CAPITOLUL
9
Revoluţie
sau renaştere?
Momentul
pe care îl trăim astăzi este sfârşit de epocă şi început de epocă. Este sfârşit
de epocă deoarece experimentul marxist-comunist a ajuns la epuizare. Milioane
de oameni au crezut că prin naţionalizarea mijloacelor de producţie şi prin
economie centralizată se va ajunge la societatea ideală. Credinţa aceasta s-a
dovedit a fi falsă. Sistemul economiei de stat, complet centralizată, a dus la
crearea unui stat poliţienesc cu un control totalitar asupra vieţii şi a gândirii
indivizilor, a dus la uciderea creativităţii şi a iniţiativei, a dus la crearea
unei noi clase de stăpâni privilegiaţi, a dus la minciună şi corupţie şi, în
final, a dus la dezastru economic total. În cadrul acestui proces s-a produs o
îndoctrinare materialist-ateistă a populaţiei, o golire de crez, o golire de
viaţă spirituală şi de principii morale.
Conducătorii
Chinei au fost primii care au recunoscut că Marx nu a avut soluţii pentru
societatea modernă. Acum şi Gorbaciov a recunoscut că sistemul nu merge.
Indiferent cât de departe vrea să meargă Gorbaciov cu schimbările, indiferent
dacă ierarhia de partid îl va lăsa să meargă departe sau nu şi indiferent de
faptul că Gorbaciov insistă că el nu vrea să schimbe sistemul, ci doar să-l
facă eficace, fapt este că prin ceea ce s-a recunoscut deja, practic s-a arătat
clar că sistemul nu merge.
Întrebarea
care rămâne este: Unde mergem de aici? Şi mai apare o întrebare: Dacă Marx n-a
avut dreptate în cele economice şi sociale, trebuie oare să mai menţinem ca
valabilă concepţia despre lume şi viaţă pe care ne-a dat-o el (completat de
Engels şi de Lenin)?
La
aceste întrebări, marea masă deja simte că răspunsul este o respingere categorică
a sistemului economic-social marxist şi a concepţiei marxist-leniniste despre
lume şi viaţă. Dar cu ce le înlocuim?
Scopul
acestei cărţi nu este să analizeze opţiunile economico-sociale care ne stau în
faţă. Scopul ei este doar să pună în discuţie problema concepţiei despre lume
şi viaţă. Este clar că ne aflăm într-un moment istoric în care românii se întreabă
şi trebuie să se întrebe care le va fi concepţia despre lume şi viaţă pe care îşi
vor reclădi atât viaţa personală cât şi viaţa naţională.
Excursia
noastră prin ideile şi prin concepţiile din ultimele cinci secole în Europa a
fost menită să ne ajute să înţelegem care sunt concepţiile posibile şi care sunt
consecinţele adoptării uneia sau a alteia dintre aceste concepţii.
Să ne întoarcem
puţin înapoi la secolul al XV-lea şi al XVI-lea. Când am discutat despre aceste
secole, am amintit de umanism, dar nu şi de renaştere. Renaşterea a fost un
curent de gândire - predominant în special în Italia şi Franţa - care a dat
naştere umanismului. Renaşterea a fost curentul general, umanismul a fost
produsul special, adică, concepţia nouă despre lume şi viaţă. Renaşterea a început
prin punerea sub semnul întrebării a dogmelor Bisericii Catolice şi a continuat
prin întoarcerea la antichitatea greco-romană: la filozofia, la arta, la
literatura şi chiar şi la mitologia greco-romană. Personajele acestei mitologii
şi legendele ei au devenit subiecte preferate ale picturii italiene şi
franceze. Prin aceasta, modul de viaţă al păgânătăţii greco-romane este ridicat
la rang de virtute şi este făcut nu numai acceptabil, ci chiar de râvnit pentru
clasele culte şi avute ale Europei. Rezultatul final a fost o păgânizare a
Europei în gândire şi în stilul de viaţă. Termenul de „umanism" dat
filozofiei acestui proces era menit să facă totul acceptabil şi atractiv.
Am
arătat că una dintre consecinţele directe ale acestui proces, dus la înflorire
prin ateismul iluminismului francez, a fost seria de revoluţii sângeroase:
revoluţia franceză, Comuna din Paris, revoluţia bolşevică. Toate tragediile
prin care am trecut şi noi, românii, sunt consecinţe ale „renaşterii", ale
umanismului, ale iluminismului şi ale celorlalte curente de gândire
reducţioniste şi nihiliste.
De data
aceasta am pus între ghilimele termenul de renaştere (pe care, de asemenea,
refuz să-l scriu cu literă mare, aşa cum se obişnuieşte), deoarece eu contest
că aceasta ar fi fost adevărata renaştere. Adevărata renaştere au trăit-o
ţările care au ales cealaltă cale, şi anume, reforma religiei creştine prin întoarcerea
nu la păgânismul antic, ci la Sfânta Scriptură. Renaştere înseamnă naştere din
nou. Termenul însuşi Îi aparţine Domnului nostru Isus Cristos. El i-a spus unui
mare intelectual din vremea Sa: „Trebuie să vă naşteţi din nou"
(Evanghelia după Ioan 3:7). Şi Domnul nostru i-a explicat lui Nicodim că
această naştere din nou se petrece când omul se întoarce la Dumnezeu. Aceasta
este o naştere „de sus", o naştere pe care o produce Spiritul lui
Dumnezeu.
Cei care
au respins Sfânta Scriptură şi au ales mitologia greco-romană au pretins că au
produs prin aceasta o renaştere. Dacă urmărim bine prin istorie ce au produs
ei, constatăm că ei n-au produs o naştere din nou, ci o întoarcere la barbarie.
Aceia
care s-au întors la Sfânta Scriptură au trăit o naştere din nou. În ţările lor
s-a produs o renaştere. Lor nu le-a trebuit o revoluţie sângeroasă ca să facă
transformări pline de umanism (în sensul bun al cuvântului) în ţările lor. Ei
au făcut aceste schimbări în mod natural, ca o urmare firească a
transformărilor spirituale produse în vieţile lor prin întoarcerea la Dumnezeu.
Unii
istorici pun în opoziţie renaşterea şi reforma. Teza mea este că reforma a
produs adevărata renaştere. Şi atunci opoziţia nu este între renaştere şi
reformă, ci între ateismul care produce revoluţie sângeroasă şi reforma
spirituală care produce renaştere sau naştere din nou. Mai simplu, opoziţia
este între revoluţie şi renaştere.
De ce
are astăzi nevoie românul şi naţiunea română? De o nouă revoluţie? Sau de o
adevărată naştere din nou? Să facem o paralelă între acestea două. Să ne uităm
bine la ele, ca să ştim între ce trebuie să alegem.
Revoluţie
|
Renaştere
|
1. Scopul
ei este ca noi să-i schimbăm pe alţii, să-i facem cum i-am vrea noi să fie.
|
1. Scopul
ei este să ne schimbe pe noi înşine. Noi acceptăm ca Dumnezeu să ne facă pe
noi cum vrea El să fim.
|
2. Porneşte
din ură faţă de cei pe care-i credem responsabili de toate necazurile noastre
şi sfârşeşte în violenţă şi în uciderea altora pentru ca noi să ne bucurăm de
ce au ei. Ura este ucigătoare: după ce-i ucide pe alţii, ne va ucide şi pe
noi înşine.
|
2. Porneşte
din dragoste faţă de toţi oamenii şi ne învaţă că noi trebuie să le slujim ca
să-i recuperăm. Consideră că toţi oamenii sunt recuperabili.
Dragostea
este creatoare: ne face să-i ridicăm pe alţii, şi prin aceasta ne ridică pe
noi.
|
3. Revoluţia
este uşoară: ea-ţi cere să-i ucizi pe toţi cei ce-ţi stau în cale.
|
3. Naşterea
din nou este dificilă: ea-ţi cere să te jertfeşti pe tine însuti în slujba
altora.
|
4. Revoluţia
îşi ucide în final propriii copii şi devastează întreaga naţiune.
|
4. Naşterea
din nou a unor indivizi duce la binele întregii societăţi.
|
Lovitura
cea mai devastatoare dată neamului românesc prin sistemul
marxist-leninist-ceauşist nu a fost cea economică, ci cea morală. Neamul nostru
a fost frânt în supunere abjectă şi, pentru a supravieţui, a fost silit să
accepte minciuna şi corupţia ca stil de viaţă. Dacă-i va fi greu să se
redreseze economic după ce întreaga ţară a fost ruinată, naţiunii noastre îi va
fi şi mai greu să se refacă moral. Numai o naştere de sus, o adevărată
renaştere, poate să o redreseze. Renaşterea neamului se poate face numai prin
indivizi care acceptă naşterea din nou prin Isus Cristos. Sănătatea morală şi
spirituală se capătă numai prin Acela care este izvorul moralei şi al
spiritualităţii.
Pentru a
vedea care este piedica în calea unei asemenea renaşteri, vă voi relata o altă
întâmplare. Pe vremea când studiam la Oxford, am fost invitat să vorbesc unui
grup de studenţi creştini la universitatea din Canterbury. După prelegere, doi
studenţi au fost aduşi de o studentă credincioasă în camera de oaspeţi în care
eram cazat. Ei voiau să stea de vorbă cu mine.
Era prin
1971, când maoismul era la modă, şi cei doi erau marxişti-maoişti. Le-am dat
argumente despre existenţa lui Dumnezeu şi despre incapacitatea sistemului
comunist de a rezolva problemele omului şi ale societăţii. Au ridicat multe
obiecţii şi le-am clarificat rând pe rând. După toate, târziu după miezul
nopţii, cel mai revoluţionar dintre ei a cedat şi a zis:
—
Domnule, recunosc că ai argumente valabile. Dar totuşi eu nu pot crede.
La
aceasta i-am dat imediat următoarea replică:
— Nu
este adevărat că nu poţi crede. Adevărul este altul. Să-ţi explic. Tu eşti
revoluţionar şi vrei să schimbi pe toată lumea prin violenţă, să-i faci pe toţi
să devină ceea ce-i vrei tu. Dacă este adevărat ce zic eu, atunci tu trebuie
să-L laşi pe Cristos să te schimbe pe tine. Şi aceasta înseamnă să scoată din
viaţa ta lucruri care Lui nu-I plac, dar care ţie îţi sunt foarte dragi, şi să
introducă în viaţa ta lucruri pe care tu nu le vrei. Şi fiindcă ştii ce
schimbări radicale vrea să facă El în tine, totul în tine ţipă în spaimă şi
nu-L primeşti. Dar tu nu vrei să recunoşti acest lucru, nici măcar faţă de tine
însuţi. Şi de aceea mintea ta caută să justifice raţional poziţia ta. Astfel,
tu nu spui că e împotriva intereselor tale actuale să-L primeşti pe Cristos, ci
că nu poţi crede în El. Dar nu e adevărat că nu poţi crede. Adevărul este că tu
nu vrei să crezi în El, fiindcă nu eşti gata să-L laşi pe El să te schimbe.
Cu
aceasta au plecat. A doua zi dimineaţa, la micul dejun, fata credincioasă care
i-a adus la mine a venit la masa mea şi mi-a povestit că seara, după ce au
ieşit de la mine, mergând pe coridor, studentul revoluţionar s-a întors spre ea
şi i-a spus:
— Omul
acesta are dreptate. Eu nu vreau să cred în Dumnezeu.
Şi în
neamul nostru sunt mulţi, foarte mulţi ca tânărul acesta. Refuzul lor de a
crede în Sfânta Scriptură şi în Isus Cristos nu este de ordin intelectual, ci de
ordin moral: ei nu vor să-L lase pe Cristos să le schimbe viaţa. Şi aşa.. ei
rămân în moarte spirituală.
Numai când
suficient de mulţi români vor accepta să creadă, vor alege să creadă în Isus
Cristos şi se vor lăsa renăscuţi, numai atunci îşi vor câştiga ei înşişi
sănătatea morală şi, prin ei, întreaga naţiune va fi refăcută.