4. Infecţia bună
Încep acest capitol cerându-vă să vă
formaţi în minte o imagine clară. Imaginaţi-vă două cărţi care stau pe masă, una
peste cealaltă. Este evident că cartea de jos o ţine pe cealaltă sus - o
susţine. Datorită cărţii de jos, cartea de sus se află la, să zicem, cinci
centimetri deasupra suprafeţei mesei, în loc să fie în contact cu masa. Să
numim cartea de jos A, iar cea de sus B. Poziţia lui A determină poziţia lui B.
Este clar? Să ne imaginăm acum - şi lucrul acesta nu se poate întâmpla în
realitate, desigur, dar va fi util pentru ilustraţie - că amândouă cărţile au
fost în poziţia aceea din veşnicie. În cazul acesta, poziţia lui B ar fi
rezultat întotdeauna din poziţia lui A. Dar în acelaşi timp, poziţia lui A nu
ar fi putut exista înainte de poziţia lui B. Cu alte cuvinte, rezultatul nu
vine după cauză. De obicei, desigur, rezultatul vine după cauză: întâi mănânci
castraveţi şi după aceea ai indigestie. Dar lucrurile nu stau aşa cu toate
cauzele şi cu toate rezultatele. Veţi vedea peste o clipă de ce cred eu că
lucrul acesta este important.
Am spus în urmă cu câteva pagini că
Dumnezeu este o Fiinţă care conţine trei Persoane, şi cu toate acestea rămâne o
singură Fiinţă, la fel cum un cub conţine şase pătrate, şi cu toate acestea
rămâne un singur corp geometric. Dar de îndată ce încep să încerc să explic cum
sunt legate aceste trei Persoane, eu trebuie să folosesc cuvinte care sună de
parcă una dintre ele ar fi existat înaintea celorlalte. Prima Persoană este
numită Tatăl şi cea de-a doua Fiul. Noi spunem că Prima o naşte sau o produce
pe a doua; vorbim despre naştere şi nu facere, deoarece ceea ce produce Tatăl
este de aceeaşi natură cu El. În sensul acesta, Tată este singurul cuvânt care
trebuie folosit. Dar, din nefericire, lucrul acesta sugerează că El ar fi
existat primul - la fel cum un tată uman există înainte de fiul său. Dar
lucrurile nu stau aşa. Nu există înainte şi după în această privinţă. Şi tocmai
acesta este motivul pentru care am petrecut timp încercând să arăt clar cum un
lucru poate fi sursa sau cauza sau originea altui lucru, fără ca să fi existat
înainte de acesta. Fiul există deoarece Tatăl există: dar nu a existat un timp
înainte ca Tatăl să-L producă pe Fiul.
Poate că cel mai bun mod de a ne gândi
la aceasta este următorul: Eu v-am cerut să vă imaginaţi cele două cărţi şi
probabil că cei mai mulţi vi le-aţi imaginat. Adică, v-aţi imaginat ceva şi ca rezultat
aţi obţinut o imagine mintală. Este evident că actul de imaginare a fost cauza,
iar imaginea mintală a fost rezultatul. Dar aceasta nu înseamnă că întâi aţi
făcut actul de imaginare şi după aceea aţi obţinut imaginea. În momentul în
care aţi făcut-o imaginea era deja acolo. Voinţa voastră v-a păstrat imaginea
în gând tot timpul. Şi totuşi, actul voinţei şi imaginea au început şi s-au
sfârşit în exact acelaşi moment. Dacă ar fi existat o Fiinţă care a existat
dintotdeauna şi care şi-a imaginat dintotdeauna un lucru, actul acela ar fi
produs întotdeauna o imagine mintală; dar imaginea aceea ar fi la fel de eternă
ca şi actul în sine.
Tot aşa trebuie să ne gândim şi la Fiul,
care provine din Tatăl, ca şi lumina de la o lampă, ca şi căldura de la foc, ca
şi gândurile de la minte. El este exprimarea de Sine a Tatălui - ceea ce are de
spus Tatăl. Şi nu a existat niciodată un timp când El să nu o spună. Dar aţi
observat ce s-a întâmplat? Toate aceste imagini cu lumina şi căldura fac să
sune de parcă Tatăl şi Fiul ar fi două lucruri şi nu două Persoane, aşa încât,
la urma urmei, imaginea Noului Testament despre Tatăl şi Fiul se dovedeşte a fi
mult mai exactă decât orice altceva cu care am încerca să o înlocuim. Lucrul
acesta se întâmpla întotdeauna când te îndepărtezi de cuvintele Bibliei. Poţi
să te îndepărtezi de ele pentru o clipă, pentru a clarifica o anumită idee, dar
întotdeauna trebuie să te întorci la ea. Bineînţeles că Dumnezeu ştie cum să Se
descrie pe Sine mult mai bine decât ştim noi să-L descriem. El ştie că relaţia
dintre Tată şi Fiu este mult mai asemănătoare cu relaţia dintre Prima şi a Doua
Persoană decât orice alt lucru la care ne-am putea gândi. Cel mai important
lucru de ştiut este că între ei este o relaţie de dragoste. Tatăl îşi găseşte plăcere
în Fiul; Fiul priveşte cu respect spre Tatăl Său.
Înainte de a trece mai departe,
observaţi importanţa practică a acestui fapt. Întâlneşti tot felul de oameni
repetând afirmaţia creştină că „Dumnezeu este dragoste". Dar se pare că ei
nu observă că aceste cuvinte, „Dumnezeu este dragoste", nu au sens decât
dacă Dumnezeu conţine cel puţin două Persoane. Dragostea este ceva ce o
persoană are pentru alta. Dacă Dumnezeu ar fi o singură persoană, atunci
înainte de a fi creat lumea El nu a fost dragoste. Desigur, lucrul la care se
referă oamenii când spun că Dumnezeu este dragoste este ceva cu totul diferit:
de fapt, ei spun că „dragostea este Dumnezeu". Ei realmente cred că
sentimentele noastre de dragoste, oricare ar fi ele şi oricum ar lua naştere,
şi oricare ar fi rezultatele pe care le produc, trebuie să fie tratate cu mare
respect. Poate că trebuie, dar afirmaţia aceasta este cu totul diferită de ceea
ce înţeleg creştinii prin cuvintele: „Dumnezeu este dragoste". Ei cred că
activitatea vie şi dinamică a dragostei a avut loc în Dumnezeu din veşnicie şi
a creat toate celelalte lucruri.
Probabil că aceasta este cea mai
importantă diferenţă dintre creştinism şi toate celelalte religii: în
creştinism, Dumnezeu nu este un lucru static - nici măcar o persoană statică -
ci este dinamic, pulsează de activitate, este viaţă, este aproape un fel de
dramă. Aproape că este, dacă nu veţi considera lipsit de respect ce spun, un
fel de dans. Unirea dintre Tatăl şi Fiul este un lucru atât de concret, încât
însăşi această unire este o Persoană, îmi dau seama că lucrul acesta este
aproape de neconceput, dar gândiţi-vă la el în felul următor. Ştiţi că între
fiinţele umane, când se adună laolaltă în familie sau la club sau în altă
parte, oamenii vorbesc despre „spiritul" acelei familii, al acelui club
sau al acelei organizaţii. Ei vorbesc despre „spirit", deoarece membrii
individuali, când sunt laolaltă, îşi formează un mod particular de a vorbi şi
de a se comporta, pe care nu le-ar fi avut dacă ar fi rămas separaţi. (Bineînţeles
că această comportare colectivă poate să fie mai bună sau mai rea decât
comportarea individuală.) Este ca şi cum ar fi luat fiinţă un fel de
personalitate comună. Desigur, nu este o persoană reală: este doar ceva ce se
aseamănă cu o persoană. Dar tocmai aceasta este una dintre diferenţele dintre
Dumnezeu şi noi. Ceea ce rezultă din viaţa unită a Tatălui şi Fiului este o
Persoană reală, este de fapt a Treia dintre cele trei Persoane care sunt
Dumnezeu.
A treia Persoană este numită, în limbaj
tehnic, Duhul Sfânt sau „spiritul" lui Dumnezeu. Nu vă îngrijoraţi şi nu
fiţi surprinşi dacă descoperiţi că în mintea voastră El este mai vag sau mai
nedefinit decât celelalte două Persoane. Cred că există un motiv pentru care
trebuie să fie aşa. În viaţa creştină, de obicei noi nu privim la El: El
acţionează întotdeauna prin noi. Dacă te gândeşti la Tatăl ca la cineva care se
află „acolo", în faţa ta, şi la Fiul ca la cineva care este alături de
tine, ajutându-te să te rogi, încercând să te transforme într-un alt fiu al
Tatălui, atunci trebuie să te gândeşti la a treia Persoană ca la ceva
dinăuntrul tău sau dinapoia ta. Poate că unii oameni vor găsi că este mai uşor
să înceapă cu a treia Persoană şi să facă drumul invers. Dumnezeu este
dragoste, şi dragostea aceea lucrează prin oameni - mai ales prin întreaga
comunitate de creştini. Dar acest spirit al dragostei este, din veşnicie, o
dragoste permanentă între Tatăl şi Fiul.
Şi acum, ce importanţă are faptul
acesta? Are o importanţă mai mare decât orice în lume. Întregul dans sau
întreaga dramă sau întregul tipar al acestei vieţi tri-Personale trebuie să se
desfăşoare în fiecare dintre noi: sau (forma reciprocă a afirmaţiei) fiecare
dintre noi trebuie să intre în acel tipar, să-şi ia locul în acel dans. Nu
există nici o altă cale spre fericirea pentru care am fost creaţi. Lucrurile
bune cât şi cele rele, după cum ştiţi, se molipsesc printr-un fel de infecţie.
Dacă vreţi să vă încălziţi, trebuie să staţi aproape de foc; dacă vreţi să vă
udaţi, trebuie să intraţi în apă. Dacă vreţi bucurie, putere, pace, viaţă
veşnică, trebuie să vă apropiaţi sau să intraţi chiar în lucrul care le are.
Ele nu sunt un premiu pe care Dumnezeu ar putea, dacă ar vrea, să-l dea oricui.
Ele sunt un izvor de energie şi de frumuseţe, care izbucneşte chiar din centrul
realităţii. Dacă eşti aproape de el, stropii lui te vor uda; dacă nu eşti
aproape, vei rămâne uscat. Odată ce un om este unit cu Dumnezeu, cum s-ar putea
să nu trăiască pentru totdeauna? Odată ce un om este separat de Dumnezeu, cum
s-ar putea să nu se ofilească şi să nu moară?
Dar cum să te uneşti cu Dumnezeu? Cum
este posibil ca noi să fim înglobaţi în această viaţă tri-Personală?
Vă aduceţi aminte că în capitolul 2 am
vorbit despre naştere şi facere. Noi nu suntem născuţi de Dumnezeu; noi suntem
doar făcuţi de El: în starea noastră naturală, noi nu suntem fii ai lui
Dumnezeu, ci (am putea spune) suntem doar statui. Noi nu avem Zoe sau viaţa
spirituală: avem doar Bios sau viaţa biologică care se epuizează şi care moare.
Oferta pe care o face creştinismul este următoarea: Dacă noi Îl lăsăm pe
Dumnezeu să facă ceea ce vrea, noi putem ajunge părtaşi ai vieţii lui Cristos.
În felul acesta, vom fi părtaşi ai vieţii care a fost născută, nu făcută, care
a existat dintotdeauna şi care va exista întotdeauna. Cristos este Fiul lui
Dumnezeu. Dacă suntem părtaşi la această viaţă, vom fi şi fii ai lui Dumnezeu.
Îl vom iubi pe Tatăl la fel ca şi Fiul, cu o dragoste pe care Duhul Sfânt o
produce în noi. El a venit în lumea aceasta şi a devenit om, pentru ca să
răspândească la alţi oameni viaţa pe care o are El - prin ceea ce eu numesc o
„infecţie bună". Orice creştin trebuie să devină un mic Cristos. Acesta
este singurul scop pentru a deveni creştini.