
aseamănă cu Dumnezeu prin faptul că are energie: iarăşi, energia fizică este de
o natură diferită de puterea lui Dumnezeu. Lumea vegetală este asemănătoare cu
Dumnezeu deoarece are viaţă şi El este un „Dumnezeu viu". Dar viaţa, în
sensul acesta biologic, nu este acelaşi lucru cu viaţa care este în Dumnezeu:
este numai un simbol sau o umbră a ei. Când ajungem la animale, găsim alte
feluri de asemănare pe lângă viaţa biologică. Activitatea intensă şi
fertilitatea insectelor, de exemplu, este o primă asemănare vagă cu activitatea
neîncetată şi cu creativitatea lui Dumnezeu. La mamiferele superioare întâlnim
începuturile unei afecţiuni instinctive. Aceasta nu este identică cu dragostea
care există în Dumnezeu, dar se aseamănă cu ea - în sensul în care un peisaj
desenat pe o foaie de hârtie se aseamănă cu peisajul real. Când ajungem la om,
pe treapta cea mai înaltă a creaţiei, întâlnim cea mai completă asemănare cu
Dumnezeu pe care o cunoaştem. (S-ar putea să existe în alte lumi creaturi care
se aseamănă mai mult cu Dumnezeu decât omul, dar nu le cunoaştem.) Omul nu
numai că are viaţă, ci el iubeşte şi gândeşte: viaţa biologică a atins în el
cel mai înalt nivel cunoscut.
Dar ceea ce nu are omul, în starea lui
naturală, este viaţa spirituală - genul superior şi diferit de viaţă care
există în Dumnezeu. Noi folosim acelaşi cuvânt, viaţă, pentru amândouă, dar
dacă crezi că din această cauză amândouă trebuie să fie de aceeaşi natură, este
ca şi cum ai crede că „mărimea" spaţiului este de aceeaşi natură cu
„mărimea" lui Dumnezeu, în realitate, diferenţa dintre viaţa biologică şi
viaţa spirituală este atât de importantă, încât eu le voi dă două nume
diferite. Viaţa biologică, pe care o primim prin natură şi care (la fel ca
toate celelalte lucruri din natură) are o tendinţă permanentă de a se altera şi
de a se descompune, aşa încât poate fi menţinută numai prin subvenţii
permanente din partea naturii, sub formă de aer, apă, hrană etc, este Bios.
Viaţa spirituală, care este în Dumnezeu din veşnicie şi care a creat tot
universul natural, este Zoe (în limba greacă, acest cuvânt înseamnă literal
„viaţă"). Desigur, Bios are o anumită asemănare palidă sau simbolică cu
Zoe: dar este numai o asemănare ca şi între o fotografie şi un loc real sau
între o statuie şi un om. Un om care s-a schimbat de la a avea Bios la a avea
Zoe înseamnă că trece printr-o schimbare la fel de mare ca şi statuia care a
fost schimbată din piatră cioplită în om real.
Tocmai aceasta este esenţa
creştinismului. Lumea aceasta este atelierul unui mare sculptor. Noi suntem
statuile şi se zvoneşte prin atelier că într-o zi unele dintre noi vor căpăta
viaţă.