3. Timp şi dincolo de timp
Este foarte greşit să spui că atunci
când citeşti o carte nu este permis să „sari" peste vreun pasaj. Toţi
oamenii cu spirit de discernământ sar peste un pasaj atunci când ajung la un
capitol pe care nu-l văd folositor pentru ei. În capitolul acesta voi vorbi
despre ceva care s-ar putea să le fie de folos unor cititori, dar care s-ar
putea să le pară altora o complicaţie inutilă. Dacă faceţi parte din a doua
categorie de cititori, sfatul meu este să nici nu vă bateţi capul cu acest
capitol şi să treceţi direct la următorul.
În capitolul anterior a trebuit să ating
subiectul rugăciunii, şi câtă vreme lucrul acesta este încă proaspăt în minţile
voastre şi în mintea mea, aş vrea să mă refer la o dificultate pe care o au
unii cu privire la întreaga idee de rugăciune. Cineva a exprimat-o în felul
următor: „Eu pot crede în Dumnezeu, dar ce nu pot accepta este ideea că El
ascultă câteva sute de milioane de oameni care I se adresează toţi în acelaşi
moment". Am descoperit că foarte mulţi oameni au sentimentul acesta.
Acum, primul lucru pe care trebuie să-l
observăm este că ceea ce creează dificultatea este expresia „în acelaşi
moment”. Cei mai mulţi dintre noi îşi pot imagina că Dumnezeu ascultă oricât de
multe cereri, numai dacă ar veni una câte una şi dacă El ar avea la dispoziţie
un timp nesfârşit. În spatele acestei dificultăţi stă de fapt ideea că Dumnezeu
ar trebui să încadreze prea multe lucruri într-un singur moment din timp.
Ei bine, lucrul acesta se întâmplă cu
noi cu toţi. Viaţa noastră ne vine clipă după clipă. O clipă dispare mai înainte
ca să vină următoarea, şi în fiecare clipă se poate realiza foarte puţin.
Aceasta este natura Timpului. Şi bineînţeles că tu şi eu avem tendinţa să
considerăm că este de la sine înţeles că această succesiune a Timpului - acest
aranjament de trecut, prezent şi viitor - nu este doar modul în care se
desfăşoară viaţa noastră, ci modul în care există în realitate toate lucrurile.
Noi avem tendinţa să presupunem că întregul univers şi Dumnezeu Însuşi se
deplasează întotdeauna de la trecut la viitor, la fel ca şi noi. Dar mulţi
oameni învăţaţi nu sunt de acord cu ideea aceasta. Teologii au fost cei dintâi
care au lansat ideea că unele lucruri nu sunt în Timp; mai târziu ideea a fost
preluată de filozofi, iar acum oamenii de ştiinţă fac acelaşi lucru.
Este aproape cert că Dumnezeu nu este în
Timp. Viaţa Lui nu constă din momente care se scurg unul după altul. Dacă un
milion de oameni I se roagă Lui la ora 10:30 astă-seară, nu este nevoie ca El
să-i asculte pe toţi în fracţiunea aceea de timp pe care noi o numim zece
treizeci. Zece treizeci - şi orice alt moment de la începutul lumii - este
întotdeauna Prezent pentru El. Dacă vrei, El are la dispoziţie toată veşnicia
ca să asculte la rugăciunea înălţată într-o frântură de secundă de un pilot
când avionul lui se prăbuşeşte cuprins de flăcări.
Ştiu că lucrul acesta este dificil de
înţeles. Permiteţi-mi să încerc să vă dau un alt exemplu, asemănător cu acesta.
Să presupunem că eu scriu un roman. Eu scriu: „Maria a pus jos lucrul la care
tricota; în clipa următoare s-a auzit o bătaie la uşă!" Pentru Maria, care
trebuie să trăiască în timpul imaginar din povestirea mea, nu există nici un
interval de timp între punerea lucrului jos şi auzirea bătăii în uşă. Dar eu,
care sunt creatorul Mariei, nu trăiesc nicidecum în timpul acela imaginar.
Între scrierea primei şi celei de-a doua jumătăţi a propoziţiei eu s-ar putea
să stau jos trei ore şi să mă gândesc fără încetare la Maria. Aş putea să mă
gândesc la Maria ca şi cum ea ar fi singurul personaj din carte şi aş putea să
mă gândesc oricât de mult, iar ceasurile pe care le-am petrecut astfel nu ar
apare deloc în timpul Mariei (timpul din povestire).
Aceasta nu este o ilustraţie perfectă,
dar s-ar putea să ne dea o idee despre ce cred eu că este adevărul. Dumnezeu nu
este atras în curentul Timpului din acest univers, după cum nici autorul nu
este atras în timpul imaginar din romanul său. Dumnezeu are o atenţie infinită
rezervată pentru fiecare dintre noi. El nu trebuie să se ocupe de noi în masă.
Eşti la fel de singur cu El ca şi cum ai fi singura persoană pe care a creat-o
El. Când Cristos a murit, El a murit pentru tine individual, ca şi cum tu ai fi
fost singurul om din întreaga lume.
Ilustraţia mea este deficitară în
următoarea privinţă: în această ilustraţie, autorul iese dintr-un cadru
temporal (cel al romanului) numai când intră într-un alt cadru temporal (cel
real). Dar eu cred că Dumnezeu nu trăieşte într-un cadru temporal. Viaţa Lui nu
se scurge o clipă după alta, ca şi a noastră: lucrurile nu stau aşa - El este
încă în 1920 şi este deja în 1990. Viaţa Lui este El Însuşi.
Dacă vă imaginaţi Timpul ca o linie
dreaptă de-a lungul căreia trebuie să mergem, atunci trebuie să vi-L închipuiţi
pe Dumnezeu ca întreaga pagină pe care este trasă linia. Noi trebuie să trecem
de la un punct la altul: noi trebuie să părăsim punctul A înainte de a ajunge
la B, şi nu putem ajunge la C decât după ce am părăsit B. Dumnezeu, de sus sau
din afară sau dimprejur, conţine întreaga linie şi vede totul.
Merită să încercaţi să înţelegeţi ideea,
deoarece ea îndepărtează unele dificultăţi aparente ale creştinismului. Înainte
de a deveni creştin, una dintre obiecţiile mele a fost următoarea: Creştinii
spun că Dumnezeul etern, care este pretutindeni şi care menţine întregul
univers în mişcare, a devenit cândva om. Ei bine, mi-am spus eu, cum a
continuat universul să funcţioneze când Dumnezeu a fost copil mic sau când a
dormit? Cum a putut El să fie Dumnezeu care cunoaşte totul şi în acelaşi timp
om care îi întreabă pe ucenicii Săi: „Cine M-a atins?" Observaţi că
dificultatea stă în cuvintele care exprimă timpul: „Când era copil", sau
„În acelaşi timp'''. Cu alte cuvinte, eu am presupus că viaţa lui Cristos ca
Dumnezeu se desfăşura în timp şi că viaţa Lui ca omul Isus din Palestina a fost
o scurtă perioadă din acel timp - la fel cum perioada de serviciu militar a
fost o perioadă mai scurtă scoasă din viaţa mea totală.
Şi acesta este modul în care probabil că
gândim cei mai mulţi dintre noi în privinţa aceasta. Noi ni-L imaginăm pe
Dumnezeu trecând printr-o perioadă când viaţa Lui umană era încă de domeniul
viitorului, urmând apoi o perioadă când a fost trăită în prezent şi trecând mai
departe la o perioadă când a putut privi în urmă spre ea ca spre ceva de
domeniul trecutului. Probabil că aceste idei nu corespund cu nimic din
realitate. Nu poţi încadra viaţa pământească a lui Cristos din Palestina în
nici o relaţie temporală cu viaţa Lui ca Dumnezeu dincolo de spaţiu şi timp.
După părerea mea, este un adevăr atemporal cu privire la Dumnezeu că natura umană
şi experienţa umană de slăbiciune, de somn şi de ignoranţă sunt incluse oarecum
în întreaga Lui viaţă divină. Din punctul nostru de vedere, această viaţă umană
a lui Cristos s-a desfăşurat într-o anumită perioadă din istoria lumii noastre
(de la anul 1 d.Cr. până la răstignire). De aceea, noi ne-o imaginăm ca pe o
perioadă din însăşi istoria existenţei lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu are
istorie. El este prea complet şi cu desăvârşire real ca să poată avea o
istorie. A avea istorie înseamnă, desigur, pierderea unei părţi a realităţii
tale (deoarece s-a scurs deja în trecut) şi înseamnă lipsa unei părţi (deoarece
încă este în viitor): înseamnă, de fapt, să nu ai nimic în afară de un prezent
neînsemnat, care s-a dus mai înainte ca să poţi vorbi despre el. Chiar şi noi
sperăm ca într-o zi să nu ne mai împărţim existenţa în felul acesta.
Apare o altă dificultate dacă .noi
credem că Dumnezeu există în timp. Oricine care crede în Dumnezeu crede că El
ştie ce vom face tu şi eu mâine. Dar dacă El ştie că eu voi face cutare şi
cutare lucru, cum se poate să fiu liber să fac altceva? Ei bine, dificultatea
apare din concepţia noastră că Dumnezeu progresează la fel ca şi noi de-a
lungul liniei timpului: singura diferenţă fiind că El poate vedea în viitor, în
timp ce noi nu putem vedea în viitor. Ei bine, dacă acesta ar fi adevărul, dacă
Dumnezeu ar vedea dinainte faptele noastre, ar fi foarte greu să înţelegem cum
am putea fi liberi să nu le facem. Dar să presupunem că Dumnezeu este în afara
şi deasupra liniei Timpului. În cazul acesta, ceea ce noi numim „mâine"
este vizibil pentru El la fel ca şi ceea ce numim „astăzi". Toate zilele
sunt „Acum" pentru El. El nu îşi aminteşte că ai făcut anumite lucruri
ieri; El te vede că le faci, deoarece deşi tu ai pierdut ziua de ieri, El nu a
pierdut-o. El nu „prevede" lucrurile pe care le vei face mâine; El te vede
făcându-le, deoarece, deşi „mâine" încă nu a ajuns la tine, „mâine"
este la El. Tu nu presupui că acţiunile tale din clipa aceasta ar fi mai puţin
libere deoarece Dumnezeu ştie ce faci. Ei bine, El cunoaşte acţiunile tale de
mâine în exact acelaşi mod - deoarece El este deja în „mâine" şi te poate
vedea. Într-un sens, El nu cunoaşte acţiunile tale decât după ce le-ai făcut;
dar momentul când le vei face este deja „acum" pentru El.
Ideea aceasta m-a ajutat mult pe mine.
Dacă nu vă ajută, daţi-i pace. Este o idee creştină în sensul că mulţi creştini
mari şi înţelepţi au acceptat-o şi că nu există în ea nimic contrar
creştinismului. Dar nu este în Biblie sau în vreunul dintre credeuri. Poţi fi
un creştin foarte bun fără să o accepţi sau poţi nici măcar să nu te gândeşti
deloc la această problemă.