CAPITOLUL
10
Fiecare
generaţie alege pentru sine
Creştinismul
este înainte de toate o problemă a fiecărui individ. Fiecare om trebuie să
aleagă pentru sine. Aşa s-a răspândit creştinismul în primele secole: în mod
individual, de la om la om. Abia când creştinii au devenit majoritari şi când împăratul
a devenit creştin, creştinismul a fost impus întregii populaţii. Dar impunerea
creştinismului este o contradicţie în termeni, deoarece creştinism înseamnă
acceptarea de bunăvoie şi în libertate a ofertei pe care o face Dumnezeu prin
Isus Cristos.
Cu atât
mai contradictoriu este actul prin care, în anumite ţări, împăratul sau regele
a devenit mai întâi creştin şi apoi el a decis ca tot poporul să fie
„creştinat", aceasta însemnând doar o ceremonie prin care toţi au fost
stropiţi cu apă, ca simbol al botezului. Populaţia însă şi-a păstrat zeităţile,
miturile şi practicile păgâne (zeităţilor dându-li-se nume de „sfinţi", iar
miturilor dându-li-se coloratură creştină).
Desigur
că într-o concepţie în care Biserica dă har mântuitor naţiunii şi în care
preoţii rezolvă relaţia oamenilor cu Dumnezeu, o asemenea „creştinare"
este acceptabilă. Dar ea nu este veritabilă. Ea nu produce naşterea din nou a
indivizilor, nu produce renaşterea lor spirituală şi morală.
Graba de
a creştina o întreagă naţiune dintr-o dată nu este sănătoasă. Ea arată o neînţelegere
a naturii creştinismului. Numai acolo unde Evanghelia este predicată în libertate,
unde toţi oamenii au şansa să o audă curată şi nealterată şi unde oamenii o
acceptă din convingere personală, creştinarea este veritabilă.
Mai mult
decât atât. Nu se poate spune că dacă o naţiune în întregimea ei a acceptat
creştinismul, toate generaţiile următoare vor fi automat creştine. Fiecare
generaţie trebuie să fie confruntată din nou cu Evanghelia şi fiecare trebuie
să se decidă pentru Dumnezeu sau împotriva Lui. În creştinism - înţeles în
esenţa lui – copiii nu pot să moştenească religia părinţilor. Părinţii trebuie,
desigur, să-şi educe copiii în religia lor, să facă tot ce pot pentru a-i
convinge pe copiii lor că religia lor este cea adevărată, dar alegerea trebuie
să fie a copiilor când ajung la vârsta la care sunt capabili să aleagă.
În
aceasta constă una dintre marile valori ale botezului adulţilor. Botezul
copiilor mici creează iluzia că aceşti copii au fost creştinaţi. Botezul
adulţilor accentuează faptul real că indivizii respectivi au ales pentru ei înşişi
ca Isus să le fie Stăpân (Domn). Dar, desigur, botezul adulţilor creează un
risc: riscul ca generaţia următoare să zică „nu" creştinismului. De aceea
s-a spus că baptiştii se află întotdeauna la distanţă de o generaţie de
extincţie. Dar riscul merită să fie luat. Abia atunci se asigură următoarei
generaţii libertatea de a alege. Şi abia atunci creştinismul acelei generaţii
este al ei înseşi şi este deci veritabil.
Faptul
că fiecare generaţie alege pentru sine explică de ce există atâtea oscilaţii în
dezvoltarea spirituală a unei naţiuni. Există generaţii care sunt foarte
apropiate de Dumnezeu, dar de multe ori - datorită faptului că aceste generaţii
n-au ştiut cum să-şi transmită copiilor credinţa şi experienţa spirituală - ele
au fost urmate de epoci de declin spiritual.
Aceste
oscilaţii şi alternări, şi mai ales perioadele de declin când creştinismul pare
că a falimentat, că s-a stins, nu trebuie să ne facă să credem că creştinismul
însuşi este falimentar sau că îi lipseşte vigoarea persistenţei. Dimpotrivă,
ele trebuie să ne convingă cât de importantă este pentru Dumnezeu libertatea
fiecărui individ, a fiecărei generaţii şi a fiecărei naţiuni să aleagă dacă
acceptă oferta Lui sau dacă vor să meargă pe alte căi. Adeseori trebuie ca o
generaţie întreagă sau mai multe generaţii să experimenteze pustiul trăirii
fără Dumnezeu, pentru ca o nouă generaţie să „redescopere" adevărul
Evangheliei şi să se întoarcă la viaţa adevărată în Isus Cristos.
Dar mai
există un fenomen care trebuie semnalat. Alegerea pe care o face o generaţie şi
viaţa pe care o trăieşte acea generaţie va afecta inevitabil, şi uneori
profund, viaţa generaţiei viitoare şi uneori a multor generaţii de atunci înainte.
Voi ilustra prin două alegeri cu influenţe seculare, una în Franţa şi cealaltă
în Anglia şi în general în toate ţările europene.
În
secolul al XVI-lea, când în multe ţări din Europa de Apus se opta pentru
reforma religiei creştine, un mare segment din societatea franceză a pornit pe
aceeaşi cale. Existau şanse ca protestantismul să câştige inima întregii Franţe.
Dar catolicii francezi, în loc să lase ca argumentele teologice şi biblice să
se dezbată în libertate şi poporul francez să fie liber să aleagă, au decis să
aleagă calea violenţei şi, în noaptea Sfântului Bartolomeu din 23-24 august
1572, i-au măcelărit pe toţi protestanţii pe care i-au putut identifica şi
găsi. Atunci Franţa şi-a ucis sufletul. De atunci s-a deschis calea ateismului,
a păgânismului şi a tuturor revoluţiilor. O alegere a unei generaţii a
influenţat - catastrofal - toate generaţiile de atunci încoace.
Să
trecem acum în secolul al XIX-lea. Anglia se afla la apogeul măreţiei ei,
puternică din punct de vedere economic, militar şi politic. În acelaşi timp,
bisericile Angliei erau arhipline: 85-90% din populaţie mergea la biserică în
fiecare duminică. Aceasta era situaţia şi în Danemarca, Suedia, Norvegia,
Olanda, Germania. Cinstea acestor ţări era proverbială. Ea se datora, evident,
vieţii spirituale intense a unei bune părţi a societăţii.
Dar
către sfârşitul secolului s-a întâmplat ceva. Fenomenul nu a stârnit atunci
panică. Rezultatele lui s-au văzut abia după primul război mondial: mersul la
biserică a început să scadă vertiginos, lumea şi-a pierdut interesul pentru
cele spirituale şi a început să fie interesată numai de prosperitatea materială.
Fenomenul s-a adâncit după al doilea război mondial şi a ajuns la culme în anii
1960-1970. Mersul la biserică în ţările acestea a ajuns la 10%!
Vom
căuta să arătăm ce s-a întâmplat de s-a ajuns la situaţia aceasta. Dar mai întâi
vreau să vă semnalez consecinţele acestui declin al vieţii religioase. Pe
măsură ce viaţa spirituală a scăzut, a decăzut şi moralitatea în aceste ţări.
Acest lucru se vede în creşterea vertiginoasă a delincventei şi a
criminalităţii; şi se vede mai ales în viaţa fără frâu a tineretului
completamente desacralizat, interesat doar de sexul liber, de muzica rock şi
pop, de droguri şi altele de felul acesta.
O vizită
atentă la Londra sau la Liverpool sau la Manchester va convinge pe oricine de
ceea ce spun. Când am fost la Stockholm în 1984, am vizitat o biserică din
centrul oraşului. După slujba de duminică seara am urcat la etaj, unde li s-a
servit un ceai participanţilor la slujbă. Mi-am pus servieta lângă un perete şi
am început să stau de vorbă cu câţiva oameni. Cineva a venit alarmat şi mi-a
spus să nu-mi las servieta nepăzită. Am exclamat uimit:
— Dar suntem
în Suedia, în Stockholm, unde cinstea este proverbială! Omul a zâmbit trist şi
jenat şi mi-a zis:
—
Dumneata cunoşti Suedia din cărţi. Aşa a fost cândva, dar acum nu mai este aşa.
Acum trebuie să te păzeşti şi aici căci te poate fura cineva la tot pasul.
Ce s-a întâmplat?
Ce fenomen a declanşat în aceste ţări decăderea vieţii spirituale şi, cu
aceasta, decăderea în atâtea alte domenii ale calităţii vieţii?
Am fost interesat
de acest fenomen încă din perioada studiilor mele în Anglia şi am început să
cercetez mişcarea ideilor şi a gândirii intelectualităţii din secolul al
XIX-lea, ca să pot înţelege ce s-a întâmplat.
Mişcarea
ateistă, atât de puternic înrădăcinată în Franţa, deşi şi-a găsit adepţi - unii
chiar foarte celebri - şi în Anglia şi în Germania şi în celelalte ţări
nordice, n-a devenit totuşi un fenomen al întregii intelectualităţi. În
Germania a apărut în Feuerbach, ale cărui scrieri anticreştine au atras un
oarecare număr de aderenţi (printre care şi tânărul Karl Marx). Dar acest
curent nu putea cuprinde încă marea masă a intelectualităţii, deoarece, în
cazul respingerii ideii unui Dumnezeu Creator, nu mai exista nici o explicaţie
pentru felul cum a venit în fiinţă un univers atât de complex ca al nostru.
Ateismul nu părea deloc credibil.
Aşa a
fost situaţia până la apariţia lui Charles Darwin. Acesta a observat un fapt
din natură, şi anume că animalele pot fi aşezate într-o ordine crescătoare, de
la cel cu structura cea mai simplă până la cel mai complex. Şi de la acest fapt
el a sărit la o deducţie: cele mai complexe animale s-au dezvoltat natural din
cele mai simple. El nu avea absolut nici o dovadă că aşa s-au petrecut
lucrurile. Dar ideea părea atât de fascinantă, atât de atrăgătoare, atât de
credibilă, încât au sărit să o îmbrăţişeze unii dintre cei mai mari naturalişti
ai vremii. Ideea evoluţiei naturale de la simplu la complex a fost apoi extinsă
la plante şi la lumea anorganică: totul poate fi aranjat în ordine crescătoare;
deci, s-a tras răsunătoarea concluzie că totul în univers s-a format de la
sine, prin evoluţie.
Dintr-o
dată a devenit posibilă o explicare a devenirii lumii pe cale „naturală",
fără necesitatea unui Creator. Ateismul devenea „ştiinţific".
Teoria
evoluţiei s-a extins în câteva decenii în toate cercurile intelectuale, a
intrat în manualele şcolare ca un fapt „dovedit", ca un fapt
„ştiinţific", ca singura explicaţie ştiinţifică a universului şi a vieţii
de pe pământ. Întreaga lume ştiinţifică şi culturală a îmbrăţişat ideea că a fi
ştiinţific, a fi modern, a fi om de cultură înseamnă a fi evoluţionist, înseamnă
a crede că lumea s-a făcut de la sine prin dezvoltare naturală. Dumnezeu a
devenit o idee demodată, inutilă, neştiinţifică.
În
aceeaşi perioadă (a doua jumătate a secolului al XIX-lea) s-a mai petrecut un
fenomen, cu consecinţe tot atât de dramatice: a apărut liberalismul teologic.
Bruno Bauer, profesor de teologie la Tubingen (prieten bun cu Karl Marx!), a
lansat un atac feroce împotriva adevărului istoric al Bibliei. El şi apoi mulţi
alţii după el au aplicat evoluţionismul la studiul religiei în general şi la
studiul Bibliei şi al religiei creştine în special. Ei au emis teza că religia
s-a dezvoltat de la simplu la complex, că ea a evoluat de la animism la
mitologii şi de la acestea, mult mai târziu, s-a ajuns la monoteism. Biblia a
fost disecată şi rearanjată în aşa fel încât să se poată dovedi că evreii nu au
început cu monoteismul primit prin revelaţie divină, ci că au parcurs şi ei un
drum evoluţionist ca toate celelalte popoare.
Liberalismul
teologic, care reexplica Biblia ca o creaţie omenească, s-a extins vertiginos în
lumea teologică apuseană. Ceea ce s-a produs prin această mişcare a fost
pierderea credinţei că Biblia este o carte inspirată de Dumnezeu. Studenţii din
seminarile teologice liberale au ajuns pastori şi, de la amvoane, ei au spus
maselor ceea ce au învăţat în şcoală: că Biblia este o creaţie omenească şi că
ea trebuie luată doar ca o carte bună de învăţături morale, dar că ea nu este
istorică şi nu este realmente Cuvântul lui Dumnezeu.
Oriunde
apărea la un amvon un asemenea predicator, oamenii părăseau biserica. Căci,
dacă Biblia nu este Cuvântul lui Dumnezeu, de ce să mai pierzi timpul la
biserică?
Liberalismul
teologiei protestante germane, răspândit şi în celelalte ţări protestante, a
făcut ca, generaţie după generaţie, în acest secol să se producă aproape o
totală desacralizare a Europei protestante.
Cine a
produs mentalitatea secolului al XX-lea în Europa? Reducând situaţia la
limitele ei cele mai simple, putem spune următoarele. Darwin i-a convins pe
intelectualii Europei că lumea s-a făcut singură şi că omul nu este altceva decât
un animal puţin mai evoluat decât altele. Bruno Bauer i-a convins că Biblia
este o simplă imaginaţie omenească. Freud i-a convins că omul nu este decât un
complex de dorinţe sexuale. Şi Marx i-a convins că prin revoluţie violentă pot
să ajungă să-şi satisfacă toate dorinţele. Acestea sunt coordonatele care au
creat mentalitatea intelectualităţii europene de astăzi. Două menţiuni sunt
necesare la acest punct. Prima este că faptul evoluţiei nu a putut fi dovedit
nici până astăzi. Tot mai mulţi savanţi recunosc acest lucru. Dar, spunea unul
dintre ei, „trebuie să menţinem teoria evoluţiei, deoarece altfel trebuie să ne
întoarcem la credinţa într-un creator, şi aceasta este inacceptabilă din punct
de vedere ştiinţific". De ce este „inacceptabilă"? Deoarece
intelectualitatea a fost atât de persistent condiţionată să creadă că ştiinţa
trebuie să fie materialistă şi reducţionistă, încât îi este imposibil să gândească
altfel.
A doua
menţiune. De mai bine de o sută de ani se dă bătălia pentru Biblie. Teologii
liberali nu şi-au putut dovedi tezele. Dimpotrivă, alţi teologi, de aceeaşi
talie academică, au fost capabili să spulbere rând pe rând toate tezele
liberale şi să menţină credibilitatea istoricităţii Bibliei. Este suficient să
arătăm aici că teza principală a liberalilor şi a etnografilor secolului al
XIX-lea, că religia s-a dezvoltat de la animism la politeism şi apoi la
monoteism, a fost completamente dovedită a fi falsă. S-a dovedit că
pretutindeni în lume popoarele au avut de la început credinţa într-un Dumnezeu
suprem, creatorul lumii, şi că trecerea la politeism este pretutindeni o
degenerare de la monoteismul originar.
Astăzi,
tot mai mulţi filozofi, sociologi, oameni de ştiinţă şi alţi gânditori constată
că secularizarea (ateizarea) şi desacralizarea omului şi a societăţii moderne a
fost o tragedie şi înseamnă o imensă sărăcire a existenţei umane. Se aud tot
mai multe voci care cheamă înapoi la Dumnezeu, la Biblie, la spiritualitate.