2. Dumnezeul în trei Persoane
Capitolul anterior s-a ocupat de
diferenţa dintre naştere şi facere. Un om dă naştere unui copil, dar nu poate
face decât o statuie. Dumnezeu Îl naşte pe Cristos, dar El îi face pe oameni.
Spunând aceasta, eu am ilustrat numai o idee cu privire la Dumnezeu, şi anume
că ceea ce naşte Dumnezeu Tatăl este Dumnezeu, ceva de aceeaşi natură cu El
însuşi. În sensul acesta, este ca şi un tată uman care naşte un fiu. Dar
lucrurile nu stau tocmai aşa. De aceea va trebui să încerc să explic ceva mai
mult.
Mulţi oameni spun astăzi: „Eu cred
într-un Dumnezeu, dar nu într-un Dumnezeu personal". Ei au sentimentul că
acel ceva misterios care este îndărătul tuturor lucrurilor trebuie să fie mai
mult decât o persoană. Creştinii sunt de acord cu aceasta. Dar creştinii sunt
singurii care oferă o idee despre cum este acea fiinţă care este dincolo de
personalitate. Toţi ceilalţi oameni, deşi ei spun că Dumnezeu este dincolo de
personalitate, cred de fapt că El este ceva impersonal: cu alte cuvinte, ceva
mai puţin decât personal. Dacă cauţi ceva suprapersonal, ceva mai mult decât o
persoană, atunci nu ai de ales între creştinism şi celelalte concepţii,
deoarece numai creştinismul oferă o asemenea idee.
Unii oameni cred că după viaţa aceasta,
sau poate după câteva vieţi, sufletele umane vor fi „absorbite" în
Dumnezeu. Dar când încearcă să explice ce înţeleg prin aceasta, ei par să
creadă că absorbirea fiinţei noastre în Dumnezeu este la fel ca şi absorbirea
unui lucru material în altul. Ei spun că este ca şi un strop de apă care se
pierde în mare. Desigur, aceasta marchează sfârşitul stropului de apă. Dacă
acest lucru se întâmplă cu noi, atunci a fi absorbit înseamnă a înceta să
exişti. Numai creştinii au o concepţie despre felul în care sufletele umane pot
să fie asimilate în viaţa lui Dumnezeu şi totuşi să rămână ele însele - de
fapt, să fie cu mult mai mult decât înainte ele însele.
V-am atras atenţia că teologia este
practică. Întregul scop pentru care existăm noi este să fim asimilaţi în viaţa
lui Dumnezeu. Ideile greşite cu privire la viaţa aceea vor face mai dificil
lucrul acesta. Şi acum, pentru câteva minute, trebuie să vă cer să mă urmăriţi
cu mare atenţie.
Ştiţi că în spaţiu vă puteţi mişca în
trei direcţii - la stânga sau la dreapta, înainte sau înapoi, în sus sau în
jos. Orice direcţie este una din aceste trei sau un compromis între ele. Ele
sunt numite cele trei dimensiuni ale spaţiului. Observaţi următorul lucru. Dacă
folosiţi o singură dimensiune, puteţi trage numai o linie dreaptă. Dacă
folosiţi două dimensiuni, puteţi desena o figură: să zicem, un pătrat. Pătratul
este alcătuit din patru linii drepte. Să mergem un pas mai departe. Dacă aveţi
trei dimensiuni, puteţi construi ceea ce numim un corp solid: să zicem, un cub
- ceva ca şi un zar sau ca şi o bucată de zahăr. Cubul este alcătuit din şase
pătrate.
Înţelegeţi care este ideea? O lume cu o
singură dimensiune ar fi o linie dreaptă. Într-o lume cu două dimensiuni
continui să ai linii drepte, dar multe linii drepte alcătuiesc o figură plană.
Într-o lume cu trei dimensiuni, continui să ai figuri plane, dar multe asemenea
figuri alcătuiesc un corp solid. Cu alte cuvinte, cu cât avansezi spre nivele
mai reale şi mai complicate, nu renunţi la lucrurile pe care le-ai găsit la
nivelele mai simple: continui să le ai, dar ele sunt combinate în moduri noi -
în moduri pe care nu ţi le-ai fi putut imagina dacă ai fi cunoscut numai
nivelele mai simple.
Modul în care creştinismul Îl descrie pe
Dumnezeu implică acelaşi principiu. Nivelul uman este un nivel simplu şi
relativ fără conţinut. La nivelul uman, fiecare persoană este o fiinţă şi
oricare două persoane sunt două fiinţe separate - întocmai cum într-o lume cu
două dimensiuni (să zicem, o foaie de hârtie) un pătrat este o figură şi
oricare două pătrate sunt două figuri separate. În planul divin continui să
găseşti personalităţi, dar aici le întâlneşti combinate în moduri noi, pe care
noi, cei care nu trăim la nivelul acela, nu ni le putem imagina. În dimensiunea
lui Dumnezeu, dacă putem spune astfel, întâlneşti o fiinţă care este trei
Persoane şi totuşi rămâne o singură Fiinţă, la fel cum un cub este şase pătrate
şi totuşi rămâne un singur cub. Desigur, noi nu ne putem imagina plenar o
Fiinţă de felul acela: la fel cum, dacă noi am fi creaţi în aşa fel încât să
percepem numai două dimensiuni ale spaţiului, nu ne-am putea imagina în mod
adecvat un cub. Dar ne putem forma o idee vagă cu privire la această Fiinţă.
Când facem aceasta, pentru prima oară în vieţile noastre, atunci obţinem o idee
pozitivă, oricât de vagă ar fi ea, despre ceva suprapersonal - ceva mai mult
decât o persoană. Este ceva ce nu ne-am fi putut închipui niciodată şi totuşi,
ceva ce atunci când ne-a fost descris aproape că avem sentimentul că ar fi trebuit
să ne putem imagina, deoarece se potriveşte atât de bine cu toate lucrurile pe
care le cunoaştem deja.
Aţi putea întreba: „Dacă nu ne putem
imagina o Fiinţă tri-Personală, ce rost are să vorbim despre ea?" Ei bine,
n-are rost să vorbim despre ea. Important este însă să fim asimilaţi în acea
viaţă tri-Personală, şi lucrul acesta poate începe oricând - chiar acum, dacă
vreţi.
Ce vreau să spun prin aceasta? Un
creştin de rând îngenunchează şi rosteşte o rugăciune. El încearcă să intre în
contact cu Dumnezeu. Dar dacă el este creştin, el ştie că ceea ce-l determină
să se roage este de asemenea Dumnezeu: am putea spune că Dumnezeu vorbeşte
înăuntrul lui. Dar el ştie de asemenea că orice cunoaştere reală a lui Dumnezeu
vine prin Cristos, Omul care a fost Dumnezeu - Cristos este alături de el,
ajutându-l să se roage, rugându-Se pentru el. Înţelegeţi ce se întâmplă? Omul
se roagă lui Dumnezeu - Dumnezeu este ţinta pe care încearcă să o atingă.
Dumnezeu este de asemenea înăuntrul omului şi îl impulsionează - este puterea
care îl motivează. Dumnezeu este de asemenea calea sau podul peste care este
împins să treacă pentru a-şi atinge ţinta. În felul acesta, întreaga viaţă
întreită a Fiinţei tri-Personale se desfăşoară în dormitorul acela obişnuit
unde un om de rând îşi rosteşte rugăciunile. Omul este atras într-un gen
superior de viaţă - ceea ce eu numesc Zoe sau viaţă spirituală: el este atras
în Dumnezeu, este atras de Dumnezeu, în timp ce rămâne totuşi el însuşi.
Aşa a început teologia. Oamenii ştiau
deja despre Dumnezeu într-un mod vag. A venit apoi un om care a pretins că este
Dumnezeu; nu a fost genul de om pe care-l poţi socoti nebun. El i-a făcut pe
oameni să creadă în El. Ei L-au întâlnit din nou după ce au văzut cum a fost
omorât. Şi apoi, după ce au format o mică societate sau comunitate, ei L-au
descoperit pe Dumnezeu şi înăuntrul lor: călăuzindu-i, făcându-i în stare să
facă lucruri pe care nu le puteau face înainte. Şi când au analizat toate
acestea, ei au văzut că au ajuns la definiţia creştină a Dumnezeului
tri-personal.
Definiţia aceasta nu este ceva ce am
născocit noi; teologia este, într-un sens, cunoaştere experimentală. Religiile
simple sunt cele care sunt născocite. Când eu spun că este o cunoaştere
experimentală „într-un sens", vreau să spun prin aceasta că în anumite
privinţe este ca şi celelalte ştiinţe experimentale, dar nu în toate
privinţele. Dacă eşti un geolog care studiază roci, trebuie să te duci la roci
şi să găseşti rocile. Iniţiativa este în totalitate de partea ta. Rocile nu pot
să te ajute şi nici să te împiedice. Să presupunem însă că eşti un zoolog şi că
vrei să fotografiezi animale sălbatice în cadrul lor natural. Lucrul acesta
este diferit de studiul rocilor. Animalele sălbatice nu vor veni la tine: dar
ele pot fugi de tine. Dacă nu stai foarte liniştit, ele vor fugi. Începe să
existe o fărâmă de iniţiativă de partea lor.
Să trecem la un nivel mai înalt. Să
presupunem că vrei să cunoşti pe un om. Dacă el este hotărât să nu te lase,
nu-l vei putea cunoaşte. Trebuie să-i câştigi încrederea. În cazul acesta,
iniţiativa este împărţită în mod egal - este nevoie de doi oameni ca să
realizeze o prietenie.
Când este vorba de a-L cunoaşte pe
Dumnezeu, iniţiativa este de partea Lui. Dacă El nu Se revelează pe Sine, nimic
din ce poţi face tu nu-ţi va permite să-L cunoşti. Şi, de fapt, El Se revelează
unor oameni în mai mare măsură decât altora - nu pentru că ar avea favoriţi, ci
pentru că îi este imposibil să Se reveleze unui om ale cărui minte şi caracter
sunt într-o stare nepotrivită. La fel cum lumina soarelui, deşi nu are
favoriţi, nu poate fi reflectată de o oglindă prăfuită la fel de bine ca şi de
o oglindă curată.
Am putea formula ideea aceasta în alt
fel, spunând că în timp ce în celelalte ştiinţe instrumentele pe care le
foloseşti sunt exterioare omului (instrumente cum sunt microscoapele sau
telescoapele), instrumentul prin care Îl vezi pe Dumnezeu este întreaga ta
fiinţă. Dacă eul omului nu este păstrat curat şi strălucitor, îl vei vedea pe
Dumnezeu neclar - la fel cum ai vedea Luna dacă ai privi printr-un telescop
murdar. Acesta este motivul pentru care popoarele sălbatice au religii
sălbatice: ele s-au uitat la Dumnezeu prin lentile murdare.
Dumnezeu Se poate revela pe Sine aşa cum
este în realitate numai unor oameni reali. Aceasta nu înseamnă doar oameni care
sunt buni în mod individual, ci oameni care sunt uniţi într-un trup, iubindu-se
unii pe alţii, ajutându-se unii pe alţii, arătându-L pe Dumnezeu unii altora.
Aşa a intenţionat Dumnezeu să fie omenirea; ca şi cântăreţii dintr-o orchestră,
ca şi organele dintr-un trup.
În consecinţă, singurul instrument cu
adevărat adecvat pentru a învăţa despre Dumnezeu este întreaga comunitate
creştină, aşteptându-L unită. Comunitatea creştină este, ca să zicem aşa,
echipamentul tehnic pentru această ştiinţă - echipamentul de laborator. Acesta
este motivul pentru care toţi aceşti oameni, care la fiecare câţiva ani vin cu
un patent de religie simplificată ca să înlocuiască tradiţia creştină, nu fac
decât să-şi irosească timpul. La fel ca şi un om care, deşi nu are nici un
instrument în afară de un binoclu vechi, încearcă să-i contrazică pe toţi
astronomii. Poate că el este deştept - s-ar putea să fie mai deştept decât unii
astronomi adevăraţi, dar el nu îşi acordă nici o şansă. Peste doi ani toată
lumea va fi uitat complet de el, dar adevărata ştiinţă continuă să progreseze.
Dacă creştinismul ar fi ceva născocit de
noi, este cert că l-am putea face mai uşor. Dar nu este. În ceea ce priveşte
simplitatea, noi nu putem concura cu oamenii care inventează religii. Cum am
putea să concurăm cu ei? Noi avem de-a face cu un Fapt real. Bineînţeles că
oricine poate născoci o religie simplă, dacă nu are fapte reale de care trebuie
să ţină seama.