CAPITOLUL
3
Concepţia
despre lume şi viaţă - factor determinant al naturii societăţii în care
trăieşti
Marxismul
a căutat să ne convingă că baza produce suprastructura, că, adică, ideile,
concepţiile, legile, credinţele sunt produse de factori economici şi sociali.
Realitatea este exact opusă. Ideile, concepţiile, credinţele care formează
concepţia despre lume şi viaţă determină tipul de economie şi felul de
societate pe care le creăm şi felul de viaţă pe care îl adoptăm ca indivizi. Am
indicat deja în capitolul precedent că religia catolică a produs un anume tip
de societate, Reforma a produs cu totul alt tip de societate, iar umanismul şi
ateismul au produs o societate iarăşi radical diferită de celelalte. Şi modul
de viaţă al indivizilor este diferit în societăţile acestea.
Este
foarte important să înţelegem şi să ne însuşim această idee. De aceea o voi mai
ilustra aici prin compararea sistemului de guvernământ american cu cel
sovietic.
Vom
merge înapoi la secolul al XVIII-lea. În acea vreme ţinuturile din America de
Nord erau colonii engleze. O mare parte dintre puritanii englezi emigraseră în
acele colonii. Paralel cu trezirea sau renaşterea spirituală produsă de
metodişti în Anglia, în coloniile americane a avut loc marea trezire produsă de
Jonathan Edwards şi întărită de John Whitefield, care a venit din Anglia în
America.
Revitalizarea
aceasta spirituală din America era de nuanţă puternic calvinistă, şi una dintre
concepţiile de bază ale calvinismului a fost credinţa în totala depravare sau
corupţie a caracterului uman, atât de totală încât numai intervenţia radicală a
lui Dumnezeu cu harul Lui mântuitor îl poate salva pe om. Omul are nevoie de o
recreare, şi aceasta o poate face numai Isus Cristos.
Ei bine,
când s-a produs mişcarea de independenţă a coloniilor americane şi când
delegaţii acestor colonii s-au întâlnit să discute noua formă de guvernământ a
Statelor Unite, aceşti delegaţi erau formaţi la şcoala aceasta de gândire
reformată, care credea în totala depravare a omului. Oamenii aceştia mai
credeau şi că puterea corupe şi că puterea absolută corupe în mod absolut.
Problema pe care şi-au pus-o deci aceşti oameni a fost următoarea: să nu creăm
un sistem de guvernământ în care un om deţine toată puterea, căci el va deveni
atunci un tiran, ci să creăm un sistem de aşa natură încât niciodată un om să
nu poată acumula toate puterile în mâinile sale, să împărţim puterea în mai
multe locuri sau la mai multe grupuri de oameni, în aşa fel încât fiecare grup
să-l poată controla şi restrânge pe celălalt. Aşa s-a ajuns la divizarea
puterii în trei: puterea legislativă (Camera Reprezentanţilor), puterea
executivă (preşedintele şi guvernul), şi puterea juridică (Curtea Supremă).
De două
sute de ani acest sistem funcţionează extrem de bine, şi este singura
democraţie care a durat în aceeaşi formă două sute de ani în istorie. Să ţinem
însă minte că acest sistem democratic bazat pe divizarea puterilor şi pe
verificarea şi ţinerea în frâu sau echilibrarea puterilor una de către cealaltă
s-a creat datorită concepţiei biblice despre natura coruptă a omului!
Tot în
secolul al XVIII-lea, atât iluminismul francez cât şi, mai ales, romantismul au
lansat ideea că omul de la natură este bun şi că numai societatea sau oraşul
l-a corupt pe om. Dacă omul este descătuşat de societatea oprimatoare, dacă
omul iese în natură, dacă este eliberat, omul revine automat la bunătatea lui
naturală. Singurul lucru de care au nevoie oamenii pentru a redeveni buni este
libertatea. Cât de „adevărată" este această teorie s-a putut vedea în anii
revoluţiei franceze: oamenii care „s-au eliberat" au început apoi să se
ucidă unii pe alţii în acei ani ai teroarei. Napoleon a pus capăt
fratricidului, dar el n-a făcut altceva decât să îndrepte apoi masele spre
cucerirea celorlalte ţări ale Europei în devastatoarele războaie napoleoniene.
Ideea
bunătăţii naturale a omului a fost preluată de marxism. Ideea aceasta spune că
într-o societate de oameni buni, celor mai buni dintre cei buni li se încredinţează
puterea - absoluta putere - de a-i conduce pe toţi ceilalţi.
Când
Lenin a preluat puterea, pe baza aceasta a bunătăţii naturale a omului, el a
conceput un sistem de guvernământ în care un singur om să acumuleze absolut
toate puterile. Şi rezultatul n-a întârziat să se arate, atât în teroarea
lansată de Lenin însuşi, cât şi în teroarea stalinistă, apoi în cea maoistă şi
în cea ceauşistă.
Când
Mihail Gorbaciov stătea de vorbă cu preşedintele Reagan în Islanda, soţia lui,
Raisa, a vizitat, printre altele, o biserică. Acolo ea a fost întrebată dacă
crede în Dumnezeu. „Nu," a răspuns ea, „eu nu cred în Dumnezeu, eu cred în
bunătatea omului." Noi cu toţii ştim astăzi la ce tragedii ne-a adus
această credinţă în bunătatea omului. Dar ceea ce vreau să vedeţi este că o
idee, care în aparenţă n-ar fi prea importantă, aceea a depravării sau bunătăţii
naturale a omului, a dat naştere la sisteme de guvernământ radical diferite, cu
consecinţe extraordinare pentru calitatea vieţii a sute de milioane de oameni!
Este,
aşadar, absolut necesar să examinăm concepţia despre lume şi viaţă a românilor
şi să vedem dacă nu cumva şi aici sunt necesare schimbări radicale. Lăsăm la o
parte concepţia marxistă, care ne-a fost impusă prin brutală îndoctrinare.
Sentimental nu ne leagă nimic de ea. Problema este doar cum să identificăm în gândirea
noastră elementele marxiste care mai stăruie acolo şi să ne scăpăm de ele. Dar
problema este: cu ce le înlocuim? Şi, în general, lepădându-ne de concepţia
marxistă despre lume şi viaţă, la ce ne întoarcem? La spiritul francez
totalmente desacralizat de astăzi? Sau la tradiţii româneşti mai vechi?
O
posibilitate ar fi să ne întoarcem la catolicism. În anul 1701, o parte dintre
românii din Ardeal au făcut această alegere. Atunci, unirea cu Roma le-a
deschis românilor ardeleni calea spre şcolile apusene, în special cele de la
Viena şi de la Roma. Tinerii care au studiat în Apus s-au întors apoi acasă şi
au produs o renaştere a românilor, o repunere a lor în circuitul de idei
european, o emancipare a lor până la actul final al unirii cu patria mamă în
1918.
Prin
decretul din 1 decembrie 1948, regimul comunist i-a forţat pe cei un milion şi
jumătate de români catolici să se întoarcă în Biserica Ortodoxă. Episcopii şi
marea majoritate a preoţilor români greco-catolici au refuzat reunirea cu
Biserica Ortodoxă şi au preferat lungi şi grei ani de închisoare. O mare parte
dintre ei au murit ca martiri. Şi noi trebuie să ne plecăm cu respect în faţa
martirajului lor pentru credinţă. Ei au fost cei mai curajoşi români într-o
vreme când majoritatea românilor au plecat capetele şi s-au supus tuturor
umilirilor şi compromisurilor de dragul supravieţuirii fizice.
Cu
siguranţă, într-o Românie liberă de mâine, greco-catolicii vor trebui să fie
liberi să-şi refacă cultul şi să-şi recapete bisericile şi şcolile. Ei vor avea
încă de adus bogate contribuţii la viaţa intelectuală şi spirituală a naţiunii.
Dar religia catolică în totalitatea ei nu s-a dovedit a fi cel mai bun mod de înţelegere
a religiei creştine şi nici cel mai bun ferment pentru dezvoltarea vieţii
spirituale a individului şi a naţiunii. Vom căuta să arătăm ceva mai târziu de
ce stau lucrurile aşa. Înainte de aceasta însă trebuie să analizăm o altă
alternativă care îi este oferită în mod natural şi evident poporului român, şi
anume, ortodoxia.
Celor 17
milioane de români care, formal, aparţin de Biserica Ortodoxă li se spune mereu
că această religie este „legea strămoşească" şi că a te lepăda de această
„lege" este ca şi când te-ai lepăda de a fi român. Oameni de mare cultură,
care ne impun mare respect, cum ar fi Lucian Blaga, ne spun uneori că ortodoxia
a format sufletul românesc şi că, de aceea, românul care este român nu poate fi
decât ortodox. Ni se spune că ortodoxia a definit şi a dat conţinut spiritului
naţional şi că ortodoxia este păstrătoarea specificităţii româneşti şi, prin
urmare, românii, pentru a fi credincioşi lor înşile, trebuie să rămână
ortodocşi.
A
contesta aceste noţiuni este desigur o acţiune delicată: ea pune în discuţie
ceea ce au oamenii mai sfânt. Aceasta se poate vedea şi din faptul că mulţi
români, deşi în concepţia lor sunt necredincioşi sau au doar o vagă înţelegere
a credinţei ortodoxe, au totuşi un ataşament sentimental foarte puternic faţă
de ceea ce este tradiţia românească şi faţă de „legea strămoşească".
Şi
totuşi, contestarea este absolut necesară. O impune studiul istoriei şi o
impune studiul Bibliei.
Ceea
ce-mi uşurează aici situaţia de contestator este faptul că această contestare
au făcut-o înainte de mine cei mai mari istorici români şi unii dintre cei mai
mari oameni de cultură ai neamului nostru. În capitolul următor veţi putea citi
ceea ce au scris ei pe această temă.