CAPITOLUL
5
De
ce este comunismul ateist?
Am
arătat deja că secularizarea sau ateizarea gândirii intelectualităţii Europei a
pregătit calea şi a dus la revoluţiile sângeroase care au devastat continentul
nostru. Această afirmaţie este de o importanţă fundamentală. Noi nu avem aici
spaţiul să o documentăm, dar cel ce vrea să facă pentru sine documentarea va
găsi suficiente studii pentru a o face. Alexander Soljeniţîn a fost cel care a
făcut această cercetare pentru Rusia şi el a arătat cum ateizarea
intelectualităţii ruse în secolul al XIX-lea a fost pregătirea ideologică
pentru revoluţia bolşevică [1].
Legătura
logică dintre ateism şi revoluţia sângeroasă este simplă. Atâta timp cât
oamenii cred într-un Dumnezeu care pedepseşte răul şi răsplăteşte binele, fie în
viaţa de aici fie în viaţa de dincolo de moarte, aceşti oameni nu se vor ridica
să facă o revoluţie violentă. Pe de o parte, ei se vor teme de pedeapsă. Pe de
alta, atâta timp cât oamenii cred într-o viaţă după moarte, ei îşi pot permite
să rabde aici, căci ei ştiu că mai au o şansă de bine „dincolo". Abia când
li se ia oamenilor frica de Dumnezeu şi speranţa într-o viaţă mai bună în
eternitate, abia atunci ei nu se mai tem să ucidă şi abia atunci ajung să
dorească binele imediat cu disperare şi cu orice preţ, chiar şi cu acela al
uciderii a mii sau milioane de alţi oameni.
Este mai
complicat însă să înţelegem de ce toate regimurile comuniste care au venit deja
la putere sunt atât de intens preocupate să continue ateizarea societăţii şi
ţintesc să ajungă la o societate completamente fără credinţă în Dumnezeu, fără
religie. Dar, dacă e să ne eliberăm de ateism, trebuie neapărat să înţelegem de
ce ateismul li se pare un element atât de important comuniştilor.
În anul
1973 eram la Bucureşti şi cineva mi-a aranjat o întrevedere cu Petru Beraru,
unul dintre autorii de cărţi de combatere a creştinismului. Printre altele l-am
întrebat: „Spuneţi-mi, care este raţiunea pentru acest uriaş efort de ateizare
a ţării? A aflat oare partidul că nu există Dumnezeu şi pur şi simplu de dragul
adevărului cheltuieşte atâţia bani şi atâta energie numai şi numai ca oamenii
să ştie acest adevăr?" Expertul în „combatere" a râs ca de o glumă
bună şi apoi a răspuns serios: „Nu, propaganda ateistă nu are nimic de-a face
cu adevărul sau neadevărul existenţei lui Dumnezeu. Propaganda ateistă se face
din motive politice".
Într-un
moment de sinceritate, acest agent al minciunii a spus un mare adevăr: că
partidul comunist urmăreşte doar obiective politice prin propaganda sa ateistă.
Care sunt acele obiective?
Vom înţelege
obiectivele urmărite de partidul comunist dacă le vom vedea legate de natura
societăţii pe care vor să o creeze comuniştii. Totul pleacă de la unul dintre
cele mai de bază elemente ale societăţii, şi anume, forma de proprietate. Atâta
timp cât societatea se bazează pe proprietatea particulară, guvernul sau
oricare altă conducere a ţării nu simte necesitatea de a se amesteca prea mult
în viaţa particulară a oamenilor, în gândirea lor şi în credinţele lor. Atâta
timp cât cetăţenii acţionează în limitele legii şi îşi plătesc impozitele,
conducerea ţării se simte satisfăcută.
Situaţia
se schimbă radical în momentul în care întreaga economie este naţionalizată.
Noua situaţie cere să se treacă de îndată la planificare centralizată. Odată ce
se produce această schimbare fundamentală în societate, care constă din
trecerea proprietăţii de la indivizi la stat, statul se vede nevoit să
introducă o serie de noi măsuri care devin inevitabile. Întâi, dacă în timpul
proprietăţii particulare fiecare agricultor şi fiecare proprietar de întreprindere
era un factor de decizie, hotărând el însuşi ce să producă şi când şi cum şi cu
cât să vândă şi cum să îmbunătăţească producţia etc., după naţionalizare
procesul de decizie este luat de la toţi indivizii şi este urcat sus, la vârf,
unde prin planificarea centralizată se decide totul pentru toţi indivizii.
În al
doilea rând, dacă în timpul proprietăţii particulare statul nu avea nici un
interes să ştie dacă un proprietar îşi face lucrul sau nu, după naţionalizare
statul, care face planificarea pentru toată ţara, trebuie să se asigure că
toată lumea execută planul făcut. Pentru aceasta statul dezvoltă un sistem de
observare a întregii societăţi prin vasta reţea de securitate şi de
informatori.
În al
treilea rând, în timpul proprietăţii particulare oamenii nu trebuiau să fie împinşi
de stat să meargă la lucru şi să fie supravegheaţi ca să lucreze bine, căci
fiecare avea interesul să lucreze şi să producă cât mai mult şi de calitate cât
mai bună. De îndată ce se face naţionalizarea proprietăţilor, interesul
individului pentru muncă creatoare şi intensă dispare. De acum individul nu mai
are decât interesul de a simula că lucrează şi de a obţine cât mai multe
beneficii cu cât mai puţin efort.
Aici
apare una dintre cele mai grele probleme care se pun unei conduceri comuniste:
cum să motiveze indivizii să lucreze cu zel, cu pasiune, cu creativitate. Şi
iată cum au raţionat conducătorii comunişti în această problemă. Ei au început
cu întrebarea: „De ce nu vor să mai lucreze oamenii cu tragere de inimă din
momentul în care proprietăţile sunt naţionalizate?" „Iată de ce, au
răspuns tot ei. Fiindcă oamenii mai păstrează în ei mentalitatea burgheză care
îi face să zică: dacă este al meu, lucrez; dacă nu este al meu, nu mai lucrez.
Acest individualism burghez trebuie scos din gândirea oamenilor. De fapt, întreaga
gândire a oamenilor trebuie schimbată. Trebuie să introducem un proces de
reeducare a maselor, prin care să producem un om nou, cu un nou tip de gândire."
Cei ce
au trecut prin anii aceia teribili ai „reeducării" îşi mai aduc aminte de
limbajul acesta. Să ne întrebăm acum: Ce fel de „om nou" necesită sistemul
social în care statul este singurul proprietar şi în care economia este complet
centralizată?
Putem
răspunde repede la această întrebare dacă suntem de acord că sistemul acesta ar
funcţiona perfect dacă ar putea îndeplini două condiţii: 1) să producă o
planificare perfectă şi 2) să producă o societate în care toţi indivizii
acceptă să fie executanţi perfecţi ai planificării perfecte. Noi, cei ce am
avut nefericirea să trăim în acel sistem, ştim că planificarea este întotdeauna
extrem de arbitrară şi departe de a răspunde adevăratelor nevoi ale societăţii.
Şi mai ştim şi cât de mare este repulsia individului faţă de „plan".
Această
atitudine negativă şi ostilă a individului faţă de un plan străin lui este ceea
ce vor să schimbe conducătorii comunişti. Problema lor este: cum? Cum să creeze
o societate în care toţi indivizii abia aşteaptă să primească planul făcut la
centru şi să pornească cu tot elanul şi cu toată puterea la îndeplinirea lui?
Cum să creeze o societate în care toţi indivizii se încred în mod absolut în înţelepciunea
partidului şi nu o pun niciodată sub semnul întrebării, ci execută întocmai şi
la timp toate directivele conducerii?
Ce fel
de mentalitate ar trebui să aibă indivizii ca să fie astfel de executanţi
perfecţi ai ordinelor partidului? Ce fel de concepţie despre lume şi viaţă i-ar
aduce pe oameni la o totală supunere faţă de partid şi la o absolută ascultare
de poruncile acestuia?
Este
evident că o concepţie despre lume şi viaţă care include credinţa într-un
Dumnezeu care emite legi, principii şi reguli de viaţă nu poate produce oameni
care să asculte total şi exclusiv de conducerea partidului. Cei ce cred în
Dumnezeu îi acordă în primul rând lui Dumnezeu autoritate asupra lor şi numai în
secundar acordă autoritate conducerii statului. Şi când spunem acest lucru
ajungem să vedem care este motivul aversiunii partidului comunist faţă de
credinţa în Dumnezeu: existenţa lui Dumnezeu presupune o divizare a ascultării
individului. El va asculta întâi de Dumnezeu şi numai după aceea de conducerea
partidului. Problema e că partidul comunist, cu sistemul lui de economie de
stat şi central planificată, necesită o ascultare totală din partea tuturor
indivizilor. Această ascultare totală de planificatorul de la centru este
esenţa totalitarismului comunist. Totalitarismul - adică sistemul în care toţi
indivizii trebuie să fie total supuşi statului, să fie executanţi fideli ai
ordinelor acestuia, adică să fie roboţi ascultători - nu este impus dintr-o
răutate a unei firi de dictator demonic, ci este impus de însăşi natura
sistemului proprietăţii de stat şi al economiei central planificate.
Acum suntem
pregătiţi să răspundem la întrebarea: Care sunt raţiunile politice pentru care
partidul comunist cheltuieşte atâta energie pentru ateizarea societăţii?
Iată-le:
Partidul comunist, introducând o economie central planificată, are nevoie de o
societate în care toţi indivizii sunt supuşi orbeşte şi în exclusivitate
partidului şi execută cu fidelitate ordinele acestuia. Partidul a ajuns la
concluzia corectă că numai o mentalitate ateistă este dispusă spre o asemenea
robotizare. Iată raţionamentul partidului comunist în această problemă: După ce
le-am luat oamenilor proprietatea, este necesar să le mai luăm încă două
elemente: credinţa în Dumnezeu şi credinţa într-un suflet nemuritor; căci atâta
vreme cât vor crede în Dumnezeu, nu ne vor da nouă totală ascultare, şi atâta
vreme cât cred într-un suflet nemuritor, vor avea încă speranţa în evadarea
finală de sub stăpânirea noastră. Abia când oamenii nu mai văd un Dumnezeu
deasupra noastră şi când viaţa lor este numai aici, în această lume, ei ajung
să ne vadă pe noi, conducătorii statului, ca pe stăpânii absoluţi de care
depinde totalmente existenţa lor şi tipul de viaţă pe care o vor duce. Aşadar,
să-i convingem că lumea aceasta s-a creat singură, printr-un proces evolutiv,
şi că omul este produsul acestui sistem evolutiv. Să-i convingem că viaţa este
doar aici şi acum, că rostul vieţii nu este altul decât satisfacerea nevoilor,
a dorinţelor acestui animal, fie ele dorinţe fizice, culturale sau artistice şi
că singurii care le pot da mijloacele şi şansele de a-şi satisface aceste
dorinţe suntem noi, conducerea partidului şi a statului. Când această
mentalitate le va intra bine în cap, vor vedea că numai dacă ne ascultă pe noi,
numai dacă acceptă să execute planificarea noastră, vor avea şansa de a-şi
satisface necesităţile lor - satisfacere care este unicul scop al acestei unice
existenţe.
Subliniem
ceea ce trebuie înţeles şi reţinut: ateismul este răspândit şi impus de
comunişti nu fiindcă el ar fi adevărat, ci fiindcă el este o concepţie despre
lume şi viaţă care conduce la impunerea autorităţii absolute a partidului
comunist asupra societăţii şi la transformarea oamenilor în roboţi aserviţi
totalmente partidului.
Ateismul
este o mentalitate a sclaviei. Iată de ce grecii antici, cu gândirea lor
filozofică atât de profundă, au decis că nici o fiinţă care are suflet
nemuritor nu poate fi sclavă a altcuiva, iar cei ce sunt sclavi au ajuns în
această stare fiindcă ei nu au suflet nemuritor.
În acest
context este bine să arătăm că trei sunt cerinţele fundamentale ale adevăratei
libertăţi: proprietatea particulară, sufletul nemuritor şi un Dumnezeu
binevoitor cu care sufletul nemuritor este în bune relaţii. Să vedem în ce sens
acestea sunt condiţii ale libertăţii.
Este
relativ simplu să vedem legătura dintre proprietatea particulară şi libertate.
Cu cât un om posedă o mai mare proprietate, cu atât el îşi poate permite mai
multe, poate realiza mai multe şi se poate bucura de mai multe în viaţă. Cu cât
un om este mai liber să facă ce vrea cu proprietatea sa, cu atât el poate fi
mai creator, şi cu atât se poate el dezvolta mai mult fizic, intelectual,
cultural şi chiar şi spiritual.
Legătura
dintre celelalte două elemente şi libertatea omului este mai complexă şi nu o
vom putea înţelege pe deplin decât când vom înţelege care este adevărata
credinţă în Dumnezeu şi care este destinul adevărat al omului. Abia atunci vom
putea înţelege ce a spus Isus Cristos: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă
va face liberi" (Evanghelia după Ioan 8:32).
Este
timpul deci să căutăm răspuns la întrebarea: Care este adevărata concepţie
despre lume şi viaţă, concepţie care va duce la crearea unui individ liber şi
nobil şi la crearea unei societăţi drepte în care toţi indivizii să-şi poată împlini
în libertate destinul?
Note
1. Vezi
Al. Soljeniţîn, Discurs la Universitatea Harvard, 1979, Discurs cu ocazia
primirii Premiului Templeton, Londra, 1984, şi cartea „From Under the Rubble " (De sub moloz).