CAPITOLUL
4
Mărturia
marilor istorici români
În anul
1934 a apărut la Bucureşti o carte intitulată Legea strămoşească, văzută şi descrisă de istoricii români cei mai
de seamă şi de profesorii de la facultăţile de teologie ortodoxă. Cartea a fost
retipărită la Roma în anul 1968 şi apoi la München în anul 1985.
Autorul
acestei cărţi, N.V. Pantea, nu face altceva decât să culeagă din toţi istoricii
români cei mai mari referiri la religia românilor. Prin citate din aceşti
istorici, el arată mai întâi că de la începuturile creştinării lor şi până în
anul 870 românii au fost legaţi de creştinismul apusean, romano-catolic, şi
prin aceasta au fost în sfera de cultură a Apusului. Prin urmare, dacă am fi
exigenţi cu noi înşine şi cu adevărul, am spune că ,,legea strămoşească" a
românilor a fost religia romano-catolică.
Formarea
noastră ca neam şi dezvoltarea noastră spirituală şi culturală de două mii de
ani încoace au fost determinate de evenimente istorice pe care nu noi le-am
iniţiat, ci cărora le-am fost victime.
Unul
dintre evenimentele istorice nenorocite care ne-au afectat în mod radical, dând
o nouă structură gândirii şi trăirii noastre spirituale, a fost o cucerire
străină (una dintre multele!), şi anume cucerirea bulgară. Stăpânirea bulgară a
fost cea care ne-a obligat să ne schimbăm religia.
Bulgarii
s-au creştinat în anul 864. După creştinare, ei au oscilat câţiva ani între
Roma şi Bizanţ. În cele din urmă, în anul 870 ei au decis să se asocieze cu
Bizanţul şi să accepte ritul ortodox. Câţiva ani mai târziu, au decis să
introducă în biserici, în locul limbii greceşti, limba slavonă. Fiindcă românii
se aflau sub stăpânirea imperiului bulgar, automat s-a introdus şi în
bisericile lor ritul bizantin şi limba slavonă.
De aici
încolo îi lăsăm pe istoricii români să ne vorbească despre modul în care au
trecut românii în sfera bizantină şi-i lăsăm pe ei să aprecieze consecinţele
acestei schimbări. Subliniem faptul că toţi istoricii pe care îi cităm au fost
ortodocşi. Începem cu un citat din Xenopol.
“Întoarcerea
Românilor dela Creştinismul roman la cel bulgar a fost datorită unei apăsări
exterioare, căci nu exista nici un motiv care să fi făcut pe Români a lepăda o
formă de religie pe care o înţelegeau, şi a lua pe una pentru care nu aveau
nici o înţelegere... Ce motiv ar fi putut împinge însă pe Români a înlătura
forma poporană a religiei lor şi a adopta una din care nu înţelegeau nici o
singură vorbă? Dinaintea puterii însă şi a autorităţii trebuia să se plece acel
supus şi îndată ce câţiva preoţi bulgari vor fi găsit o vieaţă uşoară şi
mănoasă între Români, numărul lor va fi crescut pe fiece zi: apostolii bulgari
se vor fi adaus fără încetare, pentru a răspândi învăţătura lor între Români.
Astfel în puţin timp, sprijinit pe braţul autorităţii seculare, pe care
totdeauna clerul a ştiut să-l iee în ajutorul său, s’a lăţit şi întărit
Creştinismul bulgăresc între Românii din Dacia Traiană".
„Există o tradiţie
la Români, care ne-a fost păstrată de Dimitrie Cantemir. Ea spune că: „înainte
de sinodul dela Florenţa, Moldovenii, după exemplul celorlalte naţii cari îşi
trăgeau limbile lor din graiul roman, întrebuinţau literile latine. Dar fiindcă
în acel sinod mitropolitul Moldovei trecuse în partea Latinilor, urmaşul său
Teoctist, diaconul lui Marcu Efesianul, de neam bulgar, pentru a desrădăcina cu
atât mai mult din Moldova sămânţa catolicismului şi să ridice totdeauna
tinerilor putinţa de a ceti sofismele Latinilor, a încredinţat pe
Alexandru-cel-Bun că, nu numai să surgiunească din ţară pe oamenii de altă
credinţă, ci să scoată şi literile latine din toate scrierile şi cărţile, şi să
întoarcă în locul lor pe acele slavone" [1].
„Legenda este de o
mare importanţă. Se vede din ea că poporul moldovenesc pe timpul lui Cantemir,
punea în legătură o ceartă între biserica latină care fusese mai înainte la el,
şi acea slavonă, cu schimbarea alfabetului latin în acel cirilic".
„Păstrarea acestei
tradiţii, în o altă formă şi pe o altă cale, ne va lumina însă şi mai mult
asupra adevăratului ei înţeles. În o carte tipărită la Buda în limba bulgară în
1844 întitulată Tarstvenica, în care se cuprind biografiile domnilor bulgari,
autorul ei, raportându-se la nişte manuscripte vechi spune:
„S’au însemnat în
nişte cărţi vechi scrise de mână că după reposarea patriarhului bulgar, Sfântul
Ioan carele a ridicat pe Asan la împărăţie, a chemat Asan dela Ohrida pe
părintele Teofilact, a luminat şi a curăţit toată Bulgaria de eresurile de cari
multe se aflau atunci în ea. După aceea a invitat pe împăratul Asan de a trecut
în Valahia, să o cucerească şi să o cureţe de eresul roman, care pe atunci
domnea în ea; şi Asan s’a dus şi a supus amândouă Valahiile sub stăpânirea sa,
şi a silit pe Valahi, cari până atunci citeau în limba latină, să lese
mărturisirea romană, şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară, şi a
poruncit ca celui ce va citi în limba latină să i se taie limba, şi de atunci
Valahii au început a citi bulgăreşte".
„Paralela bulgară a
legendei române este mai raţională. Ea spune anume că Asan ar fi scos limba
latină din biserica română, pentru a îndepărta eresul roman şi a introdus limba
bulgărească. Mai notăm şi că legenda bulgară urcă mai sus în timp înlocuirea
Creştinismului latin la Români prin acel bulgar, punându-o pe timpul
Asăneştilor".
„Asemenea
concordanţă deplină între două legende păstrate la popoarele române şi bulgare,
cari ambele arată, că înainte de a fi limba bulgară în biserica română, era cea
latină, dobândeşte o însemnătate mult mai mare decât s’ar cuveni a se da unor
simple poveşti. Potriveala cea neaşteptată a două izvoare atât de deosebite,
dar cari puteau fi atât de bine informate, deoarece se raportau la fapte
petrecute între ambele popoare, dă acestor legende valoarea unor mărturii
istorice, care nu pot fi trecute cu vederea. Putem deci privi ca un punct
stabilit, acela că înainte de Creştinismul bulgar, fusese la Români unul de
formă romană, cu limba latină ca limbă a predicării, încât se adevereşte şi
astfel inferenţa trasă mai sus din cercetarea terminologiei bisericeşti. Mai
departe ambele legende atribue schimbarea limbii liturghiei din latină în
slavonă, unui act de autoritate: cea moldovenească lui Alexandru-cel-Bun, cea
bulgărească lui Asan, împăratul Bulgarilor. Ambele legende conţin însă
neexactităţi istorice. Astfel sinodul dela Florenţa s’a ţinut tocmai în 1437, când
Alexandru-cel-Bun murise acum de patru ani; iar împăratul Asan care se
răsculase contra Bizantinilor, numai de cuceriri nu avea timp la nordul
Dunării. O singură dată trecu el peste Istru “în vecina Scitie", nu însă
cucerind, ci fugind bătut, înaintea împăratului Isaac Angelul. Apoi pe timpul
lui Asan, 1185-1196, nici nu exista o Valahie la nordul Dunării, cu atât mai
puţin două, ci numai o Scitie era cunoscută, încât se vede foarte lămurit
caracterul legendar al ambelor arătări, adică tocmai îmbrăcarea unui adevăr în
concepţii posterioare, contimporane cu naşterea acestor poveşti”.
„Desbrăcând îndoita
legendă de partea cea adausă de neştiinţa poporului, rămâne ca miez al ei,
faptul că înainte de Creştinismul bulgar era la Români Creştinismul roman, care
tocmai fusese scos cu violenţă de către un împărat bulgar, ceea ce însă se
petrecu mult înaintea lui Asan, pe timpul tocmai a regelui Bogor sau a
urmaşului său Simion" [2].
Aceste
evenimente istorice sunt consemnate şi de istoricul D. Onciul:
“În atârnare
politică de statul Bulgar, Românii au urmat să fie şi în atârnare bisericească
de acesta, aşa încât şi la ei s’a introdus limba slovenească în biserică, în
locul celei latine dela început. Prin statul bulgar şi prin biserica bulgară,
Românii din Dacia au fost despărţiţi definitiv de atingerea cu imperiul şi de
lumea latină, rămânând supuşi mult timp influenţei slave. Stăpânirea bulgară în
Dacia a fost desfiinţată prin Unguri; iar influenţa bisericii bulgare a
continuat până la organizarea bisericii române în secolul al XIV-lea, după întemeierea
principatelor" [3].
În altă
parte, D. Onciul scrie:
„Pe atunci toată
Dacia, afară de Moldova, era dependentă de imperiul bulgar, în această
dependenţă Românii din Dacia au primit şi ei ritul slav, păstrat în biserica
bulgară şi după restabilirea legăturilor cu Roma sub Simeon. Legăturile noastre
cu biserica bulgară continuând şi după desfiinţarea imperiului bulgar (1018),
ritul slav a prins rădăcini atât de adânci la noi, încât el se menţinu în
biserica noastră până în secolul XVII-lea. Aşa ne-a fost fatalul destin al
istoriei" [4].
Încă un
citat din D. Onciul referitor la aceleaşi evenimente:
„De imperiul lui
Boris atârna aproape toată Dacia Traiană (Ţara Românească, Ardealul şi părţile
răsăritene ale Ungariei), cu voievodate şi cnezate dependente de imperiul
bulgar. Stăpânirea asupra acestor părţi (în formă de suzeranitate) până la cucerirea
ungurească şi parte până la desfiinţarea imperiului (1018), adeverită prin mai
multe mărturii şi indicii istorice, este netăgăduită, afară doar de cine nu
vrea să înţeleagă istoria noastră...”
“În asemenea
legături cu Bulgarii, Românii din Dacia, ca şi cei din dreapta Dunării din
cuprinsul imperiului bulgar, au împărţit cu ei soarta în stat şi biserică. Prin
Bulgari şi odată cu dânşii, noi am fost despărţiţi de biserica romană; dela
dânşii am primit limba slavonă în biserică şi stat, care domină apoi vieaţa
noastră intelectuală până în secolul XVII. Aşa ne-a fost fatalul destin al
istoriei".
„Tradiţia noastră cu
„Formos papa", în a cărui vreme „pravoslavnicii Români s’au despărţit de
Romani", confirmă în mod surprinzător aceste deducţiuni din mărturiile
istorice" [5].
Un alt
istoric român, N. Dobrescu, scrie despre aceleaşi evenimente:
„E foarte
remarcabil că asupra acestui fapt s’a păstrat la noi o tradiţiune bisericească,
căci ea are ştire despre oarecari legături bisericeşti pe cari noi le-am fi
avut cândva cu Formos papa, şi că noi atunci ne-am despărţit de latini, când
acel Formos - cum zice tradiţiunea noastră, întorcând lucrurile pe dos - a
trecut dela pravoslavie la latinie, în loc să zică: când noi (Românii) am
trecut dela latinie adică dela ritul latin, care era până atunci în secolul al
IX-lea, la noi în biserică, la pravoslavie, adică la ortodoxie adusă la noi de
bulgari, cari ne stăpâneau politiceşte, căci prin ruptura cu Roma făcută în
acest timp, limba latină era scoasă cu totul din biserica bulgară, iar
resturile care se mai găseau au dispărut cu timpul. Românii fiind atunci
dependenţi de stăpânirea bulgară a trebuit să dispară şi la noi liturghia
latină din biserica noastră şi a fost înlocuită cu liturghia slavă introdusă în
imperiul bulgar" [6].
Românii
ajung la dependenţă canonică de biserica bulgărească. Xenopol scrie:
„Dacă Creştinismul
la Români îmbracă forma bulgărească şi fu introdus la ei cu violenţă de către
stăpânii lor, Bulgarii de peste Dunăre, este evident că ţările române, şi cu
deosebire Transilvania, trebuiau să fie supuse canoniceşte unui scaun
bulgăresc. Cu toate aceste în rândul episcopiilor bulgăreşti enumerate de împăratul
Vasile al II-lea Bulgaroctonul, după răsturnarea întâiului Imperiu Bulgăresc, în
hrisovul prin care recunoaşte autocefalia metropoliei din Ohrida, nu se vede
trecută nicio episcopie cu reşedinţa dincoace de Dunăre; dar împăratul adaugă în
acest hrisov că lasă sub jurisdicţia Ohridei şi pe Valahii din toată Bulgaria,
de al cărui scaun trebuiau să asculte cu toţii".
„Se vede din
această dispoziţie specială pentru Valahi, că pentru dânşii nu existau scaune
episcopale deosebite, şi că ei ascultau, direct de patriarhia bulgărească"
[7].
Xenopol
adaugă mai departe:
„Rezumând
cercetările de până aci asupra bisericii bulgăreşti la Românii din Dacia
Traiană, încheiem: 1) că forma bulgară a Creştinismului s’a substituit în chip
violent celei vechi romane; 2) că Românii fură menţinuţi sub autoritatea
directă a patriarhului bulgăresc, fără a li se constitui nişte episcopi
speciali, până după căderea imperiului întâiu bulgar şi trecerea ţărilor române
sub altă stăpânire, când atunci apar şi episcopi români la nordul Dunării; 3)
că din aceste legături vechi ale Românilor cu patriarhia bulgară, al cărei de
pe urmă scaun fu Ohrida, se explică supunerea ierarhică a bisericilor române,
constituite mai târziu, sub această patriarhie" [8].
Onciul
confirmă aceste fapte:
„În dependenţă de
imperiul bulgar Românii din nordul Dunării au primit organizaţia lor bisericească
sub ierarhia bulgară, cu limba bisericească slavă, introdusă în Bulgaria (după
885) prin discipolii lui Ciril şi Metod, apostolii Slavilor. Şi după
desfiinţarea imperiului bulgar, ei au continuat să fie sub arhiepiscopatul de
Ohrida (ultima capitală a imperiului, cu scaunul episcopal) până la înfiinţarea
mitropoliilor româneşti ale Ungrovlahiei (1359) şi Moldovei (1401)" [9].
Să vedem
în continuare cum apreciază istoricii români intrarea românilor în sfera
ortodoxiei slavone. Iată ce scrie Xenopol:
“Înrâurirea
bisericii bulgăreşti asupra minţii şi desvoltării poporului român, care ţinu
aproape opt veacuri, fu din cele mai dăunătoare. Devenind, prin o urmare
fatală, şi limba Statului şi aproape singura scrisă şi citită, limba bulgară împiedeca
cultivarea graiului naţional pentru acest răstimp atât de îndelungat. Atare
predominare a bulgarismului la Români nu se poate asemăna cu aceea a limbii
latine în biserica şi Statele apusene; căci aici, deşi o limbă străină slujea
la început pentru transmiterea gândirilor, această limbă străină conţinea cheia
unei comori întregi de idei înalte, de forme măiestre, de învăţături preţioase,
cari pătrunseră încurând tocmai prin acest canal, minţile mulţimii, şi
desţelenindu-le, le făcură destoinice pentru civilizare şi pentru spornica
rodire de mai târziu a graiului naţional. Limba latină fu o şcoală pentru
limbile poporane. La noi slavismul, tâmpit, orb şi lipsit de orice idee, apăsa
ca un munte asupra cugetului poporului român, fără să-i aducă niciun folos, îngroşind
tot mereu întunerecul care-i cuprinsese minţile, în loc de a-l împrăştia. Limba
slavonă înnăbuşi gândirea românească".
„De aceea pe când în
apusul Europei, întrebuinţarea limbii latine aduse şi efecte pozitive şi
rodnice asupra cugetării omeneşti, la Români predominarea slavismului a distrus
numai, fără a crea nimic, înrâurirea lui pozitivă, urmele lăsate de el în
conştiinţa românească sunt aproape nule. Cuvintele slavone introduse prin
biserică, sunt acele ce s’au prins mai slab de graiul poporului român, deci
acele ce s’au deslipit mai uşor în timpurile mai nouă. Ele nu pătrunseră în
organismul viu al limbii, nu se întrupară în ea, nici nu făcură cu ea o parte întregitoare.
Suprapuse adeseori cuvintelor romanice, ele au fost aruncate departe de graiul
poporului, îndată ce struna română atinsă de degetul regenerării, sbârnăi
puternicul său sunet. Cu totul alta este înrâurirea directă slavonă, stabilită
prin contactul dela popor la popor. Aici cuvintele împrumutate dela Slavi
rămaseră contopite în limbă, astfel că astăzi ele sunt cu neputinţă de alungat
din ea, fără a o sărăci, fără a rupe din arborele ei multe frunze grase, multe
flori mirositoare. Aici vedem dimpotrivă o înrâurire firească, primită de bună
voie şi plăcere, de limba şi simţul poporului. Dincolo una măestrită şi silită,
suferită de graiul şi de mintea Românilor timp de veacuri întregi, dar pe care,
la un timp dat, o scutură şi o respinse" [10].
Tot
Xenopol scrie în alt loc:
„La niciun popor
din Europa nu a fost mersul ideilor atât de împiedecat ca la acel al Românilor.
Dela dispărerea Daciei în noianul năvălirilor barbare, când se stinse facla
culturii care începuse a străluci în provincia romană până la timpurile ce ne
ating mai de aproape, poporul român s’a svârcolit mai cu deosebire în mişcări
fizice, iar cele intelectuale frământară mai puţin decât toate a lui
fiinţă".
„Poporul român
moştenise dela Romani, elementul de căpetenie din care se zămislise, limba sa
neolatină şi religia creştină, două pârghii de cultură, care îmbinate ar fi
putut grăbi, îndată ce vremurile se mai liniştiră, reîndrumarea civilizaţiei.
Timpurile furtunoase ale năvălirilor adusese însă, în afară de sălbătăcirea
deprinderilor, provocată prin o stare bântuită şi neaşezată, şi întemeierea
unei înrâuriri străine statornice şi trainice, care trebuia să dăuneze mult mai
puternic spiritul român decât sdrobirea vieţii sale civilizate de altă dată.
Dacă starea chaotică produsă prin prăbuşirea barbarilor asupra Daciei avusese
de efect nimicirea vieţii culturale trăite de Daco-Romani în ţara lor,
introducerea limbii slavone în biserica şi statul român împiedecă pentru secoli
îndelungaţi reînnodarea firului cultural, rupt prin violenţa năvălirii".
„Predominarea
acestei limbi străine în forma principală de cultură a timpului, religia, începu
îndată după căderea ţărilor nord-dunărene sub stăpânirea Bulgarilor, şi anume
după ce acest popor însuşi primi ritul slavon, introdus de Metodiu şi Ciril mai
întâiu în Moravia, şi apoi în biserica lui, cum am văzut-o aiurea, în timpul
imperiului întâi al Bulgarilor, care dispare de pe scena lumii în anul 1081.
Creştinismul roman fu suplantat cu violenţă prin acel bulgăresc, şi de atunci înainte
exprimarea gândirii româneşti în chipul trainic al scrierii deveni slavonă.
Limba latină în loc de a se menţinea în sfera închinării religioase, fu
alungată cu totul din întrebuinţarea reflexivă a poporului român, şi el în loc
de a-şi păstra comunitatea sa intelectuală cu popoarele latine ale Europei
apusene din care făcea parte prin origina lui, intră în legătură prin forma
cultului său, şi în curând prin aceea a întregei sale vieţi culturale, cu
popoarele slavone. El se apropie încă şi mai mult de aceste, când la 1054
despărţindu-se biserica ortodoxă de cea catolică, Românii ca unii ce profesau
creştinismul bulgar, luară şi ei parte cu ortodoxii contra creştinilor
apuseni".
„De atunci şi până
la Matei Basarab şi Vasile Lupu, forma superioară, adică scrisă a gândirii
româneşti se rosti în limba slavonă. Ca un munte zăcu această limbă străină pe
întreaga comoară intelectuală a poporului român timp de aproape opt veacuri, înnăbuşind
orice manifestare mai înaltă a cugetării, care chiar dacă s’ar fi putut ivi, nu
putea să se desfăşure" [11].
„Aceasta predomină
exclusiv în slujba bisericească şi în cancelariile domneşti; de aceea toate
cărţile ce se întrebuinţau în biserică în veacurile al XIII-lea, XIV-lea,
XV-lea şi cea mai mare parte din al XVI-lea sunt scrise în limba slavonă; toate
documentele ce ne-au rămas din aceste vremuri sunt redactate în aceeaşi limbă"
[12].
N. Iorga
este de aceeaşi părere cu privire la influenţa slavo-bulgară:
„Aceasta e cultura
pe care o puteau da învăţaţii din Moldova şi Ţara-Românească: călugări după
asemănarea celor din Serbia, ei ţineau cu îndărătnicie la singura carte
legiuită şi plăcută lui Dumnezeu, cartea slavonă. Literatura românească nu
putea porni dela dânşii, cari cântau pe bulgăreşte până şi isprăvile lui
Ştefan-cel-Mare" [13].
Cu toată
influenţa masivă şi îndelungată slavo-bulgară, românii au păstrat cu tenacitate
terminologia creştină de bază din limba latină. Unii istorici înţeleg din
aceasta că legătura spirituală a românilor în Roma a rămas neruptă. Iată ce
scrie profesorul universitar D. Drăghicescu:
„Din punctul de
vedere al culturii, biserica era temelia vieţii culturale a Românilor. Cum
biserica română era în totul slavă, cultura noastră întreagă era slavă. Pe
lângă cele 7-8 sute de cuvinte slavone ale graiului vorbit, întreaga limbă
română scrisă era slavă, ca şi alfabetul cu care se scria. În documentele ţării,
limba oficială, în lăuntru şi în afară a fost exclusiv, până la mijlocul
veacului XVIII, cea slavă. Prin urmare biserica şi limba, singurele temelii ale
vieţii culturale a Românilor, fură multă vreme slavoneşti".
D-l Iorga
arată cum limba slavă veche s’a introdus, mai întâi în biserică şi de acolo a
trecut în stat, în documentele oficiale:
„Limba din biserică
era, în timpul evului mediu, aceea a culturii generale şi statul la ivirea lui
o împrumută pur şi simplu. Instruirea slavonă a învăţaţilor făcu că, în
ocaziile din lăuntru, hrisoavele respective sunt scrise în slavoneşte. “Într-adevăr,
zice dl Iorga, limba hrisoavelor româneşti, din secol. XVI, în general nu se
deosebeşte întru nimic de documentele bulgare din acelaşi timp. Chiar
ortografia hrisoavelor slave din Ţara Rom. în sec. XIV, este exact aceeaşi cu a
Bulgariei. Formulele de cancelarie sunt aceleaşi; titulaturi, context şi
datarea sunt în amândouă ţările aceleaşi, dela crucea cu care încep primele
rânduri până la cerneala roşie, cu care sunt scrise caligrafic sub monograma
artistic însemnată, totul este identic".
„Este însă de ţinut
în seamă, că în ce priveşte religia, partea ei de temelie, în chestiuni de
dogmă, era de origină mai veche decât influenţa Slavilor. Astfel, cuvintele
cari corespund ideilor celor mai temeinice ale credinţei sunt latine, cum, spre
pildă Dumnezeu, cruce, botez, drac, înger, tâmplă, altar, creştin, păgân,
biserică, etc.".
„Dimpotrivă, trebue
avut în vedere că termenii bisericeşti, împrumutaţi dela Slavi, însemnează
lucruri de o valoare de a doua mână. Astfel de termeni avem: vlădică, moliftă,
utrenie, cristelniţă, clopot, strană, tămâie, precista, stareţ, schimnic,
mucenic, potcap, moaşte, spovedanie, capişte, sobor, prohod, propovăduire,
pristavire, blagoslovenie, pogribanie, pravoslavnic, bogdaproste, sărăcusta,
sărindar, moşchior, colac etc. Toţi aceşti termeni, după cum se vede foarte
bine, privesc sau părţi de mică însemnătate din slujba dumnezeească, sau
instrumente şi obiecte întrebuinţate în biserică, sau, în sfârşit, numiri
particulare pentru unele stări duhovniceşti şi pentru ornamente şi haine
bisericeşti, înrâurirea slavonă asupra bisericii române priveşte deci mai mult
cultul formal, partea din afară a slujbei, şi o bună parte din organizarea
vieţii culturale. Partea lăuntrică a credinţei pare a fi rămasă mai mult în
afară de această înrâurire" [14].
De
aceeaşi părere este şi istoricul I. Bogdan:
„Continuitatea
creştinismului român o dovedeşte terminologia creştină de origine romană;
aceasta n’ar exista astăzi în limba română, dacă Românii ar fi încetat vreodată
să fie creştini. Aşadar nu creştinismul, ci biserica oficială creştină au
luat-o Românii dela Bulgari. De altă parte însă ne-au rămas, prin înrâurirea
limbii slave din biserica oficială, cuvinte ca: popă, molitvă, spovădanie,
feştenie, blagoveştenie, strană, cădelniţă, tot termeni ce n’au nimic a face cu
noţiunile abstracte ale creştinismului, ci se rapoartă numai la ritual şi sunt
luaţi din ritualul vechiu bulgăresc al bisericii noastre" [15].
În
secolele care au urmat căderii sub turci a Constantinopolului (1453),
principatele române au devenit loc de refugiu pentru mulţi călugări şi ierarhi
greci. Influenţa greacă a culminat în secolul al XVIII-lea, cu stăpânirea
fanariotă din Principate. Să vedem în continuare cum apreciază istoricii români
această influenţă asupra mentalităţii românilor.
Iată ce
scrie istoricul Gh.M. Ionescu:
„Influenţa culturii
greceşti la Români, nu poate fi comparată cu aceea pe care renaşterea italiană
a produs-o asupra Franţei în secolul XVI, nici cu influenţa franceză produsă
mai târziu asupra spiritului public românesc. Bizanţul căzuse din vechea-i
splendoare de odinioară; scriitorii bizantini nu mai compuneau opere originale,
ci acum se mărgineau mai mult a rezuma şi compila numai, după capo d’operele
autorilor clasici. O civilizaţiune în decadenţă nu poate avea influenţa unei
renaşteri. Românii deci, au primit limba şi influenţa culturii greceşti dela
Byzantinii decăzuţi, numiti mai târziu şi „fanarioţi".
„Este în deobşte
cunoscut de ce înaltă consideraţiune s’au bucurat şi se bucură încă sfintele
Locuri unde a trăit, predicat, murit şi înviat Mântuitorul din partea întregii
creştinătăţi, şi cu atât mai mult cu cât „Sfintele Locuri" erau sub Turci.
Românii, s’au deosebit de celelalte popoare prin faptul că în loc să considere
de sfinte numai „Locurile", ei au considerat de sfinţi şi pe călugării
dela acele „Locuri" şi de prin împrejurimi".
“În astfel de
dispoziţiuni sufleteşti aflându-se Românii se închinau c’o deosebită pietate şi
veneraţiune la orice faţă bisericească, care venea de pe acolo".
„Patriarhiile
Orientului ortodox fiind reduse de Turci la cea mai tristă stare, fac apel la
Români pentru patronagiu şi milă şi domnitorii români „iubitori de
călugări"... îi primesc cu dragoste şi le închină avutele lor mănăstiri.
Dar urmaşii acelor miluiţi... în scurt timp din miluiţi, devin poruncitori în
propria noastră casă; din prigoniţi prigonitori şi din protejaţi stăpâni
adevăraţi şi ca consecinţă fatală ne grecizează biserica, societatea şi şcoala
în elementele lor superioare. Astfel grecismul serveşte ca element disolvant, în
contra limbii slavone care cade din biserica română, dar care se menţine cu încăpăţânare
în cancelariile domneşti".
„Pe când călugării
greci cucereau ţările române pe calea religioasă, nimicind cărţile şi alungând
pe de o parte limba slavonă, iar pe de altă împiedecând desvoltarea limbii
româneşti prin introducerea limbii greceşti în biserică, elementul grecesc
laic, cucereşte ţările pe calea economică, prin comerţ mai întâi, apoi, amicii
pretendenţilor la tronurile române dobândind de timpuriu influenţa în stat,
ajung prin căsătorii, să pună mâna pe moşiile boierilor, ajung să ocupe cele
mai înalte dregătorii în ambele ţări surori, de multe ori în dauna boierilor
pământeni".
„Domnitorii români,
prin cultura lor, prin legăturile lor de căsătorie, se grăbesc pe întrecute a
atrage învăţaţi greci la curţile lor; fiind doritori de ştiinţa şi luminile
greceşti, Domnitorii noştri au păţit ca şi fluturii care oscilează noaptea la
lumina lumânării, dar care îşi ard aripele. Ei chiamă în mod inconştient pe
greci în ţările lor şi aceasta are ca consecinţă, grecizarea societăţii înalte
româneşti şi mai târziu domnia fanariotă".
„Limba grecească
fiind limba Orientului creştin, cu care Românii stăteau în cele mai strânse
relaţiuni şi cum elementul grec atât bisericesc cât şi laic, devenise
preponderant, Domnitorii români înfiinţează şcoli greceşti, care, fiind întreţinute
cu cheltuiala Statului, ajung în scurt timp a fi ridicate la rangul de
Academii".
„Românii învăţând
la şcoala grecească, adoptând moda curţii, care era şi ea grecească, stând în
strânse legături de prietenie şi căsătorii, au adoptat pe lângă obiceiurile şi
portul lor, felonia şi îngâmfarea grecească şi ajunseră a le fi ruşine cu
numele de român. „Român e ţăranul, dar eu sunt boier moldovean" declamau
cu mândrie elevii lui Cuculi şi Kiriac dela Academia din Iaşi".
„Influenţa culturii
greceşti în biserică a fost covârşitoare. Clerul superior s’a grecizat şi ca
consecinţă fatală prin mitropolii, episcopii, prin bisericile mari şi
mănăstirile închinate s’a citit, cântat şi predicat în greceşte şi rareori şi în
româneşte; legile bisericeşti au fost consultate după autorii cei mai reputaţi,
probă, numeroasele şi voluminoasele sintagme şi nomo-canoane de care s’au
servit atât profesorii în Academie cât şi prin dicasterii".
„Rangurile
bisericeşti cum şi numele înseninătoare sunt imitate după cele ale bisericii
din Constantinopol".
“Încât priveşte
despre moravuri, şcoala greacă a fost detestabilă; ele se resimt şi azi în
biserica noastră deşi într’un mod mai ascuns".
„Prin necontenitele
căsătorii ce au avut loc între familiile româneşti şi cele greceşti, a intrat în
masa atotmistuitoare românească, mult sânge grecesc, a distrus în parte
caracterul românesc, s’a fasonat cugetarea, s’a schimbat sensibilitatea şi
acestea se pot vedea şi astăzi în toate manifestaţiunile spiritului românesc, în
elementele lui superioare, în politică ca şi în legislaţie, în concepţiunea
administrativă ca şi în vieaţa socială, în şcoală ca şi în Biserică" [16].
D.
Drăghicescu scrie astfel despre influenţa nefastă a grecilor în ţările române:
„Se poate zice că
nenorocirea grecească, care izbi aşa de crud şi adânc ţările noastre, nu fu
decât o urmare firească, fatală a stăpânirii Turcilor în Europa. În deosebi,
dela această dată ei se pripăşiră aci sub masca religiei uşor de purtat, şi cu
care se putea înşela uşor spiritele simple ale Românilor. Patriarhul Nifon, la
venirea lui în Muntenia, în timpul lui Radu al IV-lea, întăreşte şi mai mult înrâurirea
grecească în biserică, mai ales dela suirea lui în scaunul Mitropoliei. Această
înrâurire devine precumpănitoare sub Neagoe Basarab".
„Călugării
răsăriteni, zice Xenopol, venind din părţile mai apropiate, unde suferise
Mântuitorul, erau priviţi nu ca oameni ci ca sfinţi de către bigota poporaţie a
ţărilor române, care se simţea prea fericită, când putea să se despoaie în
favoarea acelor obraze, ce ştiau aşa de bine să se folosească de prostia lumii.
Fapt este că mănăstirile şi mai toate demnităţile bisericeşti fură înţesate cu
Greci şi călugări greci, mai în tot cursul veacului XVI. în acest răstimp
numai, vedem doi patriarhi greci stabilindu-se în ţară: pe Nifon deja amintit,
lângă care trebue să adăugăm pe Pahomie, care „luând clerici şi mireni cu sine
au mers în Valahia şi în Moldova, unde a fost primit cu toată evlavia de
principi, de boieri şi de tot norodul acelui loc".
“Într’un cuvânt se
poate zice că dacă secolul al XVII este începutul predominării greceşti peste
ţările române, întreg veacul al XVI este pregătirea acestei predomniri,
pripăşirea şi revărsarea grecismului peste ţarina românească" [17].
Mai
departe el adaugă:
„Cu un talent
iscusit de insinuare, de care şi azi n’au încetat de a da dovezi, ei îşi făcură
necontenit drum în corpul naţiunii româneşti, şi în curând familiile boierilor
români fură înţesate de nurori şi de gineri greci. Ţarina mănoasă a strămoşilor
noştri încăpu astfel, încetul cu încetul, pe mânile acestor năvălitori subţiri
şi paşnici, după cum încă nici azi n’a încetat a face, graţie aceloraşi
mijloace" [18].
Iată şi
alte informaţii pe care ni le dă Drăghicescu:
„Cari fură însă
purtările Grecilor aşezaţi în ţară? Nu putem răspunde mai bine decât citind
hrisovul, dat către 1630, întâi de Leon Tomşa şi copiat aproape întocmai, 36 de
ani mai târziu, de către Radu Leon, ceea ce dovedeşte că în tot acest răstimp
purtarea Grecilor veniţi în ţară rămăsese aceeaşi. Acest hrisov dat de doi
domni glăsueşte astfel: „Văzând atâta sărăcie şi pustiire a ţării, căutat-am
Domnia mea şi cu tot sfatul ţării ca să aflăm de unde cad acele nevoi pe ţară,
şi aflatu-s’a şi s’a adeverit că toate nevoile şi sărăcia încep dela Grecii
străini, cari amestecă domniile şi vând ţara fără milă şi o precupeţesc pe
carnete asuprite, şi dacă vin aici în ţară nu socotesc să umble după
obiceiurile ţării ci strică toate lucrurile bune şi adaugă legi rele şi
asupritoare, şi unele slujbe (dări) le-au mărit şi le-au ridicat fără seamă pe
atâta greime ca să-şi plătească ei camătă lor. Încă şi multă altă înstrăinare a
arătat către oamenii ţării, nesocotind pe niciun om de ţară, înstrăinând
oamenii despre domnia mea, cu pisme şi cu năpăsti şi asuprind săracii fără milă
şi arătând vrăjmăşie către toţi locuitorii ţării".
“Într’un document a
lui Matei Basarab, din 1639, se lămureşte foarte bine chipul nelegiuit cu care
se înstrăinase cele mai mari şi mai frumoase mănăstiri ale Munteniei".
„Domnul muntean
vorbeşte în acest document de „mitropoliţii şi domnitorii ţării, oameni străini
nouă, nu cu legea sfântă, ci cu neamul, limba şi cu năravurile cele rele, adică
Grecii, cari spurcându-şi mânile lor cu ocărâtoarea mită, sub vicleana taină începuse
a vinde şi a cârciumări sfintele mănăstiri ale ţării şi lavrele domneşti, a le
supune metoace dajnice altor mănăstiri de prin ţara grecească şi dela Sveta
Gora, făcându-le hrisoave de închinăciune fără de ştirea sfatului şi fără de
voia soborului".
„Iată, rezumate
admirabil de cuprinzător din cuprinsul acestor două documente lăsate de Domnii
români, sufletul şi purtarea Grecilor pripăşiţi în ţară, în veacul al XVI-lea
şi XVII-lea".
„Moştenirea cea mai
simţitoare ce ne lăsară Grecii moderni, ale cărei urmări le suferim şi astăzi
aşa de cu greu, sunt sărăcirea şi pustiirea ţării, despoierea şi înstrăinarea
ogorului românesc, sărăcirea desăvârşită a populaţiilor româneşti din ambele
ţări. Lăcomia fără margini a Grecilor sărăciţi din Fanar se năpusti pe avutul
ţărilor române. În cel mai scurt timp ei cârciumăriră mănăstirile, monopolizară
moşiile cele mai bogate din ţarina strămoşească şi despoiară cu totul pe vechii
locuitori ai acestor ţarini. Către sfârşitul veacului al XVIII, ţările române
se văzură aproape cu desăvârşire părăsite de vechii lor locuitori, cari trecură
Carpaţii şi Dunărea, şi pe cari îi găsim, până azi, pe întreg malul Dunării
dela Porţile-de-Fier până la Mare... Sărăcia, mizeria cu tot cortegiul lor de
suferinţe şi boale, cari degradează pe om şi face să decadă şi să degenereze
rasele, iată moştenirea cea tristă ce ne lăsară Grecii, moştenire a cărei plăgi
fatale şi azi le mai simţim" [19].
Xenopol
califică astfel valoarea culturii fanariote în ţările romane:
„De altfel această
cultură a poporului grecesc trebuia să rămână stearpă şi fără rodire în sfera
cugetării, decât doar în puţinele excepţiuni ce străbăteau mai departe către
clasicism. Într’adevăr limba grecească modernă, aceea care mai ales se
introducea prin şcoli şi se răspândea prin practică în ţările române era şi ea
săracă în idei, afară decât în acele fără spor ale cunoştinţelor teologice.
Aproape ca şi slavonismul ea întuneca mintea şi nu o desţălinea, şi avea asupra
poporului român numai efect negativ, de a împiedeca prelucrarea propriei lui
limbi, singura în care el putea răsădi, cultiva şi culege câmpul mănos al
gândirii. Nu se poate câtuşi de puţin asemăna studiul limbii greceşti din
ţările române cu al celor clasice din Apusul Europei. Aici limbile străine erau
zemislitoare de idei, pe când limba grecească modernă în Muntenia şi Moldova învălea
numai cu o pătură străină pustiul ce se lăţea peste orizontul lor intelectual.
De aceea nu se observă nicăiri în ţările române efectele constatate în apusul
Europei ca datorite studiului clasicităţii, şi mai ales productul său cel mai
de seamă, spiritul de critică, fiindcă lipsea izvorul din care el ar fi putut
să-şi iee obârşia. La răsturnarea regimului fanariot mintea poporului românesc
era tot atât de înapoiată, cugetarea lui tot atât de neputincioasă ca şi la
introducerea lui în ţările române; şi a trebuit culturii naţionale să înceapă
iar dela primele elemente spre a-şi face cale către regiunile superioare".
“În apusul Europei
când au trecut popoarele dela limbile clasice la cultura naţională, capitalul
de idei câştigat din cele dintâi fu numai turnat în formele acestei de pe urmă,
şi mintea înainta mai departe; nu trebui să reînceapă din capăt a lega firul
cunoştinţelor. La Români când dispăru cultura fanariotă nu rămase nimic pe
urmele ei, şi poporul trebui iar să înceapă a sloveni încurcata carte a
culturii, trebui să lucreze încet şi treptat la formarea ideilor sale, iar
şcoalele ce le înfiinţa nu fură, ca în Apusul Europei, o continuare a
universităţilor clasice, ci trebuiră să înceapă iarăşi cu clasele
elementare".
„Cele câteva excepţiuni
de oameni învăţaţi, ce se întâlnesc şi în epoca Fanarioţilor, nu dovedesc
nimic, întru cât talente s’au întâmplat totdeauna să se ivească în
omenire" [20].
Să vedem
acum ce spun E. Lovinescu şi alţi istorici români despre influenţa religiei ortodoxe
asupra românilor. N.V. Pantea pune aceste citate sub titlul: „Legea
slavo-bizantină ne-a ţinut în întunerec veacuri de-a-rândul".
„1. Dacă tragice împrejurări
istorice nu ne-ar fi statornicit pentru multă vreme în atmosfera morală a
vieţii răsăritene, - suflet roman în viguros trup iliro-trac, - noi am fi putut
intra dela început, ca şi celelalte popoare latine, în orbita civilizaţiei
apusene. Condiţiile istorice ne-au orientalizat însă; prin Slavii dela sudul
Dunării, am primit formele spirituale ale civilizaţiei bizantine; începând încă
din veacul XV, am suferit apoi, mai ales în păturile conducătoare, o
moleşitoare influenţă turcească, dela îmbrăcămintea efeminată a şalvarilor, a
anteriilor şi a işlicelor, până la concepţia fatalistă a unei vieţi pasive, ale
cărei urme se mai văd încă în psihea populară; am cunoscut, în sfârşit,
degradarea morală, viţiile, corupţia regimului fanariot; şi pentru a-şi forma o
conştiinţă cetăţenească şi un sentiment patriotic, clasele superioare au
suferit până în pragul veacului trecut, acţiunea disolvantă a celor trei împărăţii
vecine".
„2. Cel mai activ
ferment al orientalizării a fost însă ortodoxismul, într’o vreme, în care
deosebirile dintre popoare se făceau mai mult prin religie decât prin rasă, el
ne-a aruncat în primejdia contopirii în marea masă a Slavilor de sud şi apoi de
est. în dosul crucii, spunea Cervantes, se ascunde diavolul; în dosul crucii
bizantine, se ascundea Rusul. Legându-ne, sufleteşte, de o religie
obscurantistă, înţepenită în tipicuri şi formalism, ortodoxismul ne-a impus o
limbă liturgică şi un alfabet străin (gând latin exprimat în slove cu
cerdacuri!), fără a ne ajuta la crearea unei culturi şi arte naţionale".
„3. Ocupându-ne,
deocamdată, numai cu probleme sociale, nu ne oprim aici decât în treacăt la
problema ortodoxismului. Amintim doar că nu s’a pus în acelaşi sens numai la
noi, ci şi aiurea. Nu fără interes se pot citi şi azi rândurile de acum un veac
ale filosofului Ciaadaev asupra situaţiei poporului rus în cadrul religiei
sale. Constatând că „Ruşii nu aparţin niciuneia dintre marile familii ale
neamului omenesc; nu sunt nici din occident, nici din orient. Aşezaţi dincolo
de timp, cultura universală n’a pătruns până la dânşii", - Ciaadaev stărue
asupra cauzei acestei tragedii istorice, asemănătoare celei a noastre: “În timp
ce din sânul luptei dintre barbaria popoarelor nordului şi înalta gândire a
religiei se ridica clădirea civilizaţiei moderne, ce făceam noi? Supunându-ne
unei soarte funeste, noi ne îndreptam spre nemernicul Bizanţ, obiectul unui
profund dispreţ al acestor popoare, ca să căutăm acolo codul moral ce trebuia
să ne reglementeze educaţia". Prin smulgerea din sânul catolicismului, în
care se desăvârşea ciclul civilizaţiei moderne, a rezultat şi înstrăinarea de
cea de a doua mişcare a culturii europene reprezentată prin Renaştere: „Aplecându’se
asupra civilizaţiei păgâne, lumea creştină găsise formele frumosului ce-i
lipseau încă. închişi în schisma noastră, nimic din ce se petrecea în Europa n’ajungea
până la noi. N’aveam niciun rost în treburile lumii... în timp ce lumea se
reclădea din temelie, nimic nu se înălţa la noi; rămâneam pitiţi în bordeele
noastre de lemn şi de stuf. Destinele neamului omenesc nu se împlineau pentru
noi".
“Încheind apoi cu
constatarea: „Creştini, rodul creştinismului nu s’a copt totuşi pentru
noi" - el intra în linia afirmaţiei lui Eminescu că: „Toate popoarele care
posedă o înaltă civilizaţie astăzi, dacă nu sunt, au fost mult timp măcar,
catolice" [21].
„4. Nu uităm, de
sigur, însemnătatea mănăstirilor ca focare culturale în epoca voievodală,
această relativă cultură religioasă a fost însă străină prin limbă, cosmopolită
prin tendinţă; nimic românesc n’a ieşit din umbra şi din liniştea primelor
noastre locaşuri sfinte. O cultură nu se valorifică însă decât prin caracterul
ei naţional. Pe când în occident, cu toată lupta împotriva liberei cugetări,
catolicismul reprezenta un important factor de cultură şi reuşea, în toate
domeniile artei, să se pună în spiritul timpului, ajutând pictura, sculptura,
arhitectura să evolueze spre cele mai înalte forme de expresie artistică; în
orient, ortodoxismul îşi mărginea activitatea culturală la copierea textelor
religioase slavone, la schematismul picturii bizantine, reducea sculptura doar
la ornamentele stilizate ale chenarelor uşilor şi ferestrelor, înghesuia muzica
în tipic şi nazalizare greco-turcească şi nu lăsa să se dezvolte decât
arhitectura bisericească prin unirea stilului bizantin cu oarecare inovaţii
apusene".
“Într’o epocă în
care religia constituia singurul mediu de desvoltare a civilizaţiei, acţiunea
culturală a ortodoxismului nu poate fi deci privită ca îndestulătoare".
„De ar fi izbutit încercările,
de altfel stăruitoare, ale catolicismului, soarta poporului nostru ar fi fost
alta: revărsându-se asupra lui, cultura latină l-ar fi introdus, cu veacuri înainte,
în procesul vieţii apusene şi l-ar fi smuls, dacă nu politiceşte, cel puţin
sufleteşte, dintr’un mediu de disolvare morală, pe care tradiţionaliştii
obişnuesc să ni-l prezinte ca pe mediul natural de formaţie a culturii şi
sufletului românesc".
„5. Insuficienţa
calitativă a culturii mănăstireşti, mai ales sub raportul naţional, e cu atât
mai făţişă cu cât putem constata la baza oricărui progres cultural prezenţa
principiului generator al unei influenţe apusene".
„Din veacul al
X-lea, adică odată cu alcătuirea temeinică a bisericii bulgăreşti, ortodoxismul
ne-a ţintuit în slavism; dela Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir şi până la Tudor
Vladimirescu, adică mai mult de un veac şi jumătate, forma superioară a
culturii româneşti a fost greacă. Devenind focare de propagandă religioasă,
mănăstirile noastre îmbrăţişau întreg ortodoxismul, fără consideraţiuni
naţionale. În condiţii atât de neprielnice, imboldul unei activităţi culturale
româneşti nu ne putea veni decât din afară".
„Catolicismul, după
cum am spus, ne-ar fi introdus, de timpuriu, în sfera de influenţă a culturii
latine şi, deci, în ritmul unei vieţi aproape universale... [22]. Contactul
cultural al Moldovei cu Polonia, petrecerea fiilor de boieri în Polonia sau a
boierilor înşişi mânaţi de bejenie, au avut o înrâurire incalculabilă asupra
limbii, culturii şi chiar conştiinţei naţionale. Apariţia lui Grigore Ureche,
şi a compilatorului său Simion Dascălul, a lui Miron şi Neculai Costin, a lui
Ion Neculcea, şi, mai apoi, a lui Dimitrie Cantemir, unii purtaţi pe la şcolile
Poloniei, mai toţi cunoscători ai limbii latine, conştienţi şi mândri de
originea lor romană, unii erudiţi iar alţii de un însemnat talent literar, a
făcut din Moldova veacului XVII-lea şi începutul veacului XVIII-lea, sub
influenţa culturii apusene filtrată, prin catolica Polonie, adevăratul punct de
plecare nu numai al unei culturi superioare ci şi al difuziunii limbii
româneşti în besna ortodoxismului slavon şi grecesc. Căci influenţa polonă nu s’a
mărginit să contribue la crearea unei istoriografii naţionale, ci a fost şi un
principiu de răspândire a limbii române în organismul vieţii de stat" [23].
Sextil
Puşcariu are aceeaşi opinie despre influenţa ortodoxiei la noi:
„Într’o vreme când
orice mişcare culturală se reflecta prin biserică, ortodoxismul nostru a fost
evenimentul cel mai grav în urmări pentru desvoltarea noastră culturală, căci
el ne-a legat pentru veacuri întregi cu cultura Orientului, formând un zid despărţitor
faţă de catolicismul vecinilor noştri din vest şi din nord, care ne-ar fi putut
transmite cultura apuseană" [24].
N.V.
Pantea trage în continuare o altă concluzie, şi anume, că: „Preoţimea şi
biserica slavo-bizantină, străine şi chiar duşmane sufletului românesc, erau şi
un instrument de slavizare şi grecizare". El îşi argumentează această
concluzie prin următoarele citate din istoricii români cei mai de seamă:
„1. Călugării şi
preoţimea era incapabilă să dea neamului o regenerare morală şi culturală."
- Xenopol scrie: „Un document al acestui timp din 1649, conţine asupra purtării
călugărilor triste destăinuiri. Spune Matei Basarab în această scrisoare
românească trimisă „judeţului cu 12 prăgari şi vouă tuturor orăşenilor şi
preoţilor şi diaconilor mănăstirii din satul Flămânzeşti, că au înţeles domnia
mea cum purtaţi mănăstirea domniei mele şi călugării mei de val, cu cuvintele
grele şi răle cum nu s’ar cădea, de-i măscăriţi şi le aruncaţi năpăşti că vă
umblă cu femeile, de faceţi mănăstirea şi călugării de râs şi de mascara cum nu
s’ar cădea". Deşi evlaviosul domn ia sub scutul său pe călugării
mănăstirii, spunând că „nicio răutate dela ei nu s’a văzut, ci-şi păzesc lucrul
şi biserica cum se cade", ameninţând pe toţi acei ce i-ar năpăstui că vor
plăti cu capul calomniile lor, totuşi nouă ne vine greu a crede că orăşenii să
se fi jăluit aşa Domnului, fără niciun cuvânt. Apoi cum s’ar fi putut reţinea
călugării dela fapte imorale, când trăiau aşa de bine şi de resfăţat şi, după
cum spune cronicarul raportat mai sus: „Când este omului bine sburdă hirea într’însul".
Şi călugării bine hrăniţi şi adăpaţi cu „adause de beutură" le venea a
sburdă, şi de aceste ale lor sburdăciuni se plângeau orăşenii din Argeş".
„Iată trista
privelişte ce o înfăţişează biserica acestui timp. Cu o autoritate nemărginită
asupra poporului, dânsa nu se folosea spre altceva din această poziţie
covârşitoare decât spre căpătuirea membrilor ei şi spre câştigul bănesc
mulţumindu-se a recita şi a psalmodia rugăciuni stereotipe, cele mai de multe
ori în o limbă neînţeleasă; de altfel neîndeletnicindu’se de loc cu moralizarea
poporului, menirea supremă a bisericii, ba din contră îmbiind pe oameni prin
exemplul dat de organele ei la fapte şi vieaţă nemorale" [25].
N. Iorga
descrie un tablou tot atât de sumbru:
„Femei străine se
vor mai fi rătăcit pe la mănăstiri - doar se plângeau în această privinţă
orăşenii din Argeş, la 1649, către Domnie că părinţii din ctitoria lui Neagoe
Basarab „umblă cu fămeile", făcându-i astfel, - spune Matei Vodă cu
durere, - „de râs şi de mascara". În sfârşit, un misionar catolic de pe la
1680 putea să scrie, cel puţin despre Ţara-Românească: „Toate mănăstirile de
călugări au Ţiganii lor, ale căror femei babe bătrâne, fete mari, copile, umblă
slobod prin mănăstire, coc pane, fac bucate şi mătură în casă" [26].
La fel
şi istoricul Papiu:
„...la sate erau o
mulţime de preoţi cari aveau popia lor numai în legătură cu fiscul şi nu intrau
poate niciodată în biserică, nepricepându-se ce să facă acolo. Cu atât mai mulţi
erau diaconii titulari, cari nici nu purtau un veşmânt deosebit şi scoteau
numai cartea de singhelie, destul de ieftin plătită, de câte ori un încasator
obişnuit al dărilor cuteza să se apropie de persoana lor sfinţită. Avea astfel
dreptate Matei al Mirelor, când, în sfaturile sale către Alexandru - Vodă
Iliaş, el zugrăvea astfel pe preoţii noştri: „Preoţii nu ştiu să boteze pe
copii, nici să liturghisească rugăciunile lui Dumnezeu; de cununie şi maslu
când aud, se minunează şi pe celelalte taine mai nu le ştiu nici din nume;
straşnic s’au sălbăticit, nu mai ştiu nimic, ci mâncă doar la colive ca
dobitoacele. Şi, aşa cum se găsesc, buni ori răi, cum vor fi, dar, dacă se vor
trece şi ei nu se vor găsi alţii, şi, de nu se va face şcoală ca să-i călăuzească,
nu se va mai afla popă să boteze pe oameni". (Papiu, Tesaur, I, pp.
370-1).
Şi
iarăşi Iorga:
„Aici ar fi fost
foarte mult de îndreptat, dar patriarhii şi Domnii n’aveau grija popimii de
rând, şi n’au avut-o decât foarte târziu, sub Fanarioţi. Din partea lor,
episcopii îşi strângeau veniturile, ei judecau pe preoţii cu vinovăţie
canonică, putând să-i bată şi să-i închidă, şi se îngrijeau ca poporenii să nu
treacă dela o parohie la alta, îngăduind globirea celor care-şi părăseau
„biserica lor, unde le zac moşii şi părinţii şi feciorii". Alte vederi şi
alte planuri, - n’aveau" [27].
„2. Preoţimea şi
biserica slavo-bizantină instrument de desnaţionalizare." - Xenopol scrie:
„Gândirea grecească se infiltra în sânul Românilor mai cu seamă pe cale
religioasă, întru cât pe atunci religia era pârghia cea mai de seamă a
culturii. Precum pentru limba slavonă, astfel şi pentru cea grecească,
mănăstirile slujiră la început drept cuiburi de unde ea începu a prinde la
putere. Ieşind după aceea din biserică, cunoştinţa ei începu a se răspândi şi în
societate. Dascălii privaţi cari se introduceau prin casele boiereşti pentru a
învăţa pe copii carte grecească, tot din mănăstiri ieşeau, pricină pentru care
şi Cantemir ne spune că „Vasile Lupu a luat măsuri ca în toate mănăstirile cele
mari să se primească monahi greci, care să înveţe pe fiii boierilor limba şi
ştiinţa grecească" [28].
Iată
opinia lui D. Drâghicescu:
„Soarta bisericii
române a fost întocmai acea a neamului românesc. Cele mai mari şi însemnate înrâuriri
pe care le-a suferit neamul nostru, nu numai că ele au atins biserica română,
dar au venit, în cea mai mare parte, tocmai pe poarta şi pe căile bisericii. Înrâurirea
slavă a pătruns sufletul nostru, mai ales prin biserică şi tot bisericii
datorim noi îngenunchiarea ţărilor româneşti şi ţarinii strămoşilor de către
călugării greci mai întâi şi de vânturătorii de ţară din uliţa Fanarului, mai
apoi".
„S’a zis şi se
repetă foarte des că biserica, şi legea creştină ne-a scăpat neamul şi ţara de
pieire. Iată un lucru afirmat de toţi şi prea puţin controlat. Cu tot atâta
drept cuvânt se poate afirma că legea creştină, biserica noastră, duse neamul
românesc, în mai multe rânduri, la marginea pierzării. Dacă priveşti lucrurile
mai de aproape, de mirare este cum de am scăpat de prăpastia ce-a deschis de
atâtea ori naţiunii noastre biserica creştină. Dacă legea creştină a făcut ceva
ca să ne scape şi să ne păstreze, n’a fost de sigur în vederea lumii acesteia,
ci, poate, pentru lumea cealaltă, pentru Împărăţia Cerurilor. În lumea
pământeană, legea creştină putea să ne dea pradă slavismului dela chiar începutul
înfiinţării noastre naţionale, după cum era s’o facă mai târziu, pe la
sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui al XIX-lea. Slavismul bulgar
sau moscovit stătu gata, în două rânduri să ne înghită, mulţumită bisericii
ortodoxe ce aveam comun cu el. Iar dreptcredincioşii din Levant şi din Fanar, îmbrăcaţi
în odăjdii perfide, desbrăcară mănăstirile şi pe ţărani de ţarinile lor bogate.
Dacă neamul nostru se păstră şi scăpă nu fu prin, ci peste biserică. A trebuit
să fie o vitalitate fără seamăn, care, cu toată urgia istoriei noastre, ne-a
mai putut păstra în fiinţă... Datorăm deci virtuţilor şi însuşirilor noastre
sufleteşti admirabile, pe cari ni le lăsară moştenire părinţii noştri etnici
Daco-Romani, că până acum nu ne-au înghiţit nici puhoiul barbar, nici oceanul
slav, nici torentul turcesc, nici putreziciunea morală greco-fanariotă" [29].
C.
Erbiceanu spune despre nefasta influenţă grecească:
„Aprecierile literaţilor
români asupra acestei influenţe au fost întotdeauna desavantajoase acelei înrâuriri,
pentrucă ea tindea a zgudui din temelie datinile şi moravurile sociale, a
schimba faţa poporului român, a-l desnaţionaliza. Dacă până la această înrâurire
grecească noi Românii, mai ales cei din Moldova, stăm sub o altă influenţă, tot
străină, adică sub cea slavă, acea influenţă nu era atât de dăunătoare ca cea
greacă, pentrucă activitatea ei era mărginită numai la cultura limbii
naţionale, atât în stat cât şi în biserică. Este un adevăr că, prin limba
slavonă, noi n’am fi progresat în formarea limbii noastre mai de loc, pentrucă
acea limbă era în formaţiune încă şi săracă pe atunci în literatura ei, nici se
potrivea cu geniul limbii noastre neo-latine. De aci sărăcia şi lipsa de
literatură naţională la noi până spre finele secolului XVII".
„Cu totul deosebit
ni se prezintă fenomenul influenţei greceşti, înrâurirea slavonă se mărginea
numai la literatura noastră, cea grecească însă a străbătut toate ramurile de activitate
ale neamului românesc, în administraţie, în justiţie, în armată, în conducerea
destinelor ţărilor prin numirea de domnitori fanarioţi şi în fine cultura
noastră în scoale, biserică şi stat".
„Aceasta multiplă
şi variată înrâurire s’a manifestat, timp aproape două secole (1640-1821) în
toate instituţiile noastre naţionale, era mai cât pe ce să le schimbe
fisionomia lor, să le distrugă şi apoi să le înlocuiască cu altele străine
neamului, datinilor şi obiceiurilor noastre..."
„Ni s’au fost
prefăcut în atâta timp caracterele în rău, ni se stricase obiceiurile vechi şi
ni se demoralizase restul vieţii sociale. Chiar până în prezent întâmpinăm
resturile acelei înrâuriri dăunătoare în societatea românească. Influenţa
slavonă pe acele timpuri nu era cutropitoare pentru Români, ci cel mult îi
ţinea pe loc în desvoltarea lor culturală. Nu tot aşa se poate zice şi despre înrâurirea
greacă, pentrucă aceasta căuta a se infiltra în tot organismul nostru social, a
ne schimba la faţă, a ne greciza chiar. Aci era pericolul pentru noi. Românul în
ţara lui era ca un peregrin sau colon, dacă nu intra prin cuscrii, prin
căsătorii, prin mijloace permise ori nepermise - în vederile domnitorilor
fanarioţi" [30].
„Nu este de mirat
dacă - după toate aceste - vedem că Dositei, patriarhul Ierusalimului, dete lui
Atanasie (cel care făcu unirea cu Roma), când acesta fu sfinţit de episcop „o
instrucţie foarte amănunţită, în tot ce priveşte pe un arhiereu ortodox în
datoriile sale de arhipăstor", - cum spune D.St. Meteş [31] sau „frumoase
instrucţiuni şi învăţături", cum spune Dr. I. Lupaş, [32] între cari instrucţiuni
şi învăţături frumoase pentru „un arhiereu ortodox" se află şi aceasta, -
pe care nu bucuros o pomeneşte de altcum istoriografia română ortodoxă oficială
-: „Trebuie Arhieria Ta slujba bisericii adică, ohtaiul, mineele şi alte cărţi,
ce se cântă duminecile şi sărbătorile şi slujba de toate zilele, să te
nevoieşti cu de-a-dinsul să se citească toate pe limba slavonească sau câinească,
iar nu româneşte sau în alt chip" [33].
Să încheiem
aceste mărturii ale istoricilor şi ale oamenilor noştri de cultură din trecut
cu un citat din Sextil Puşcariu, profesor universitar şi preşedintele „Frăţiei
ortodoxe române - FOR":
“Înainte de ce
neamul românesc să poată deveni un popor, vecinii noştri slavi au ajuns la
organizaţii puternice de stat şi la o înflorire culturală atât de remarcabilă,
încât ne-au silit să ne desvoltăm în umbra lor, au dat direcţia pentru veacuri
întregi nu numai vieţii noastre de stat, ci mai ales desvoltării noastre
culturale. La Slavii de sud înşişi, cultura aceasta era de origine bizantină,
astfel încât, mai târziu, când începe influenţa grecească în ţările române,
numai haina externă se schimbă, dar fondul rămâne acelaşi. Legaţi dar de orient
cu cătuşe puternice, întreaga epocă veche a literaturii noastre se
caracterizează prin influenţa aceasta orientală, a cărei trăsătură principală
era dependenţa manifestărilor culturale de biserică, în special de
ortodoxism".
„De câte ori în
epoca aceasta putem constata o mişcare, sau măcar un început de mişcare cu
urmări importante pentru desvoltarea literaturii noastre în direcţie naţională,
fie că avem a face cu întâiele traduceri sau cu cele dintâi tipărituri
româneşti, fie că vedem înflorind istoriografia noastră naţională, totdeauna
descoperim la temelia ei o influenţă apuseană".
„Şi tot unei
influenţe din apus se datoreşte renaşterea cu care se începe, şi pentru
literatura noastră, epoca nouă”.
„E ceva mai mult
decât o sută de ani de când a început să se sape brazde adânci între aceste
două răstimpuri, de când Dunărea a crescut parcă, formând un hotar firesc între
noi şi orient şi ni s’au deschis tot mai largi porţile spre vestul luminat,
prin care pătrundeau obiceiuri europene, literatură apuseană şi gustul pentru îndeletniciri
artistice. Iar când prin aceleaşi porţi intrară, ca nişte apostoli, în aureola
luminii intensive, acei câţiva bărbaţi venind dela Roma, care, pe lângă
ştiinţă, aveau şi focul entuziasmului şi cuvântul cald care încinge, atunci au
mijit şi pentru noi zorile vremilor noui".
„Petru Maior,
Gheorghe Şincai, Samuil Micu Clain şi tovarăşii lor au săvârşit minunea
resurecţiunii poporului român şi au imprimat direcţia în care avea să se
desvolte spiritul public în tot cursul deceniilor următoare. Ei spuneau, în
definitiv, acelaşi lucru pe care-l mai spuseseră odată, cu un veac în urmă,
cronicarii. Dar îl prezentau altfel, îl propovăduiau cu puterea sufletului lor
convins că spun un lucru important, şi-l descopereau unor ascultători capabili
să simtă fiorii mândriei naţionale la singura rostire a cuvântului Traian.
Oricât de exagerată a fost direcţia aceasta „latinistă", faptul în sine că
prin ea a luat fiinţă sentimentul nostru naţional şi naţionalizarea tuturor
aspiraţiilor, a culturii şi a literaturii noastre, dovedeşte că prin ea s’a
atins o coardă existentă, şi cea mai puternică, a sufletului nostru, firea
noastră romanică. Tot ce c romanic în sângele nostru, tot ce ne leagă de fraţii
noştri din vestul Europei, fusese înnăbuşit în noi în curs de veacuri,
legăturile care ne-ar fi fost fireşti fuseseră tăiate şi capetele lor înnodate
cu orientul străin nouă prin sânge şi aspiraţiuni. Şi acum, deodată, rupându-se
cătuşele, care, din cauza vechimii lor, nu mai păreau artificiale, a svâcnit
iar avântul nostru înnăscut, de care devenirăm mândri" [34].
Pentru
unii dintre români, legaţi afectiv şi puternic de Biserica Ortodoxă, nu este
uşor să citească aceste pagini. Căci ele reprezintă o punere sub semnul întrebării
a unor lucruri intime, imprimate în noi timp de o mie de ani, şi care - bune
sau rele - fac astăzi parte din structura sufletească românească.
Este însă
un act de mare caracter să ai curajul să-ţi analizezi propriile structuri, să
te întrebi cum au ajuns ele să-ţi fie imprimate în suflet, în gândire şi în
caracter şi să ai curajul să le schimbi dacă ajungi să constaţi că ele nu sunt
cele mai bune cu putinţă.
Astăzi,
după ce alte invazii, şi în special cea comunistă, au imprimat în noi alte
categorii de gândire şi alte structuri psihice dezastruoase, am ajuns la un
moment crucial al istoriei noastre când, atât ca indivizi cât şi ca naţiune,
este absolut necesar să reapreciem tot ce s-a imprimat în noi şi să ne uităm la
toate alternativele care există şi - în libertatea de alegere pe care ne-o dă însuşi
Dumnezeu - să alegem acel crez care reprezintă Adevărul şi acele structuri
conceptuale şi morale care duc spre adevărata înflorire şi împlinire atât
personală cât şi ca naţiune.
Care sunt
acestea?
Înainte
de a răspunde la această întrebare, este necesar să vedem şi mai clar de ce
este atât de importantă o concepţie adevărată despre lume şi viaţă. Marxiştii
au înţeles legătura organică dintre concepţia despre lume şi viaţă pe de o
parte, şi natura societăţii şi natura vieţii omului pe de alta, şi de aceea ei
au făcut din ideologie o problemă de stat primordială. De ce au ales şi de ce
au considerat ei ateismul ca fiind o concepţie despre lume şi viaţă absolut
vitală comunismului? Răspunsul la această întrebare va scoate în evidenţă
foarte puternic legătura generală dintre orice concepţie despre lume şi viaţă
şi tipul de societate căreia îi dă ea naştere.
Note
1. Cantemir,
Descriptia Moldaviae, p. 152.
2. Xenopol,
Istoria Românilor din Dacia Traiană, II. p. 115-119; D. Onciul, Originile
principatelor române, Buc. 1899, p. 166.
3. D.
Onciul, Din Istoria României, 1914,
p. 15.
4. D.
Onciul, Originile principatelor române,
Buc. 1899, p. 140.
5. D.
Onciul, Papa Formosus în omagiu lui T.
Maiorescu, Bucureşti 1903, l. c., p. 631.
6. N.
Dobrescu, Cursuri de Ist. bis. române,
fasc. 12, p. 80-90.
7. Xenopol,
op. cit., II, p. 119.
8. Xenopol,
op. cit., II, p. 121-122.
9. D.
Onciul, Românii în Dacia Traiană,
Bucureşti 1902, p. 36.
10. Xenopol,
op. cit., II, p. 122.
11. Xenopol,
op. cit., VI, p. 178-9.
12. Xenopol,
op. cit., VI, p. 184.
13. N. Iorga,
Istoria literaturii religioase a
Românilor până la 1688, p. 15.
14. D. Drăghicescu,
Din Psihologia poporului român
(Introducere), Bucureşti 1907, p. 223-225.
15. Ioan
Bogdan, Românii şi Bulgarii,
Bucureşti 1895, p. 20-21.
16. Gh.M.
Ionescu, Influenţa culturii greceşti în
Muntenia şi Moldova, Bucureşti 1900, p. 16, 18-19, 20-22.
17. D.
Drăghicescu, Din Psihologia poporului
român, p. 313-314.
18. D.
Drăghicescu, op. cit., p. 315.
19. D.
Drăghicescu, op. cit., p. 321-322 şi
332-333.
20. Xenopol,
op. cit., X, p. 202-203.
21. E.
Lovinescu, Istoria civilizaţiei române
moderne, I, p. 8-10.
22. E.
Lovinescu, op. cit., I, p. 12-14.
23. E.
Lovinescu, op. cit., I, p. 17.
24. Sextil
Puşcariu, Istoria literaturii române,
Sibiu 1921, I. p. 13. Substragerile din text sunt ale autorului.
25. Xenopol,
op. cit., VIII, p. 173.
26. N. Iorga,
Istoria bis. rom., 1908, I, p. 273.
27. N. Iorga,
op. cit., I, p. 275-6.
28. Xenopol,
op. cit., VII, p. 238.
29. D.
Drăghicescu, op. cit., p. 357-8.
30. Const.
Erbiceanu, în prefaţă la Gh.M. Ionescu, Influenţa
culturii greceşt,. Bucureşti 1900, p. 5-6.
31. St.
Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii
religioase a Românilor din Ardeal şi Ungaria, Arad 1918, p. 268.
32. Dr.
I. Lupaş, Istoria bisericească a Românilor
ardeleni, Sibiu 1918. p. 112.
33. St.
Meteş, op. cit., p. 270. Publicate de T. Cipariu, Acte şi Fragmente, p. 240 urm.
34. Sextil
Puşcariu, op. cit., I, p. 1-2. - A se vedea şi Adamescu-Dragomirescu, Literatura română modernă.