CAPITOLUL
7
Împăcarea
cu Dumnezeu
Ajungem
acum la a doua problemă esenţială a oricărei religii, şi anume, aceea a
restabilirii legăturii dintre om şi Dumnezeu, a repunerii omului în contact cu
Dumnezeu, a împăcării omului cu Dumnezeu.
Am
arătat deja că este o intuiţie a omului de pretutindeni şi din toate epocile,
că între el şi Dumnezeu s-a produs o separare, că există o înstrăinare, o
distanţă, o prăpastie, o barieră între om şi Dumnezeu. Cum s-a produs această
separare este o problemă pe care caută să o explice fiecare religie. Şi fiecare
religie îşi asumă sarcina de a oferi o soluţie pentru a repara această
tragedie, pentru a-l repune pe om în contact cu Dumnezeu şi pentru a restabili
relaţii normale între om şi Dumnezeu.
Orice om
care simte în sine aspiraţia după Dumnezeu şi care doreşte să-L „găsească"
pe Dumnezeu, care doreşte să intre în contact cu Dumnezeu şi să stabilească o
relaţie bună şi permanentă între sine şi Dumnezeu trebuie să se întrebe: cine îmi
oferă soluţia cea adevărată la aceste aspiraţii şi dorinţe absolut vitale ale
spiritului meu? Există enorm de multe religii, „mişcări", „asociaţii"
şi filozofii care îi promit astăzi omului adevărata soluţie a aspiraţiei lui
către Dumnezeu. Nu vom putea nici măcar să le amintim aici pe toate, şi cu atât
mai puţin să analizăm toate soluţiile pe care le propun ele. Ceea ce putem însă
să facem este să le „clasăm" în câteva grupuri fundamentale. Există câteva
tipuri de soluţii ale problemei apropierii de Dumnezeu, şi toate religiile se
includ într-unul sau în altul dintre tipurile acestea.
Primul
tip este cel „magic": prin anumite formule, pe care le cunosc numai cei
iniţiaţi, se crede că se poate ajunge la Dumnezeu, sau că Dumnezeu sau alte
spirite pot fi obligate să-i împlinească omului dorinţele. Al doilea este tipul
„ritualist": prin anumite ritualuri şi daruri sau jertfe aduse lui
Dumnezeu se speră ca acesta să fie împăciuit sau îmbunat, în aşa fel încât să
le facă bine oamenilor. Al treilea este tipul „mistic": prin anumite
exerciţii spirituale, prin renunţări, abstinenţe şi purificări, prin meditaţie
şi rugăciune intensă se caută ajungerea la Dumnezeu şi la contopirea cu
Dumnezeu într-o experienţă de beatitudine.
Cele mai
multe religii se includ într-unul sau altul dintre aceste trei tipuri. Unele
dintre ele combină elemente din două sau din toate trei tipurile.
Ceea ce
au în comun toate aceste trei tipuri de religie este că în toate trei soluţia
pentru a ajunge la o relaţie bună cu Dumnezeu este ceva ce trebuie să facă
omul. Omul întreprinde nişte acţiuni şi face anumite eforturi pentru a ajunge
la Dumnezeu. Acţiunea pleacă de la om şi este făcută de om. Trebuie să arătăm
că multe forme de creştinism se includ într-unul sau în altul dintre aceste
trei tipuri de religie. Ceva mai târziu vom arăta că aşa este cazul.
Diferenţa
fundamentală dintre aceste trei tipuri de religie şi religia creştină biblică
stă în faptul că în aceasta din urmă acţiunea de împăcare a omului cu Dumnezeu
şi de stabilire a unor relaţii bune între Dumnezeu şi om o iniţiază şi o întreprinde
Dumnezeu Însuşi, nu omul. înainte de a explica această afirmaţie amintim că mulţi
oameni zic că religiile se aseamănă cu drumuri care urcă pe diferiţi versanţi
pe un munte: până la urmă, toate ajung la vârf. Tot aşa, până la urmă toate
religiile ajung la Dumnezeu. Replica creştină la aceasta sună astfel: toate
drumurile duc spre vârful muntelui, dar Dumnezeu e mult mai sus decât vârful
muntelui; Dumnezeu este inaccesibil omului. Toate încercările omului de a
ajunge la Dumnezeu se vor sfârşi în deziluzie. Este un singur drum adevărat:
drumul pe care Dumnezeu Însuşi vine la om! În Cartea Proverbele, din Biblie,
scrie că „multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la
moarte" (Pildele sau proverbele lui Solomon 14:12). Diferenţa se poate
vedea citând două versete, unul din Vechiul Testament, scris înainte de venirea
pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, şi celălalt din Noul Testament. În Vechiul
Testament, îndemnul este: „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi;
chemaţi-L câtă vreme este aproape" (Isaia 55:6). În Noul Testament, Domnul
nostru Isus Cristos, care este Dumnezeu devenit om, ne spune despre Sine Însuşi:
„Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut" (Evanghelia
după Luca 19:10). Aceasta este esenţa Evangheliei (care înseamnă „vestea
bună"): că Dumnezeu Însuşi, în persoana Fiului Său, a venit într-o misiune
de salvare a omenirii pierdute. Şi acelaşi Isus, Fiul lui Dumnezeu, ne spune:
„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin
Mine" (Evanghelia după Ioan 14:6).
Am spus
deja că toate religiile intuiesc că între om şi Dumnezeu a avut loc o
despărţire şi că astăzi între ei este o prăpastie sau o barieră. Ce s-a întâmplat?
Cum s-a ajuns la această situaţie? S-a ajuns aici deoarece Dumnezeu l-a creat
pe om ca agent liber, care trebuie să decidă el însuşi dacă ascultă de Dumnezeu
şi acceptă să trăiască sub autoritatea lui Dumnezeu sau dacă ascultă de
altcineva (Diavolul sau Satan). Când omul a decis să asculte de Satan, automat
el s-a separat de Dumnezeu şi a intrat sub autoritatea Diavolului.
Neascultarea
de Dumnezeu se numeşte păcat. Orice acţiune care este o încălcare a unei
porunci, sau îndrumări, sau chemări a lui Dumnezeu este păcat. Şi orice păcat -
oricât ar părea el de mărunt - produce o separare de Dumnezeu şi devine o
barieră care face imposibil accesul acelui om spre Dumnezeu. Iată cum explică
acest lucru profetul Isaia: „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască,
nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de
despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui
şi-L împiedică să vă asculte" (Isaia 59:1-2).
Problema
deci între om şi Dumnezeu este aceea a păcatelor omului, care fac separarea şi
zidul de despărţire între om şi Dumnezeu. Cum se poate rezolva această
problemă? Există diferite încercări ale omului de a rezolva problema: prin
jertfe de animale, prin care oamenii încearcă fie îmbunarea lui Dumnezeu, fie
spălarea păcatelor prin sângele jertfei stropit peste oameni; sau prin fapte
bune prin care oamenii speră că pot compensa relele făcute în aşa fel încât
să-I devină acceptabili lui Dumnezeu. Aceste două căi sunt explicit arătate în
Biblie ca fiind ineficace. Iată ce ni se spune despre jertfe:
„...se aduc daruri
şi jertfe care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta la desăvârşirea
cerută de cugetul lui. Ele sunt doar nişte porunci pământeşti, date, ca toate
cele privitoare la mâncăruri, băuturi şi felurite spălări, până la o vreme de îndreptare...
Căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă
păcatele" (Epistola către evrei 9:9-10 şi 10:4).
Şi iată
ce ni se spune referitor la încercarea unora de a se mântui prin fapte bune:
„Căci prin har aţi
fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui
Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni" (Epistola lui Pavel
către efeseni 2:8-9).
Şi în
altă parte:
„El ne-a mântuit,
nu pentru faptele făcute de noi în dreptate, ci pentru îndurarea Lui, prin
spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt"
(Epistola lui Pavel către Tit 3:5).
Nu, omul
nu se poate salva pe sine. Adică, el nu poate rezolva problema separării sale
de Dumnezeu. Păcatul lui este o problemă prea gravă ca el însuşi să-i poată
găsi o rezolvare.
De ce
este păcatul o problemă atât de gravă? Este aşa deoarece păcatul omului,
decizia lui de a alege să nu-L asculte pe Dumnezeu, a acţionat în patru sfere
care acum îi sunt inaccesibile omului. În primul rând, păcatul omului a afectat
justiţia lui Dumnezeu. Dumnezeu decretase că plata păcatului este moartea, şi
acum justiţia lui Dumnezeu trebuie aplicată. Dumnezeu, ca judecător drept, ar
deveni El Însuşi nedrept dacă ar lăsa nepedepsit păcatul. În al doilea rând,
păcatul - fiind opţiunea omului de a asculta de Diavolul - i-a dat Diavolului
autoritate asupra omului: omul nu-şi aparţine lui însuşi; atâta timp cât omul
este sub păcat, păcatul lui este actul de proprietate al Diavolului asupra lui.
În al treilea rând, păcatul l-a ucis spiritual pe om. Când Dumnezeu i-a zis
omului că în ziua în care va păcătui va muri, Dumnezeu a spus un adevăr: în
ziua aceea spiritul omului, care avea în el capacitatea de a comunica cu
Dumnezeu, s-a atrofiat; omul este mort din punct de vedere spiritual. Şi un
mort nu se poate ajuta pe sine. El nu-şi poate da viaţă. În al patrulea rând,
păcatul a pus stăpânire pe om şi l-a făcut rob. Omul nu este liber să
păcătuiască - el este un rob care execută; el trebuie să păcătuiască deoarece
este rob al păcatului. Oricine care încearcă să se lase de anumite păcate
constată cât de puternică îi este robia. Şi un rob nu este în măsură să se
elibereze pe sine însuşi.
Datorită
acestor consecinţe atât de complexe şi de vaste ale păcatului, numai Dumnezeu
Însuşi poate rezolva această problemă. Şi exact la acest punct începe
„Evanghelia", care am spus deja că înseamnă „vestea bună": vestea
bună că Dumnezeu a luat iniţiativa şi a găsit modalitatea de rezolvare a
problemei păcatului care-l separă pe om de Dumnezeu. Care este rezolvarea?
Dumnezeu L-a trimis în această lume pe Fiul Său. Acesta S-a făcut om, S-a
identificat cu omul, cu toţi oamenii, a luat asupra Lui Însuşi păcatele
oamenilor şi a murit cu ele pe cruce. Murind încărcat de păcatele oamenilor şi
pentru aceste păcate, şi în locul oamenilor care ar fi trebuit să-şi ispăşească
astfel pedeapsa decretată de legea lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu a realizat
anularea efectului păcatelor în toate cele patru sfere arătate înainte: întâi,
a satisfăcut justiţia lui Dumnezeu murind în locul celor păcătoşi; în al doilea
rând, a anulat dreptul Diavolului asupra oamenilor prin anularea păcatelor lor;
în al treilea rând, prin învierea Lui din morţi, El dă viaţă nouă celor morţi în
păcatele lor; în al patrulea rând, sângele Domnului Isus, vărsat pe cruce,
dizolvă şi spală murdăria păcatelor de pe om, eliberându-l de robia sau de
cătuşele păcatelor.
Acesta
este conţinutul esenţial al lucrării de mântuire a omenirii realizată de Domnul
nostru Isus Cristos. Şi acesta este conţinutul esenţial al Evangheliei, al
veştii bune creştine.
Dar aici
intervine un element extrem de esenţial, care trebuie să fie înţeles de fiecare
dintre noi. Dumnezeu ne-a creat ca fiinţe libere şi pe tot parcursul existenţei
noastre El ne lasă această libertate de alegere. El i-a dat primului om
libertatea de a-L asculta pe Dumnezeu sau pe Diavolul. Şi astăzi, după ce Fiul
Său a murit ca să ispăşească păcatele neascultării noastre, demonstrând astfel
cât de mult ne iubeşte, Dumnezeu încă ne respectă libertatea de alegere: El a
făcut totul ca să ne poată reprimi la Sine şi să reînceapă în noi programul Său
de formare a noastră pentru Împărăţia cerurilor, dar aşteaptă ca noi să alegem
să primim oferta Lui sau să o respingem. Domnul Isus Însuşi ne spune: „Iată, Eu
stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el,
voi cina cu el şi el cu Mine" (Apocalipsa 3:20). Iar Evanghelistul Ioan ne
spune că Isus „a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor
ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă
copii ai lui Dumnezeu, născuţi... din Dumnezeu" (Evanghelia după Ioan
1:11-13).
Cu alte
cuvinte, Dumnezeu nu ne face creştini cu forţa. Fiecare individ trebuie să fie
liber să audă ce a făcut Dumnezeu pentru el şi ce-i oferă Dumnezeu; şi trebuie
să fie liber să decidă pentru sine dacă primeşte oferta lui Dumnezeu sau nu.
Iată de ce botezul copiilor mici, prin care aceştia sunt “încredinţaţi"
fără voia lor, nu se potriveşte cu principiul lui Dumnezeu referitor la libera
alegere a fiecărui individ. În bisericile neoprotestante, copiii mici sunt duşi
la biserică şi sunt închinaţi (dedicaţi, dăruiţi, prezentaţi) lui Dumnezeu, şi
pastorul împreună cu biserica îi binecuvântează, aşa cum se porunceşte în Cuvântul
lui Dumnezeu (vezi Numeri 6:22-27). Botezul este lăsat să aibă loc după ce
copilul a crescut mare şi după ce el însuşi acceptă să primească pe Domnul Isus
în viaţa lui proprie, ca Mântuitor şi ca Domn al lui personal.
Actul
prin care omul înstrăinat de Dumnezeu este reabilitat, repus în relaţie corectă
cu Dumnezeu, se numeşte mântuire sau salvare. Omul este mântuit de păcatele
lui, este mântuit de mânia lui Dumnezeu, este mântuit de sub puterea
Diavolului, este mântuit din robia păcatelor, este mântuit de perspectiva
petrecerii eternităţii în iad. Mântuirea nu şi-o face omul, ci i-a făcut-o
Dumnezeu prin moartea pe cruce a Fiului Său. Actul acesta este numit în Biblie
„har". Cuvântul „har" este un cuvânt grecesc. El înseamnă graţie, în
sensul de graţiere. Mântuirea este un act de mărinimie al lui Dumnezeu, de îndurare,
de inexprimabilă dragoste şi milă. Expresia Bibliei este: „Prin har aţi fost mântuiţi"
(Epistola lui Pavel către efeseni 2:8).
Dar omul
trebuie să aleagă şi să primească. Actul prin care omul primeşte mântuirea se
numeşte credinţă. Evanghelistul Ioan spune: „Dar tuturor celor ce L-au primit,
adică celor ce cred în Numele Lui..." (Evanghelia după Ioan 1:12). Cei ce
Îl primesc pe Isus printr-un act de credinţă sunt născuţi din nou, sunt născuţi
din Dumnezeu şi astfel devin copii ai lui Dumnezeu.
Faptul mântuirii,
al primirii în familia lui Dumnezeu, trebuie să fie o certitudine pentru tine
aici şi acum. Este tragic să-i auzi chiar pe unii preoţi sau prelaţi mai înalţi
spunând că nimeni nu poate şti dacă este mântuit sau nu până nu moare.
Apostolul Pavel ne spune: „Prin har aţi fost mântuiţi" (Epistola lui Pavel
către efeseni 2:8). Mântuirea, în sensul iertării de păcate şi al adoptării în
familia lui Dumnezeu, este un act deja realizat. Tot astfel scrie şi apostolul
Ioan: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu!
Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.
Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu..." (Întâia epistolă
sobornicească a lui Ioan 3:1-2).
Aici se
vede clar cum faptul că am devenit copii ai lui Dumnezeu este o certitudine
categorică. Această certitudine produce ceea ce noi numim „bucuria mântuirii",
bucuria că am fost salvaţi şi că acum îi aparţinem lui Dumnezeu.
Prin
Isus Cristos am fost împăcaţi cu Dumnezeu. Acum nu mai suntem străini. Acum
avem intrare liberă la Dumnezeu. Acum Dumnezeu a stabilit cu noi relaţiile pe
care le-a dorit El dintotdeauna: relaţii dintre Tată şi fii. Acum suntem “în
bune relaţii" cu Dumnezeu. Religia şi-a împlinit scopul: ne-a legat din
nou,de Dumnezeu.