CAPITOLUL
8
Mântuirea
în Biserica Ortodoxă
Am văzut
în capitolul precedent ce ne spune Biblia despre împăcarea noastră cu Dumnezeu.
Oare aceste lucruri ni le spune şi Biserica Ortodoxă? Am fi fericiţi dacă ar fi
aşa. Dar lucrurile stau altfel. În secolele de formare a teologiei creştine, în
special în secolele III - VII, s-au adăugat, cum am văzut deja, multe elemente
străine de învăţătura Bibliei. Şi în problema împăcării cu Dumnezeu lucrurile
au evoluat în direcţii care au reprezentat îndepărtări evidente de la Cuvântul
lui Dumnezeu. Două au fost direcţiile pe care s-a dezvoltat învăţătura ortodoxă
despre mântuire. Prima este învăţătura că mântuirea, iertarea de păcate, o
acordă Biserica, prin preot. A doua este că mântuirea se obţine prin fapte
bune, prin milostenii şi prin acte de penitenţă.
Să încercăm
să le explicăm. Vom începe cu prima. Dogma ortodoxă spune că Dumnezeu a
depozitat harul mântuitor în Biserică şi astfel Biserica este depozitara
harului şi administratoarea harului. Aceasta însemnă, practic, că omul se duce
la preot şi se spovedeşte, adică îşi spune păcatele, şi apoi preotul îi împarte
harul iertării. Preotul tratează problema acelui om cu Dumnezeu. Preotul se
interpune astfel între om şi Dumnezeu. Omul nu mai merge direct la Dumnezeu
pentru iertare şi mântuire, ci merge la preot. Şi preotul, ca reprezentant al
Bisericii, îi administrează acelui om har mântuitor. În loc de a cita din
tratate de teologie ortodoxă pentru a arăta că aceasta este într-adevăr învăţătura
ortodoxă, prefer să redau o discuţie pe această temă, pe care am avut-o prin
1973 la Bucureşti cu un înalt prelat şi teolog ortodox, deoarece această
discuţie ilustrează mai plastic problema. Interlocutorul meu mi-a făcut
reproşul că noi, neoprotestanţii, rupem din trupul neamului, sau furăm oile din
turma ortodoxă, şi astfel stricăm unitatea neamului. Eu l-am întrebat:
— Dacă
mă duc la un beţiv, care-şi ruinează viaţa lui şi a familiei lui prin beţie,
şi-i vestesc Evanghelia, iar el o primeşte şi prin aceasta se eliberează de
beţie, înseamnă oare că v-am furat un om care aparţinea Bisericii Ortodoxe?
— Da,
mi-a răspuns el categoric. Omul acesta aparţinea Bisericii. Voi prin predicile
voastre doar îi deschideţi apetitul pentru lumea spirituală, dar în final nu-i
daţi nimic. Biserica îi dădea în final totul. Biserica îi vede de suflet
acestui om. Voi să-l lăsaţi în pace.
N-am înţeles
exact ce voia să spună prin aceasta, şi rapid am decis să duc lucrurile la
extrem, ca să putem astfel defini ce vrem să spunem. I-am zis:
— Hai
să-l lăsăm pe beţiv deocamdată deoparte. Ce zici, dacă merg la un ateu şi-i
predic Evanghelia, iar el se întoarce la Dumnezeu, şi atunci fur o oaie din
turma ortodoxă?
— Nu,
mi-a răspuns teologul ortodox, dacă el este un ateu adevărat nu zic că furi de
la noi. Dar, vezi, la noi nu există atei adevăraţi decât foarte puţini, chiar
la vârf. Căci ceilalţi sunt atei de circumstanţă. Sunt atei din interes, ca să
capete şi să-şi menţină o slujbă. Ei numai zic că sunt atei, dar în adâncul
sufletului tot cred în Dumnezeu. Şi, dacă au fost botezaţi în Biserică atunci când
au fost mici, şi dacă în cursul vieţii lor au fost de două-trei ori la
biserică, pentru o cununie, pentru un botez etc., prin aceasta ei au dat mandat
Bisericii să le vadă de suflet. Şi Biserica va rezolva problema sufletului lor.
Tu să-i laşi în pace.
La acest
dialog care revelează poziţia practică a Bisericii Ortodoxe în problema mântuirii
individului, voi adăuga o altă relatare tot atât de revelatoare. Era prin 1970.
Eram la Oxford, unde studiam teologia, şi - în cadrul schimburilor culturale de
atunci - un teolog român a ţinut o prelegere de teologie ortodoxă în cadrul
universităţii. Am ascultat-o şi eu, desigur, cu interes. La sfârşitul
prelegerii, s-a dat loc la întrebări din sală. Şi cineva a întrebat:
— În
România aveţi libertate să tipăriţi literatură creştină?
Eram
foarte curios ce va răspunde acest reprezentant oficial de la Bucureşti la o întrebare
atât de spinoasă. Spre surprinderea mea, răspunsul a venit cu o întorsătură de
o deosebită semnificaţie teologică.
— În România
noi tipărim cărţi teologice pentru preoţi, dar nu tipărim cărţi teologice
pentru laici, căci nu este treaba laicilor să citească teologie. Preotul este
cel ce trebuie să ştie cum se procedează în cele spirituale. Laicul se duce la
preot, şi preotul îi rezolvă problemele sufleteşti.
În sală
s-a produs rumoare. Căci cei mai mulţi auditori erau protestanţi, pentru care
individul are intrare liberă directă, prin Isus Cristos, la Dumnezeu şi nu are
nevoie de mijlocirea preotului. Şi a le spune unor protestanţi că individul nu
trebuie să citească literatură religioasă, ci să lase pe seama preotului
treburile sufletului său suna catastrofic.
Pentru a
înţelege lucrurile şi mai în adânc, revin la prelatul de la Bucureşti. L-am întrebat
care este reacţia lor la procesul de ateizare a ţării şi la atâtea restricţii
impuse vieţii spirituale. Omul mi-a răspuns senin că atâta timp cât statul
menţine Biserica Ortodoxă în structura ei esenţială, cu aparatul ei preoţesc în
funcţie, Biserica administrează har naţiunii şi deci nu trebuie să ne îngrijoreze
situaţia: Biserica mântuieşte naţiunea prin îndeplinirea slujbelor sacre.
S-ar
putea răspunde că aceşti doi teologi ortodocşi români reprezintă oficialitatea
actuală şi poziţia actuală a Bisericii Ortodoxe române atât de înfeudată
regimului comunist de la Bucureşti şi că deci nu reprezintă adevărata teologie
ortodoxă. Vom fi gata să recunoaştem că există o măsură de justificare într-o
asemenea obiecţie, dar esenţialmente aceşti teologi redau poziţia fundamentală
dogmatică a Bisericii Ortodoxe, şi anume că Biserica este cea care le
administrează indivizilor mântuirea. Dogma zice că „nu există mântuire decât
prin Biserică".
Are oare
această dogmă o bază în Biblie? Teologii ortodocşi îşi bazează crezul acesta pe
trei texte din Evanghelii. Primul este în Evanghelia după Matei 16:19, unde
Domnul nostru Isus Cristos îi spune lui Petru: “Îţi voi da cheile Împărăţiei
cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei
dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri". Al doilea este în Evanghelia
după Matei 18:15-20, un text care se referă la rezolvarea de către Biserică a
certurilor dintre fraţi, la care vom reveni să-l analizăm mai îndeaproape. Al
treilea este în Evanghelia după Ioan 20:22-23, unde Isus Se arată apostolilor
după înviere: „După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: ‘Luaţi Duh Sfânt!
Celor ce le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi celor ce le veţi ţinea vor fi
ţinute’". Teza Bisericii Ortodoxe este că cele spuse de Domnul Isus
apostolilor s-au transmis apoi şi episcopilor şi preoţilor, care alcătuiesc
aparatul Bisericii; şi atunci, spune teza ortodoxă, este evident că i se dă
Bisericii autoritatea de a ierta oamenilor păcatele şi de a le deschide
acestora cerul, iar Biserica realizează acest lucru prin preoţii ei.
Să vedem
dacă aceasta este interpretarea corectă a acestor texte din Biblie. Un
principiu fundamental de interpretare a textelor din Sfânta Scriptură este că
niciodată un text nu trebuie luat singur. Fiecare text trebuie interpretat în
lumina tuturor celorlalte părţi din Sfânta Scriptură. Să vedem deci ce ne spun
alte texte din Biblie, care aruncă o lumină asupra acestor texte prin care
Domnul Isus le dă autoritate apostolilor Lui să ierte păcatele.
Primul
text explicativ este cel din Evanghelia după Matei 18:15-20. Aici Domnul Isus îi
explică lui Petru cum trebuie să fie rezolvate de către Biserică conflictele
dintre fraţi:
„Dacă fratele tău a
păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te
ascultă, ai câştigat pe fratele tău.
Dar, dacă nu te
ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie
sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.
Dacă nu vrea să
asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică,
să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.
Adevărat vă spun,
că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ,
va fi dezlegat în cer.
Vă mai spun iarăşi,
că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va
fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri.
Căci acolo unde sunt
doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor".
Să
interpretăm exact ce spune Domnul Isus în acest text. Biserica este chemată să
judece între doi membri ai ei care sunt în conflict. După ce Biserica decide
care este vinovatul, ea trebuie să-i poruncească acestuia să repare ceea ce a
stricat. Dacă acel membru al Bisericii nu ascultă de această dispoziţie a
Bisericii, Biserica îl exclude din sânul ei şi prin aceasta “îl leagă".
Autoritatea pe care o dă Domnul nostru Bisericii este într-adevăr mare: ceea ce
leagă Biserica aici rămâne legat în ceruri. Dar vă rog să observaţi că această
instrucţiune nu se referă la mântuirea celor din afară, ci se referă la felul de
viaţă al celor deja mântuiţi, al celor ce deja au devenit membri ai Bisericii.
Observaţia aceasta este de importanţă vitală.
Faptul
că aşa trebuie interpretată această autoritate dată de Domnul Isus Bisericii se
vede din modul în care a aplicat-o însuşi apostolul Pavel. Lui i s-a ivit un
caz grav în biserica din Corint, pe care el a întemeiat-o. S-a aflat că un
membru al bisericii trăieşte în adulter cu soţia tatălui său (evident o nouă
căsătorie a tatălui său). Apostolul Pavel aude acest lucru când este departe într-un
alt oraş. Şi el scrie bisericii instrucţiuni ca să-l dea afară din biserică pe
omul acesta. Această excludere va avea consecinţe pe plan spiritual, spune
apostolul Pavel: când omul este exclus din biserică, el este „dat pe mâna lui
Satan", care îi va nimici trupul, dar totuşi spiritul acestui om va fi mântuit
“în ziua Domnului Isus" (Întâia epistolă a lui Pavel către Corinteni
5:1-5). Omul care a fost astfel exclus din biserică şi-a dat seama că a
păcătuit şi s-a pocăit de păcatul lui. În consecinţă, în a doua epistolă scrisă
bisericii din Corint, apostolul Pavel le dă instrucţiuni să-l reprimească pe
acest om în mijlocul lor: „...ca să nu-l lăsăm pe Satan să aibă un câştig de la
noi; căci noi nu suntem în necunoştinţă de planurile lui" (A doua epistolă
a lui Pavel către Corinteni 2:11). Apostolul, în mod evident, îi dă bisericii
adunate în plenul ei dreptul de excludere sau de legare: “În Numele Domnului
Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru
Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna lui Satan" (Întâia
epistolă a lui Pavel către Corinteni 5:4-5); şi tot astfel, apostolul Pavel îi
dă bisericii adunate în plen autoritatea de a-l ierta pe acest om după ce s-a
pocăit: „Dar pe cine iertaţi voi, îl iert şi eu. În adevăr, ce am iertat eu -
dacă am iertat ceva - am iertat pentru voi, în faţa lui Cristos" (A doua
epistolă a lui Pavel către Corinteni 2:10).
Vedem
deci că şi în Evanghelia după Matei 18, în învăţătura Domnului Isus, şi în întâia
şi în a doua epistolă a lui Pavel către Corinteni, în practica apostolului
Pavel, legarea şi apoi iertarea de păcate este o problemă de disciplină
bisericească, şi se referă la autoritatea Bisericii de a veghea ca membrii ei
să ducă o viaţă morală curată. Din păcate, Biserica Ortodoxă nu exercită o
asemenea funcţie, ci şi-a asumat o altă funcţie, şi anume aceea de a distribui
har mântuitor oricui i-l cere. Această autoritate nu i-a fost dată Bisericii.
Această autoritate o menţine direct Domnul Isus. Şi Domnul Isus ne este
prezentat în Noul Testament cum se apropie de fiecare individ, bate la uşa
inimii lui, şi-i oferă mântuirea. Şi fiecare individ trebuie să-I răspundă
direct Domnului Isus şi să-L primească pe Isus în viaţa lui. Primindu-L pe
Isus, omul primeşte mântuirea. Şi o primeşte de la Isus, nu de la Biserică.
Este adevărat însă că atunci când un individ Îl primeşte pe Domnul Isus în
viaţa lui, Domnul Isus îl încorporează pe acel om în Biserica Sa. Omul mântuit
de Isus trebuie să facă parte din Biserica lui Isus, deoarece Biserica este
Trupul Domnului Isus.
Mai
trebuie explicat aici ceva deosebit de important, ceva ce merge la inima
subiectului pe care-l discutăm aici şi la esenţa vieţii spirituale creştine:
problema preotului şi a preoţiei. Ce este un preot? Ca să înţelegem esenţa
preoţiei, trebuie să ne întoarcem înapoi la problema accesului omului la
Dumnezeu. Am arătat cum toate religiile intuiesc faptul că accesul la Dumnezeu
îi este barat omului. În foarte multe religii, accesul la Dumnezeu este
rezervat unor persoane consacrate special pentru acest rol: preoţii. Aşa este
cazul şi în Vechiul Testament, în religia pe care Dumnezeu i-a dat-o poporului
Israel prin Moise, prin revelaţie specială.
În
această religie numai preotul putea aduce jertfa lui Dumnezeu. Omul laic
trebuia să-i aducă preotului animalul de jertfă şi să-i spună preotului cu ce
scop vrea să-I ofere lui Dumnezeu acea jertfă; iar preotul era cel ce prezenta
jertfa lui Dumnezeu. Altarul pentru jertfă era plasat chiar în faţa Templului
propriu-zis. În Templu nu puteau să intre decât preoţii, şi chiar şi aceştia
erau aleşi special pentru a intra în prima sală a Templului, pentru slujba de
tămâiere. Templul era însă împărţit în două săli, printr-o perdea masivă şi
groasă. Dincolo de perdea, în ultima sală a Templului era „Sfânta
Sfintelor", adică sanctuarul cel mai sacru, în care era simbolizată
prezenţa lui Dumnezeu Însuşi. În acel sanctuar avea dreptul să intre numai
marele preot, o dată pe an, după ce făcea ritualuri speciale de curăţire.
Prin
toate acestea se simboliza - li se indica oamenilor - că accesul la Dumnezeu nu
este simplu, şi că nu le este deschis tuturor oamenilor. Numai preoţii puteau
avea acces, până la un punct, şi numai marele preot avea acces până la
Dumnezeu. Putem deci să spunem că preot este un om care are acces la Dumnezeu.
Să vedem
acum ce se întâmplă în Noul Testament. Când Domnul nostru Isus Cristos a murit
pe cruce pentru păcatele noastre (care erau zidul sau perdeaua de despărţire între
noi şi Dumnezeu), citim în Evanghelie că „Perdeaua dinăuntrul Templului s-a
rupt în două de sus până jos" (Evanghelia după Marcu 15:38; Evanghelia
după Matei 27:51; Evanghelia după Luca 23:45). Era normal ca atunci când
păcatele omenirii erau ispăşite pe cruce, perdeaua care simboliza în Templu
aceste păcate să fie ruptă. Dar ce simboliza această rupere? Aşa cum perdeaua
simboliza blocarea accesului nostru la Dumnezeu, ruperea perdelei simbolizează
deschiderea drumului nostru la Dumnezeu. Acest fapt ne este explicat clar în
Epistola către evrei: „Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem
o intrare liberă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a
deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său, şi fiindcă avem un
Mare Preot [Isus] pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă
curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău şi
cu trupul spălat cu o apă curată" (Epistola către evrei 10:19-22).
Pe
crucea de la Calvar, trupul Domnului nostru a fost încărcat de păcatele noastre
şi a fost frânt pentru noi. Prin frângerea aceasta, păcatele noastre au fost
ispăşite, şi intrarea noastră sau accesul nostru la Dumnezeu a fost deschis.
Pentru noi toţi. Adică pentru toţi cei ce-L primesc pe Isus Cristos ca să le
fie Mântuitor şi Domn personal. Şi toţi aceştia, adunaţi laolaltă, alcătuiesc
Trupul lui Cristos, care este Biserica.
Dar,
fiindcă toţi credincioşii creştini care s-au unit cu Isus au acces la Dumnezeu,
au intrare liberă la Dumnezeu - fapt care era o prerogativă a preotului - înseamnă
că acum toţi sunt preoţi! Şi într-adevăr în Noul Testament ni se spune explicit
şi fără echivoc că toţi creştinii sunt preoţi. Iată câteva texte revelatoare.
Apostolul Petru le scrie unor credincioşi din Asia Mică şi iată ce le spune:
„Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un
popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile
minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi,
care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe
voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare" (Întâia
epistolă sobornicească a lui Petru 2:9-10). Şi iată ce se spune în Apocalipsa
despre toţi aceia care au fost mântuiţi prin sângele Domnului Isus: „A făcut
din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său" (Apocalipsa lui
Ioan 1:6). Tot în această carte se spune mai pe larg ce a realizat Domnul
nostru Isus Cristos: „Ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele
Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi de orice
naţiune. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei
vor împăraţi pe pământ" (Apocalipsa lui Ioan 5:9-10).
Este
semnificativ să vedem că nicăieri în Noul Testament nu se spune că Biserica
creştină ar avea preoţi. Biserica creştină din Noul Testament are episcopi (cuvântul
înseamnă „supraveghetori"), prezbiteri (cuvântul înseamnă „bătrâni"),
păstori şi diaconi. Biserica nu are preoţi, deoarece ea este alcătuită din
preoţi: toţi membrii Bisericii au acces direct la Dumnezeu prin Domnul Isus, şi
deci toţi sunt preoţi.
Ajunşi
la acest punct trebuie să semnalăm o anomalie în Biblia tipărită la Bucureşti
de Biserica Ortodoxă în anul 1968. În cartea Faptele apostolilor, cap. 20, v.
17-38 ni se povesteşte cum apostolul Pavel se pregătea de o călătorie la
Ierusalim, şi pentru aceasta a convocat o întâlnire la Milet cu prezbiterii
bisericii din Efes. În traducerea ortodoxă însă, în Faptele 20:17 citim că
apostolul Pavel i-a chemat acolo pe preoţii bisericii din Efes. L-am întrebat
pe un înalt prelat al Bisericii Ortodoxe de la Bucureşti de ce şi-au luat
libertatea de a schimba textul Sfintei Scripturi. Iată ce mi-a răspuns:
„Este
adevărat că la data la care s-a scris cartea Faptele apostolilor slujitorii
Bisericii se numeau prezbiteri. Dar mai târziu Biserica a găsit de bine că ei
trebuie să fie numiţi preoţi: şi deci, chiar dacă la data aceea ei nu se numeau
preoţi, pe baza deciziei de mai târziu a Bisericii, noi îi numim preoţi".
Aici se
vede şi mai clar cum tradiţia este pusă deasupra Sfintei Scripturi: pe baza
unei decizii omeneşti, cuprinsă azi în tradiţie, se schimbă însuşi textul
Sfintei Scripturi.
Schimbarea
însă nu este numai de formă. Căci dacă Biserica are preoţi, deci oameni care
singuri au acces la Dumnezeu, înseamnă că ceilalţi credincioşi nu au acces la
Dumnezeu. Ei au nevoie de mijlocirea preotului ca să ajungă la Dumnezeu. Şi
prin aceasta, clerului ortodox i se dă monopol asupra accesului la Dumnezeu şi,
implicit, monopol asupra vieţii spirituale a poporului.
Când,
prin această tradiţie, s-a creat o clasă specială de preoţi în Biserica
creştină, s-au creat automat o serie de probleme. Una dintre ele este aceea că
individul nu mai este încurajat să aibă o viaţă spirituală personală. El nu mai
trebuie să citească pentru sine Sfânta Scriptură şi alte cărţi de viaţă
spirituală. El trebuie doar să se ducă la preot şi să-şi mărturisească
păcatele. Preotul ştie restul şi preotul face restul. Faptul că individul nu
mai este încurajat să aibă o relaţie personală cu Dumnezeu şi să se dezvolte
astfel spiritual are consecinţe catastrofale pentru viaţa naţiunii. Poporul
este ţinut în întuneric şi niciodată nu este stimulat la viaţă spirituală.
O altă
consecinţă este aceea că, din moment ce preoţii administrează harul mântuitor,
tentaţia comercializării acestui har este inevitabilă. Astfel s-a ajuns ca
Biserica să aştepte ca individul să plătească pentru harul iertării. Culmea
acestei comercializări a harului (care prin esenţa lui este gratuit!) a fost
lansarea indulgenţelor care trebuiau cumpărate pentru iertarea păcatelor.
Scandalul indulgenţelor a fost faptul imediat care l-a determinat pe Martin
Luther să înceapă acţiunea de reformare a Bisericii.
O altă
consecinţă este aceea că, dacă preotul poate să dea iertare pentru păcate,
atunci individul poate duce o viaţă confortabilă în toate păcatele: singurul
lucru de care trebuie să aibă grijă este să se ducă periodic la preot, să-şi
mărturisească aceste păcate şi să dea un dar Bisericii. Biserica, prin preotul
ei, are putere şi are grijă să-l absolve de toate păcatele. Situaţia aceasta nu
încurajează o viaţă curată, o viaţă sfântă.
Lucrul
acesta a fost sesizat de Biserică şi de aceea dogma mântuirii prin Biserică şi
de către Biserică nu a fost difuzată oamenilor de rând, nu le-a fost predicată
şi explicată. Ea este ţinută mai mult ca învăţătură pentru preoţi şi pentru
aceia dintre indivizi care, dintr-un motiv sau altul, vor să aprofundeze
dogmele Bisericii. Pentru ca oamenii să fie stimulaţi să trăiască o viaţă
decentă, pentru oamenii de rând se predică o altă învăţătură referitor la calea
mântuirii şi anume că omul este mântuit de păcatele sale prin fapte bune.
Mă voi
referi din nou nu la tratate de teologie, ci la ceva mult mai explicit, la ceva
văzut de toată lumea. Să facem o excursie la mănăstirile din Bucovina. Ctitorii
acelor mănăstiri au avut o idee genială: să picteze pe pereţii exteriori ai
bisericii elementele esenţiale ale credinţei creştine. Biserica era foarte
mică. Puţini oameni puteau intra în ea. Dar curtea mănăstirii, din jurul
bisericii, era foarte largă. Mii de oameni puteau intra acolo. Şi atunci, dacă
pe zidurile exterioare ale bisericii erau pictate elementele esenţiale ale
credinţei, un preot putea ieşi afară să le explice oamenilor picturile şi să-i
facă astfel să-şi cunoască credinţa. Picturile erau mijloace vizuale de învăţământ
public.
Să vedem
cum exprimă acele picturi calea mântuirii, adică accesul omului la Dumnezeu şi,
în final, intrarea omului în cer. Să intrăm pentru aceasta mai întâi la
mănăstirea Suceviţa. Cum intrăm în curte, privirile ne sunt captivate de o
pictură uriaşă cuprinsă pe tot peretele bisericii. Tabloul este menit să arate
cum poate ajunge omul în cer. Acest tablou este cunoscut sub numele de „scara
virtuţilor", deoarece el înfăţişează o scară lungă care porneşte de pe pământ
şi merge până în cer. Pe fiecare fus al scării stă scris un nume de virtute:
cinste, adevăr, dreptate, milostenie, smerenie, blândeţe, facere de bine,
răbdare, statornicie, înfrânare, cumpătare şi multe alte virtuţi. Pe scară se
văd suflete ale unor oameni care tocmai au decedat şi care încep să urce spre
cer. Dacă unui om i-a lipsit o anumită virtute, pentru sufletul lui lipseşte o
treaptă în scară, şi când calcă acolo, sufletul calcă în gol şi se prăbuşeşte în
adânc, în iad. Oare cine are toate virtuţile? Cine poate ajunge atunci în cer?
Este
evident mesajul acestei picturi. Dacă vrei să ajungi în cer, trebuie să fii
virtuos, să cauţi, să te străduieşti, să lupţi din răsputeri să ai toate
virtuţile. Numai aşa te primeşte Dumnezeu. Intrarea la Dumnezeu este consecinţa
strădaniei omului de cultivare a virtuţilor sale. Trebuie să spunem că tabloul,
ca un stimulator la viaţă morală, este genial. Dar ca teologie creştină, el
contrazice Sfânta Scriptură, care spune că omul nu este mântuit prin faptele
sale, ci prin moartea Fiului lui Dumnezeu în locul său.
Să
mergem apoi la Voroneţ, această perlă a mănăstirilor pictate din Bucovina, şi
să privim capodopera ei cea mai de seamă: „Judecata de pe urmă". Să privim
şi să-i înţelegem teologia. Sufletul omului este pus pe un taler al balanţei,
iar pe celălalt taler sunt puse faptele lui bune. Dacă faptele lui bune sunt
suficient de multe şi de grele, ele vor apăsa balanţa şi îl vor ridica pe om la
cer. Dacă faptele lui bune însă sunt puţine, balanţa se va înclina în jos, şi
sufletul se va prăbuşi în iad, unde îl aşteaptă diavolii.
Nici într-o
pictură nici în cealaltă, moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea
oamenilor de păcate şi pentru primirea lor la Dumnezeu nu îşi are locul.
Se va
zice poate că acestea sunt reprezentări populare, pentru stimularea oamenilor
la bine. Dar tocmai aceasta vrem noi să scoatem în evidenţă: ce anume a
predicat Biserica Ortodoxă poporului nostru de-a lungul secolelor. Şi cele două
picturi, de la Suceviţa şi Voroneţ, stau mărturie despre ceea ce a spus
Biserica poporului.
Când
eram pastor la Oradea, am asistat odată la o înmormântare făcută de un preot
ortodox. Am vrut să aud ce spune el poporului în predica sa. Preotul a vorbit
despre a fi om cumsecade, om de omenie. Apoi a început să explice cum faptele
bune ale omului vor merge cu el dincolo, la judecata lui Dumnezeu. Îmi aduc
aminte bine, căci m-au şocat puternic aceste cuvinte ale preotului: „Când vom
sta la judecata lui Dumnezeu, singurul nostru prieten care va sta lângă noi,
vor fi faptele noastre bune". Am fost şocat, deoarece eu am învăţat din
Biblie că prietenul meu la judecată va fi Fiul lui Dumnezeu, „care m-a iubit şi
S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine" (Epistola lui Pavel către galateni
2:20).
Am citat
deja textele din Scriptură care spun explicit că nu suntem mântuiţi datorită
faptelor noastre, şi le repet aici: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin
credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin
fapte, ca să nu se laude nimeni" (Epistola lui Pavel către efeseni 2:8-9).
„El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în dreptate, ci pentru îndurarea
Lui..." (Epistola lui Pavel către Tit 3:5).
Aici
s-ar putea să pună cineva întrebarea: Dacă nu suntem mântuiţi prin fapte bune,
ci prin harul lui Dumnezeu, prin moartea lui Isus în locul nostru, atunci care
mai este motivaţia pentru fapte bune? Am văzut că deşi Biserica Ortodoxă crede
că mântuirea o distribuie Biserica, pentru a-i stimula la fapte bune ea le
predică oamenilor că faptele bune îi vor ajuta să meargă în cer. Biserica
simţea că este nevoie de o puternică stimulare pentru fapte bune şi nu a găsit
altă formulă decât să facă din faptele bune condiţia mântuirii. Dar prin
aceasta ea contrazice Sfânta Scriptură.
Ce zice
oare Sfânta Scriptură însăşi pe această temă? Ea zice multe, şi dacă o citim cu
atenţie găsim care sunt stimulentele pe care ni le dă Dumnezeu pentru a trăi o
viaţă morală şi pentru a face fapte bune.
Întâi de
toate, trebuie să vedem ordinea logică stabilită în Biblie. În Epistola lui
Pavel către efeseni 2:9 ni s-a spus că nu suntem mântuiţi prin fapte, „ca să nu
se laude nimeni". Dar imediat apostolul Pavel adaugă: „Căci noi suntem
lucrarea Lui şi am fost creaţi în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a
pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele" (v. 10). Sensul cuvântului
„pentru" este, în acest text, “în vederea": am fost creaţi în Isus în
vederea faptelor bune pe care Dumnezeu le-a planificat pentru ca noi să le
realizăm în calitate de copii ai Lui.
Ordinea
evenimentelor este aceasta: eu sunt om păcătos, Cristos a murit pentru mine,
mie mi se comunică vestea aceasta bună, eu primesc pe Mântuitorul, Spiritul lui
Dumnezeu mă naşte din nou şi mă face copil de Dumnezeu şi apoi încep să
realizez faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu să fie obligaţia mea în
viaţa de copil al Lui. Pentru a ilustra această ordine, uneori desenez pe tablă
un pom cu rădăcini, tulpină şi ramuri. Scriu pe rădăcini „Fapte bune" şi
pe ramuri „Mântuire" şi apoi zic: Acesta este desenul ortodox, care
presupune că dacă pun la rădăcina pomului vieţii mele fapte bune, într-o zi voi
recolta mântuire.
Dar
acesta este un desen fals. Şi apoi desenez alături un alt pom şi pe acesta
scriu pe rădăcini: „Jertfa Domnului Isus pentru mine şi credinţa mea în
El". Pe tulpină în sus scriu „Mântuire", căci aceasta creşte din
jertfa Fiului lui Dumnezeu pentru mine şi din faptul că eu L-am acceptat ca Mântuitor
al meu personal. Apoi scriu pe ramuri: „Fapte bune". Şi apoi explic că
aceasta este ordinea naturală a lucrurilor: din jertfa Fiului lui Dumnezeu
creşte mântuirea mea, şi roadele acestei mântuiri sunt faptele mele noi, fapte
morale, fapte bune.
Cu alte
cuvinte, eu nu fac fapte bune ca să fiu mântuit, ci fac fapte bune pentru că sunt
mântuit. Sau, eu nu fac fapte bune ca să devin copil al lui Dumnezeu, ci fac
fapte bune fiindcă am devenit copil al lui Dumnezeu: natura mea nouă, de copil
al lui Dumnezeu, este cea care mă determină şi mă ajută să produc roadele pe
care le aşteaptă Dumnezeu de la mine. Pentru clarificare, natura mea nouă este
faptul că spiritul meu s-a unit cu Spiritul Sfânt şi acest Spirit Sfânt este
cel ce mă conduce şi mă împuterniceşte să fac fapte bune.
După ce
am stabilit ordinea naturală şi logică a evenimentelor vieţii spirituale, să
vedem acum care este motivaţia pe care mi-o dă Biblia pentru a face faptele pe
care mi le cere Dumnezeu.
Prima
motivaţie este dragostea Lui, care stârneşte în mine spiritul de recunoştinţă.
Apostolul Pavel spune că dragostea care L-a făcut pe Cristos să moară pentru
păcatele sale “îl strânge", sau îl „constrânge", îi creează o
obligaţie atât de mare, încât nu-i mai lasă nici o altă şansă, căci Isus „a
murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi,
ci pentru Cel ce a ‘murit şi a înviat pentru ei" (A doua epistolă a lui
Pavel către Corinteni 5:14-15).
Pentru
că am ajuns să-mi dau seama cât a făcut El pentru mine, acum eu doresc din
toată fiinţa mea să trăiesc pentru El, pentru Cel ce a murit pentru mine şi
acum stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru mine.
A doua
motivaţie este foarte pe larg dezvoltată în Noul Testament şi însumată sub
termenul general de răsplătire. Esenţa ei este aceasta. Dumnezeu nu m-a creat
pentru viaţa de aici. El m-a creat pentru Împărăţia Cerurilor. În viaţa de aici
El îmi formează caracterul şi îmi testează ascultarea şi credincioşia. El îmi
dă aici sarcini, îmi cere să fac fapte bune, care implică renunţare la sine,
disciplină şi jertfă.
Şi cu cât
sunt mai ascultător de El, cu cât mă dovedesc mai fidel Lui şi mai demn de încredere,
cu atât îmi va da poziţii mai mari şi mai glorioase în Împărăţia Cerurilor. Însuşi
Domnul nostru Isus Cristos ne-a învăţat lucrurile acestea. El ne compară cu
nişte robi cărora regele le-a încredinţat averile sale spre administrare. Când
se va întoarce Regele, el va cerceta credincioşia fiecărui rob. Iată ce spune
El că va face Regele cu robul credincios: „Ferice de robul acela pe care Stăpânul
său, la venirea Lui, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun că îl va pune [îi
va da autoritate sau stăpânire] peste toate averile Sale" (Evanghelia după
Matei 24:46-47). Şi Domnul ne spune ce-i va zice El acelui om care a făcut tot
ce i-a cerut Dumnezeu să facă: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios
în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului
tău" (Evanghelia după Matei 25:21).
Apostolul
Pavel ne spune că „fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui", căci
„noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu", şi apoi continuă spunându-ne
că lucrarea pe care am făcut-o noi pe pământ va fi pusă la proba focului: „Dacă
lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea [care este Isus Cristos] rămâne în
picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, el îşi va
pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc" (Întâia
epistolă a lui Pavel către Corinteni 3:8-15).
Prin
urmare, este posibil să ajungi în cer datorită faptului că ai fost mântuit prin
jertfa Domnului Isus, dar să constaţi că acolo tu nu ai nici o răsplată, adică
ţie Dumnezeu nu-ţi spune că te va pune peste multe, nu-ţi va da poziţie de
autoritate şi de glorie. Apostolul Pavel spune că „toţi [aceasta se referă la
copiii lui Dumnezeu] trebuie să ne înfăţişăm înaintea Scaunului de judecată al
lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata pentru binele sau răul
pe care îl va fi făcut când trăia în trup". Şi referitor la această judecată
el adaugă că noi „cunoaştem deci frica de Domnul" şi spune că „de aceea ne
şi silim să-I fim plăcuţi" (A doua epistolă a lui Pavel către Corinteni
5:10, 11, apoi 9). Iată deci motivaţia pentru fapte bune: de ele depinde
poziţia noastră în Împărăţia Cerurilor, care va fi decisă la tronul de judecată
al Domnului nostru Isus Cristos.
În
concluzie: Intrarea noastră în ceruri se face pe baza lucrării Domnului Isus pe
cruce pentru noi; poziţia noastră în ceruri se va decide pe baza lucrării
noastre pentru Isus.
Să ne
amintim şi de faptul că Domnul Isus ne-a învăţat să nu ne adunăm comori pe pământ,
ci să ni le acumulăm în ceruri. Un lucru este să ştii că ai dreptul să intri în
cer (aceasta este mântuirea); altul este să ştii ce comori vei obţine acolo (în
termeni biblici aceasta este „moştenirea"). Mântuirea este un dar al lui
Dumnezeu, prin har, pe bază de credinţă. Moştenirea ne este dată ca răsplată
pentru faptele noastre în calitate de copii ai lui Dumnezeu (vezi Epistola lui
Pavel către coloseni 3:23-24 şi Epistola lui Pavel către romani 8:16-17).
Cine
studiază cu atenţie şi ia în serios învăţătura Noului Testament despre Împărăţia
Cerurilor şi despre locul nostru acolo, va căpăta extraordinare motivaţii
pentru trăire în credincioşie faţă de Dumnezeu şi pentru fapte morale şi
nobile.
Să
rezumăm acest capitol dedicat învăţăturii ortodoxe despre mântuire. Pe lângă
faptul că nu este conformă cu Sfânta Scriptură, această învăţătură are
consecinţe dezastruoase pe plan individual şi pe plan social.
Învăţătura
că Biserica îl mântuie pe om, îl face pe acesta să nu se mai preocupe de
relaţia lui cu Dumnezeu şi să nu caute o relaţie personală cu Dumnezeu. Şi de
vreme ce nu o face, viaţa lui spirituală este redusă, este practic atrofiată. În
special introducerea conceptului de preot, ca om care ştie şi are autoritate să
trateze cu Dumnezeu pentru ceilalţi oameni, se vede a fi ucigătoare pentru
viaţa spirituală a individului. Am văzut că după Noul Testament fiecare creştin
este un preot, adică are acces personal la Dumnezeu, prin unica mijlocire a lui
Isus Cristos.
Când
omul este aruncat singur înaintea lui Dumnezeu ca să-şi rezolve el însuşi
problemele relaţiei lui cu Creatorul său, atunci omul este stimulat să citească
pentru sine Sfânta Scriptură şi alte scrieri creştine, din care să înveţe cum
să-şi cultive relaţia personală cu Dumnezeu. În acest proces de studiu, de
meditaţie, de rugăciune, de părtăşie sau comuniune personală cu Dumnezeu, omul
îşi cultivă spiritul şi se dezvoltă spiritual. Observaţi că protestanţii nu sunt
împotriva citirii altor scrieri creştine pe lângă Biblie. Dimpotrivă, ei
stimulează citirea cărţilor creştine din toate secolele, dar insistă că ele nu
trebuie să fie puse pe picior de egalitate cu Biblia, ci trebuie întotdeauna să
fie citite în lumina Bibliei. Şi tot ce contrazice Biblia trebuie să fie
respins în mod categoric.
Aceasta
este cea mai mare realizare a Reformei: individualizarea relaţiei cu Dumnezeu,
punerea fiecărui individ în postura de a-şi dezvolta propria sa viaţă spirituală.
Şi când o societate este formată din indivizi în bune relaţii cu Dumnezeu şi cu
o bogată viaţă spirituală, întreaga societate clocoteşte de viaţă dumnezeiască.
Reforma
a avut loc în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Ea a pornit prin Martin
Luther în Germania şi, sub influenţa a ceea ce se întâmpla în Germania, s-a
produs şi în Anglia şi în Elveţia. Din aceste trei ţări s-a răspândit în restul
Europei de Apus. Formele noi de religie creştină au căpătat în fiecare ţară alt
nume. Numele general este de religii protestante. La noi în ţară, s-a mai
introdus şi distincţia între culte protestante şi culte neoprotestante. Este
necesar deci să clarificăm denumirile acestea.
În
Anglia, religia reformată a ajuns să fie numită religia anglicană. În Germania
s-a numit religia luterană. În Elveţia, la Geneva, a trăit marele reformator
Jean Calvin. Forma lui de religie, care s-a răspândit în Scoţia, în Olanda, în
Ungaria şi în alte ţări, a ajuns să fie numită religia reformată. Toate aceste
reforme au lăsat problema botezului neatinsă: ele au continuat să boteze copiii
mici. Prin anul 1524 însă au apărut în Elveţia grupuri de reformatori care au
decis că reforma trebuie adusă şi la domeniul botezului şi trebuie reintrodus
botezul la maturitate, atunci când individul însuşi este capabil să decidă şi
să aleagă pentru sine religia creştină. Deoarece toţi aceştia fuseseră botezaţi
când au fost mici, şi deoarece ei au decis că ei înşişi trebuie să se boteze
din nou, ei au primit numele de anabaptişti, ceea ce înseamnă rebotezaţi.
Anabaptiştii
s-au răspândit rapid în Germania, în Olanda şi în alte ţări ale Europei. Ei au
căpătat diferite nume. De exemplu, în Olanda au ajuns să fie numiţi menoniţi. În
Germania au fost numiţi huteriţi. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, în
Anglia a apărut o mişcare, în sânul anglicanismului, care cerea separarea
Bisericii de stat. Oamenii aceştia, care cereau totala independenţă a bisericii
locale, s-au numit separatişti. Ei au fost persecutaţi
În
Anglia şi s-au refugiat în Olanda. Acolo au ajuns în contact cu menoniţii, şi
de la ei au învăţat practica botezului adulţilor. Pe la 1608, un grup dintre ei
s-a întors înapoi în Anglia şi acolo a format prima biserică baptistă (renunţând
la prefixul „ana", de la anabaptişti). De acolo, baptiştii s-au răspândit
în America, în Europa şi pe toate celelalte continente.
Prin
secolul al XIX-lea au apărut noi forme de protestantism, cum ar fi gruparea
cunoscută în Anglia sub numele de Plymouth Brethren. Când aceştia s-au răspândit
în România, începând de la 1900, ei şi-au luat numele de creştini după
Evanghelie. La începutul secolului nostru au apărut apoi penticostalii. La noi
în ţară, baptiştii, creştinii după Evanghelie şi penticostalii sunt cuprinşi
sub denumirea de culte neoprotestante. Lor li se adaugă şi adventiştii, care sunt
o încercare de unire a creştinismului cu unele practici iudaice, cum ar fi
ţinerea sabatului (alegerea sâmbetei ca zi de odihnă în locul duminicii) şi
acceptarea îndrumărilor cu privire la mâncăruri curate şi necurate din Legea
lui Moise.
Unii
baptişti nu sunt de acord cu faptul că sunt incluşi între neoprotestanţi,
deoarece baptiştii au apărut odată cu celelalte mişcări protestante. Există
totuşi anumite justificări pentru includerea lor între neoprotestanţi. Prima
este faptul că ei au dus protestantismul mai departe decât ceilalţi
protestanţi, prin introducerea botezului adulţilor şi prin separarea Bisericii
de stat. A doua justificare este marea asemănare dintre creştinii după
Evanghelie, penticostali, adventişti şi baptişti, atât în anumite doctrine, cât
şi în forma de închinare, în modul de a predica Evanghelia şi în felul de viaţă
deosebit de al altora. Aceste asemănări i-au făcut pe românii ortodocşi şi
catolici să le dea la toţi un nume comun, acela de „pocăiţi". Includerea
baptiştilor între cultele neoprotestante este deci destul de normală.