CAPITOLUL
6
Întoarcerea
la Cuvântul lui Dumnezeu
Călătoream
odată în rapidul de la Bucureşti spre Iaşi, şi un student cu dulce accent
moldovenesc a intrat în vorbă cu mine. După ce a aflat că sunt pastor baptist,
m-a întrebat: „Care este diferenţa dintre crezul dumneavoastră şi credinţa
noastră ortodoxă?" Mi-a plăcut înţelepciunea întrebării. Am înţeles că pe
acest student ieşean nu-l interesau diferenţele de suprafaţă sau mărginaşe, ci
diferenţele cu adevărat de esenţă. Şi am căutat să-i onorez întrebarea cu un
răspuns cât mai exact şi mai comprehensiv. Ceea ce i-am spus atunci acelui tânăr
moldovean vă voi spune aici în continuare.
Voi face
întâi precizarea că între ortodoxie şi catolicism diferenţele de doctrină sunt
minore şi, prin urmare, ceea ce voi spune despre diferenţa dintre protestantism
şi ortodoxie se aplică şi ca diferenţă între protestantism şi catolicism.
Pentru a
vedea diferenţele de esenţă între aceste religii trebuie să cunoaştem care sunt
elementele esenţiale ale oricărei religii. Două sunt elementele absolut
esenţiale sau definitorii ale oricărei religii, şi ele sunt definite de
răspunsul la aceste două întrebări fundamentale: 1) Care este sursa de
informare a acelei religii? şi 2) Care este soluţia propusă de acea religie
pentru a restabili relaţia dintre om şi Dumnezeu?
Câteva
remarci preliminare despre aceste două întrebări. Referitor la prima: Fiecare
religie din lume are o sursă din care îşi trage crezul. Cele mai primitive au
ca sursă de informare o tradiţie transmisă de la o generaţie la alta prin
conducătorii religioşi ai tribului. Cele mai cultivate au ca sursă de informare
o carte sacră sau mai multe cărţi sacre în care îşi păstrează şi din care îşi
scot crezul. Pentru a vedea adevărata natură a unei religii, este normal să te
referi la sursa primordială de informare a acelei religii, să-i vezi originea
şi natura şi să-i judeci credibilitatea şi autenticitatea.
Referitor
la a doua întrebare: Toate religiile lumii recunosc că între Dumnezeu şi om
există o ruptură, există o separare, există o distanţă. Desigur, fiecare
religie explică în felul ei modul în care s-a produs această ruptură şi a
apărut această separare şi această distanţă. Important însă este că toate
religiile intuiesc acest fapt esenţial al înstrăinării omului de Creatorul său.
Şi toate religiile îşi stabilesc ca obiectiv principal readucerea omului la
Dumnezeu sau restabilirea legăturii sau a relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Însuşi
numele de religie exprimă acest lucru. În limba latină cuvântul religie îşi are
originea în verbul re-ligo, re-ligare, care înseamnă „a lega din nou".
Strămoşii noştri latini ştiau că scopul religiei este să-l lege din nou pe om
de Dumnezeu. Fiecare religie propune o anumită soluţie sau o anumită formulă
pentru a depăşi prăpastia dintre om şi Dumnezeu şi pentru a-l repune pe om în
relaţii bune cu Creatorul său. Cine vrea să cunoască esenţa unei anumite
religii trebuie să meargă direct la această problemă, să vadă cum propune
religia respectivă rezolvarea ei, deoarece aceasta formează inima religiei.
Prin
urmare, sursa de informare a unei religii şi modul în care încearcă această
religie să-l lege din nou pe om de Dumnezeu sunt cele două elemente care
definesc esenţialmente orice religie. Vom vedea acum că tocmai în aceste două
elemente esenţiale găsim diferenţa dintre religia creştină ortodoxă şi o
religie creştină reformată, protestantă sau neoprotestantă.
La întrebarea
„De unde vă trageţi crezul?", ortodoxia răspunde: „Din Biblie şi din sfântă
tradiţie". La aceeaşi întrebare, religia reformata sau protestantă va
răspunde: „Numai din Biblie". Trebuie să ajungem să înţelegem enorma
diferenţă dintre aceste două răspunsuri pentru a ne da seama apoi de importanţa
alegerii pe care trebuie să o facem noi înşine, optând pentru unul sau pentru
celălalt.
Pentru început,
să facem o scurtă incursiune în istorie. Biblia, sau, cum i se mai spune, Sfânta
Scriptură, are două părţi, Vechiul Testament şi Noul Testament. Vechiul
Testament este alcătuit din 39 de cărţi, scrise de autori evrei într-o perioadă
de o mie de ani, între cca 1450 şi 430 înainte de Cristos. Pe la 430-420 înainte
de Cristos, cărturarul evreu Ezra a adunat toate aceste cărţi şi, într-un
consens cu alţi cărturari evrei ai vremii, le-a consacrat ca Scriptura Sfântă.
Aceasta conţinea tot ceea ce le-a vorbit Dumnezeu oamenilor, revelându-Se pe
Sine Însuşi, planurile Sale cu oamenii şi legile şi principiile după care
aşteaptă El să trăiască oamenii.
Este de
importanţă vitală să ştim că Domnul nostru Isus Cristos Însuşi a recunoscut
aceste cărţi ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu şi că El Însuşi le-a citat în
repetate rânduri ca pe Cuvântul lui Dumnezeu. Ba mai mult. În cele patru secole
de la încheierea Vechiului Testament şi până la venirea Domnului nostru Isus
Cristos, evreii au adăugat la scrierile sfinte tot felul de interpretări făcute
de diferiţi rabini. Aceste interpretări rabinice ale Vechiului Testament au
devenit „datina" sau „tradiţia" bătrânilor. Domnul nostru Isus
Cristos a respins această datină sau tradiţie ca fiind ceva omenesc şi i-a învăţat
pe urmaşii Săi să se ţină numai de ceea ce este Cuvântul lui Dumnezeu. Este bine
să citim în Evanghelie şi să vedem cum le explică Isus oamenilor că tradiţia nu
elucidează Cuvântul lui Dumnezeu, ci înlocuieşte Cuvântul lui Dumnezeu cu învăţături
care le sunt mai convenabile oamenilor:
„Fariseii şi
cărturarii L-au întrebat [pe Isus]: ‘Pentru ce nu se ţin ucenicii Tăi de datina
[tradiţia] bătrânilor, ci prânzesc cu mâinile nespălate?’ Isus le-a răspuns: ‘Făţarnicilor,
bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris: „Poporul acesta Mă
cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba mă cinstesc ei
dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti". Voi lăsaţi
porunca lui Dumnezeu şi ţineţi datina [tradiţia] aşezată de oameni, precum:
spălarea ulcioarelor şi a paharelor şi faceţi multe alte lucruri de acestea’.
El le-a mai zis: ‘Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu ca să ţineţi
datina [tradiţia] voastră. Căci Moise a zis: „Să cinsteşti pe Tatăl tău şi pe
mama ta;" şi: „Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie
pedepsit cu moartea". Voi, dimpotrivă, ziceţi: „Dacă un om va spune
tatălui său sau mamei sale: ‘Ori cu ce te-aş putea ajuta este corban, adică dat
lui Dumnezeu, face bine’;" şi nu-L mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl
sau pentru mama sa. Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu prin datina
[tradiţia] voastră. Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta’"
(Evanghelia după Marcu 7:5-13).
O mică
explicaţie este necesară aici. În primele cinci cărţi din Vechiul Testament,
scrise de Moise, se dau legile lui Dumnezeu, printre care şi porunca de a-ţi
cinsti părinţii. Cinstirea părinţilor însemna şi că erai obligat să le dai
ajutor la bătrâneţe. Unii însă au căutat să fugă de această obligaţie, şi
rabinii i-au ajutat introducând un foarte dibaci subterfugiu. Omul care nu voia
să mai fie obligat să-şi ajute părinţii se ducea la Templu şi făcea acolo o
declaraţie că îşi închină toată averea Templului. Acest act se numea
„corban". Desigur, această închinare nu era decât teoretică. Dar de acum
omul le putea spune părinţilor săi că nu-i mai poate ajuta cu nimic, deoarece
el nu mai are nimic, căci tot ce are este „corban", adică dăruit
Templului. Domnul nostru dă această acţiune ca exemplu de tradiţie umană care
practic a desfiinţat porunca dată de Dumnezeu.
Aţi
observat, sper, că Domnul Isus numeşte porunca din Vechiul Testament „porunca
lui Dumnezeu" şi „Cuvântul lui Dumnezeu", iar tot ceea ce s-a adăugat
mai târziu la Vechiul Testament este numit de El „porunci omeneşti" şi
„datina [tradiţia] voastră".
Am văzut
deci că există 39 de cărţi pe care Domnul nostru Isus Cristos le defineşte
drept Cuvântul lui Dumnezeu şi apoi există interpretări sau adaosuri omeneşti
pe care Domnul nostru le numeşte tradiţii şi le respinge.
Istoria
se va repeta în felul următor. Ucenicii Domnului Isus şi alţi urmaşi imediaţi
ai Lui au scris cele 27 de cărţi care au fost adunate în Noul Testament. Ele
cuprind învăţăturile date de Fiul lui Dumnezeu sau de apostoli pe baza a ceea
ce au învăţat de la Isus şi sub directa inspiraţie a Duhului Sfânt şi deci şi
acestea sunt Cuvântul lui Dumnezeu.
Vechiul
şi Noul Testament constituie suma totală a revelaţiilor pe care a intenţionat
Dumnezeu să le dea omenirii. Ele sunt Sfânta Scriptură, adică scrierile sfinte
care conţin cuvânt de cuvânt Cuvintele lui Dumnezeu.
Orice
citim în afara acestora sunt cuvinte ale oamenilor şi niciodată şi în nici un
caz nu pot avea autoritatea divină pe care o au cuvintele din Biblie. Dar, ca
şi în cazul Vechiului Testament, după alcătuirea Noului Testament oamenii au început
să explice ceea ce scrie în acesta, să-l interpreteze în felul lor şi să-l
aplice în felul lor. Aceste explicaţii, interpretări şi aplicaţii ulterioare,
prin secolele imediat următoare, au alcătuit şi ele o nouă tradiţie, numită
tradiţia sfinţilor părinţi sau tradiţia Bisericii, Biserica din Răsărit
(ortodoxă) având un anume grup de oameni pe care îi consideră părinţi ai ei,
iar cea din Apus (catolică) având alt grup de părinţi.
Să ne
uităm acum cu atenţie la ceea ce s-a întâmplat în aceste secole când s-a
dezvoltat ceea ce ortodoxia numeşte „sfântă tradiţie". Vom lua câteva învăţături
cuprinse mai întâi în Biblie - în Cuvântul lui Dumnezeu - şi apoi vom vedea ce
s-a întâmplat cu ele în sfântă tradiţie.
Vom începe
cu botezul. Actul acesta a fost poruncit de Însuşi Domnul nostru Isus Cristos,
când le-a dat ucenicilor Săi marea trimitere în misiune: „Duceţi-vă şi faceţi
ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului şi al
Duhului Sfânt şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit" (Evanghelia
după Matei 28:19-20). În Evanghelia după Marcu, porunca aceasta este dezvoltată
mai pe larg: „Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice
persoană. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va
fi osândit" (Evanghelia după Marcu 16:15-16). Din aceste texte reiese clar
că oamenii trebuie să audă Evanghelia, trebuie să o creadă şi apoi trebuie să
accepte să fie botezaţi. Semnificaţiile botezului sunt multe, dar una dintre
cele mai importante este aceea că cel ce acceptă Evanghelia acceptă de fapt că
Isus Cristos este Domn şi Dumnezeu şi că Isus devine Stăpânul şi Domnul lui.
Acest om recunoaşte că până acum stăpânul lui a fost Satan. El se leapădă de
fostul stăpân şi, prin actul botezului - care este o scufundare completă în apă
- el arată că moare şi este înmormântat faţă de vechiul stăpân, iar când este
scos din apă, arată că de acum este viu pentru noul lui Stăpân şi Domn, Isus
Cristos.
Din
chiar semnificaţia botezului se poate vedea că el este un act al unui om matur
care decide ceva pentru sine însuşi. Acela care aude Evanghelia şi o crede se
botează. Aceasta nu este o acţiune care-i priveşte pe copiii nou-născuţi, ci pe
adulţi. Aşa a fost înţeles botezul şi aşa a fost el practicat în primele
secole. Ca să fim mai exacţi, primul botez al unui copil mic atestat clar de
istorie a avut loc cam pe la anul 200 după Cristos.
Abia în
secolul al treilea, când creştinismul a crescut ca un fenomen de mase şi când
oamenii au simţit nevoia să-şi „creştineze" copiii cât mai repede, botezul
copiilor mici a devenit o practică tot mai extinsă. Dar nu fără rezistenţă din
partea unor teologi şi a unor biserici care vedeau că această practică merge
contrar naturii botezului, aşa cum este el poruncit în Biblie. Dar dorinţa
majorităţii a învins în cele mai multe locuri şi, în cele din urmă, botezul
copiilor mici a fost acceptat şi dogmatizat. Şi astfel, Cuvântul lui Dumnezeu a
fost pus deoparte şi a fost înscăunată datina omenească.
Să luăm
o altă învăţătură biblică, aceea despre mijlocirea între om şi Dumnezeu. Domnul
nostru Isus Cristos Însuşi a spus: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin
Mine" (Evanghelia după Ioan 14:6). Şi Apostolul Pavel spune categoric:
„Este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni:
Omul Isus Cristos" (Epistola întâi a lui Pavel către Timotei 2:5). Şi cu
această învăţătură biblică s-a întâmplat ceva dramatic şi tragic în secolul al
III-lea după Cristos. În secolul acesta s-au înteţit persecuţiile sângeroase împotriva
creştinilor şi tot mai mulţi creştini au fost martirizaţi pentru credinţă. Cei
ce răbdau cumplitele torturi şi apoi mureau ca martiri erau priviţi nu numai ca
eroi, ci şi ca „sfinţi". Acestor „sfinţi" au început să li se
atribuie puteri tot mai mari, cum ar fi puterea de a ierta păcatele şi aceea de
a mijloci la Dumnezeu pentru ceilalţi oameni. Aşa a început venerarea
„sfinţilor" şi aşa au început rugăciunile adresate lor, şi în special
rugăciunea ca ei să mijlocească la Dumnezeu pentru cei ce se roagă. Între
aceşti „sfinţi" mijlocitori a fost introdusă treptat şi Maria, mama
Domnului nostru Isus Cristos.
Departe
de noi gândul să minimalizăm rolul şi rostul martirilor în biruinţa
creştinismului, sau locul lor de cinste în Împărăţia lui Dumnezeu. Pretutindeni
în Noul Testament, chemarea la suferinţă, la lepădare de sine şi la jertfă este
însoţită de promisiunea unor mari răsplătiri şi a unei mari glorii în Împărăţia
lui Dumnezeu - şi noi credem cu tărie în adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Ceea
ce trebuie să respingem însă categoric este tocmai negarea Cuvântului lui
Dumnezeu care ne spune categoric că numai Isus Cristos este mijlocitor la
Dumnezeu şi nimeni altcineva. Oricât i-am iubi şi i-am respecta pe marii
martiri creştini, noi nu le putem atribui funcţii care contrazic Sfânta
Scriptură. Şi dacă înaintaşii noştri din secolul al III-lea şi al IV-lea le-au
atribuit astfel de funcţii, noi trebuie să spunem că au greşit şi să ne întoarcem
numai la ceea ce ne învaţă Sfânta Scriptură.
Închinarea
la sfinţi contrazice de altfel o altă poruncă expresă şi categorică a lui
Dumnezeu, care ne spune să nu ne închinăm nimănui altcuiva decât lui Dumnezeu Însuşi.
Sfera discuţiei trebuie însă lărgită ca să cuprindă şi problema icoanelor sau a
reprezentărilor grafice ale divinităţii. Iată ce spune Dumnezeu prin Cuvântul
Său: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici
vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ, sau în
apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le
slujeşti; căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc
nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al
celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi
păzesc poruncile Mele" (Exodul 20:3-6).
Este cât
se poate de clară porunca lui Dumnezeu, scrisă în Sfânta Scriptură, care
interzice producerea oricărei “înfăţişări", adică producerea oricărei
„reprezentări" grafice şi sculpturale a divinităţii sau a altor fiinţe,
din ceruri sau de pe pământ, pentru a te închina lor. Mai mult decât atât.
Oamenii tind să se lege repede de anumite locuri, să se închine acolo şi să
creadă că numai acolo este închinarea valabilă. Aşa era situaţia pe vremea
Domnului nostru Isus Cristos, când iudeii ziceau că la Ierusalim trebuie să se
închine oamenii, iar samaritenii spuneau că locul pentru închinăciune valabilă
este pe muntele Gherazim de lângă Samaria. Citim în Evanghelia după Ioan că o
femeie din Samaria a profitat de întâlnirea ei cu Isus la fântână şi L-a întrebat:
„Doamne, văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta;
şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine
oamenii". Răspunsul pe care i-l dă Domnul Isus este absolut important
pentru a înţelege natura lui Dumnezeu şi natura închinării lui Dumnezeu:
„Femeie - i-a zis Isus - crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina
Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu
cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei. Dar
vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina
Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.
Dumnezeu este Duh, şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în
adevăr" (Evanghelia după Ioan 4:19-24).
Nu
credem că textul din Exodul şi acesta din Evanghelie necesită comentare. Ele sunt
clare şi directe atât în partea negativă, adică în interzicerea reprezentărilor
grafice sau sculpturale pentru închinare, cât şi în partea pozitivă, adică în
afirmaţia că, dat fiind faptul că Dumnezeu este un Spirit invizibil, deci
nereprezentabil. Închinarea trebuie să fie o problemă spirituală, adică
localizată în spiritul omului. Aceasta nu înseamnă, desigur, că oamenii nu se
vor mai aduna laolaltă să se închine lui Dumnezeu împreună, ci înseamnă că închinarea
lor nu este adresată unor obiecte exterioare sau unor locuri speciale, ci că închinarea
lor este dăruită lui Dumnezeu, care este Spirit, şi este făcută în spiritele
noastre: închinarea spiritului uman adresată Dumnezeului care este Spirit
invizibil este închinare în adevăr.
Aşa a înţeles
creştinismul din primele câteva secole să se închine. Pe la sfârşitul secolului
al treilea însă, odată cu începutul venerării martirilor declaraţi sfinţi, a început
şi colectarea obiectelor rămase de la aceşti creştini martirizaţi şi apoi
colectarea rămăşiţelor lor pământeşti (oasele, numite „moaşte"), care au început
să fie venerate, atribuindu-li-se puteri magice. Au mai trecut însă câteva
secole până când a început să se introducă şi ideea pictării chipurilor acestor
„sfinţi" şi introducerea lor în biserici. Având în vedere faptul că în
Biblie exista o interdicţie atât de clară împotriva unor asemenea reprezentări
grafice, rezistenţa împotriva icoanelor, din partea celor ce ţineau să rămână
fideli Cuvântului lui Dumnezeu, nu putea să fie decât o problemă de viaţă şi de
moarte. Aşa se face că pe tema icoanelor au izbucnit chiar războaie, care au
durat, în Peninsula Balcanică, mai bine de o sută de ani (726-842 după Cristos).
În cele din urmă, partida care era pentru icoane a biruit, şi de atunci
bisericile, atât cele din Răsărit cât şi cele din Apus, au fost umplute de
reprezentări grafice şi sculpturale, atât ale divinităţii cât şi ale
diferiţilor sfinţi, iar oamenii nu încetează să li se închine.
Este
adevărat că teologic se face distincţie între „venerare" şi „adorare"
şi se spune că sfinţii sunt veneraţi şi numai Dumnezeu este adorat. De
asemenea, teologii fac precizarea că trebuie venerat Sfântul reprezentat pe
icoană, şi nu icoana însăşi. Dar este suficient să ne gândim la atâtea icoane
„făcătoare de minuni", ca să ne dăm seama că icoanei înseşi îi sunt
atribuite puteri speciale.
Fenomenul
pe care vrem noi să-l scoatem în evidenţă este această tendinţă omenească,
manifestată în atâtea domenii şi de atâtea ori în istorie, de a lăsa la o parte
Cuvântul lui Dumnezeu şi de a-l înlocui cu opinii omeneşti, cu reguli omeneşti,
cu practici omeneşti. Aşa au făcut iudeii după încheierea Vechiului Testament
şi aşa îi vedem pe creştini făcând după încheierea Noului Testament. Cuvintele
pe care le-a spus Mântuitorul iudeilor, în problema botezului, în problema
mijlocirii sfinţilor şi în problema închinării la icoane, li se potrivesc
totalmente şi creştinilor:
„Poporul acesta Mă
cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei
dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti. Voi lăsaţi porunca
lui Dumnezeu şi ţineţi datina [tradiţia] aşezată de oameni... Aţi desfiinţat
frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina [tradiţia] voastră... Şi aşa,
aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu prin datina [tradiţia] voastră"
(Evanghelia după Marcu 7:6-8, 9, 13).
Să ne
reamintim că ceea ce discutăm acum este prima dintre cele două întrebări fundamentale
în orice religie, şi anume, care este sursa din care ne extragem crezul. La
această întrebare ortodoxia răspunde: din Sfânta Scriptură şi sfântă tradiţie.
Acum ştim la ce se referă termenul „sfântă tradiţie": la învăţături şi
practici adăugate Bisericii creştine în aproximativ şapte secole după încheierea
scrierii Noului Testament din Sfânta Scriptură. Aceste învăţături şi practici
contrazic Sfânta Scriptură. Ele au fost adăugate cu toate acestea, într-o epocă
în care cărţile se scriau cu mâna şi erau foarte rare, şi când puţini oameni
ştiau să citească, nu era greu să se ignoreze Sfânta Scriptură şi să se
introducă învăţături contrare ei.
Învăţăturile
şi practicile contrare Sfintei Scripturi pe care le-am arătat mai sus nu sunt
singurele. Mai târziu vom mai arăta şi altele. Ceea ce vrem acum să stabilim
pentru cititorul nostru este distincţia dintre Scriptură şi tradiţie şi
procesul prin care de regulă tradiţia înlocuieşte şi desfiinţează învăţătura
Scripturii.
Reforma
religiei creştine a început în Europa de Apus când o serie de oameni ca Jan
Huss, Wycliffe, Martin Luther şi alţii s-au adâncit în studiul Sfintei
Scripturi şi au descoperit cât de mult s-a abătut Biserica de la învăţăturile
Cuvântului lui Dumnezeu. Ei au început Reforma chemând Biserica înapoi la
Biblie. Lozinca cea dintâi a Reformei, aşa cum a fost ea formulată în limba
latină de Martin Luther, a fost: Sola Scriptura, adică „Numai Scriptura",
prin aceasta arătând că se respinge tradiţia ca sursă cu autoritate pentru
formularea crezului creştin.
Aşadar,
esenţa Reformei creştinismului este respingerea tuturor adaosurilor omeneşti
cuprinse în termenul „tradiţie" şi reîntoarcerea la Biblie ca singură
sursă cu autoritate a crezului creştin, deoarece Biblia este singura care
conţine în ea Cuvântul lui Dumnezeu. Tradiţia este învăţătura oamenilor. Şi
chiar dacă noi îi respectăm pe marii autori creştini din primele secole, cum ar
fi Tertullian, Origen, Ciprian, Grigore de Nazianz sau Augustin, nu trebuie
să-i punem pe picior de egalitate cu Sfânta Scriptură. Învăţăturile lor, oricât
ar fi ele de adânci şi de înţelepte, trebuie verificate şi comparate cu Sfânta
Scriptură, şi ori de câte ori învăţăturile lor contrazic Sfânta Scriptură,
trebuie să le respingem fără nici o reţinere. Creştinismul adevărat şi sănătos
este acela care se bazează totalmente şi exclusiv pe învăţăturile directe şi
clare ale Cuvântului lui Dumnezeu scris în Scriptură.
Credem
că a sosit vremea ca şi românii să-şi pună această întrebare:
Care
este sursa de informare a crezului nostru? Acceptăm noi că nişte oameni ar fi
avut autoritatea de a formula crezul nostru sau ne ducem noi înşine direct la
sursa divină, la Cuvântul lui Dumnezeu, şi ne extragem direct de acolo
articolele de crez şi de trăire?
Am văzut
cum adoptarea unui crez sau a altuia de către români a fost determinată de
accidente ale istoriei. Am fost aşezaţi între popoare mai numeroase şi mai
puternice decât noi, şi acestea ne-au impus un crez sau altul. Este un act de
eliberare şi un semn de maturitate - atât individuală cât şi naţională - să
avem curajul să ne revizuim crezul. Şi revizuirea începe cu problema izvorului
de unde ne scoatem crezul. Cui îi dăm noi autoritatea să ne spună ce este sfânt
şi adevărat? Unor oameni, oricât vor fi fost ei de înţelepţi sau de cuvioşi? Să
nu uităm că am acceptat învăţătura acelor oameni şi nu a altora numai şi numai
pentru că am fost cuceriţi de anumite imperii şi nu de altele. Noi nu am avut
libertatea să studiem alternativa şi să decidem singuri.
Abia
astăzi suntem chemaţi să facem noi o revizuire şi o alegere personală. Şi
adevărata cale este întoarcerea la izvorul divin, la Cuvântul lui Dumnezeu.
Sola Scriptura. Iată soluţia.