CAPITOLUL
2
Eliberarea
minţii
Nimănui
nu-i place să i se spună că este rob, sau prizonier, sau victimă. Mândria
omului e de aşa natură încât îl face să se prezinte ca liber chiar şi atunci când
n-are cu ce-şi ascunde lanţurile sau cătuşele. Şi totuşi, noi toţi suntem
prizonieri ai unor sisteme de gândire. Suntem robi ai unor concepţii care ne-au
fost imprimate în minte din copilărie, fără voia noastră. Suntem victime ale
unor procese de spălare a creierului şi de brutală şi insidioasă îndoctrinare.
Se cere
inteligenţă, imaginaţie şi curaj ca să scapi dintr-o închisoare sau să fugi
dintr-o ţară ajunsă sub despotism. Este însă mult, mult mai greu să te
eliberezi de ideile care ţi-au fost imprimate sistematic în gândire şi care
ţi-au devenit o a doua natură. Iată de ce găsim în Apus atâţia români care au
fugit de despotismul de acasă şi astfel s-au eliberat fizic, dar care încă gândesc
în categorii marxiste, care păstrează încă în mintea lor dacă nu toată
concepţia marxistă despre lume şi viaţă, atunci multe elemente ale acestei
concepţii.
Eliberarea
de aceste concepţii devine dificilă chiar şi în Apus datorită faptului că şi
aici ţări întregi, sau largi segmente ale acestor ţări au fost şi ele îndoctrinate
cu elementele esenţiale ale concepţiei marxiste despre lume şi viaţă sau cu
concepţii care au apărut în Europa înainte de marxism şi care au determinat
apariţia marxismului şi au intrat în componenţa lui.
Ca
ilustraţie a acestui fenomen, îmi aduc aminte de o după-masă în 1980 într-o
cameră studenţească la Cambridge University, unde stăteam de vorbă cu Anatol
Bukovski, acel curajos şi extrem de inteligent disident sovietic. Am fost şocat
de ateismul lui şi i-am zis:
— Nu-ţi
dai seama că ateismul tău este parte a marxismului pe care-l urăşti şi care
ţi-a nenorocit ţara? De ce nu te eliberezi de el?
La care
el mi-a răspuns candid:
— Ah,
nu, ateismul nu a fost produs de marxism, ci l-a precedat. Şi aici, la
Cambridge, profesorii mei care nu sunt marxişti sunt atei.
I-am
atras atenţia asupra scrierilor lui Soljeniţîn, care a arătat în mai multe
discursuri şi articole ale sale cum ateizarea Europei a fost doar un stadiu
pregătitor pentru apariţia marxismului, care a adoptat acest ateism ca parte
constituantă esenţială a sa; şi cum ateizarea intelectualităţii ruse în secolul
al XIX-lea a fost factorul ideologic hotărâtor care a pregătit revoluţia
bolşevică din 1917. Bukovski a refuzat pur şi simplu să accepte această
evidenţă istorică. Iată deci un exemplu tipic de om care s-a eliberat fizic,
dar nu s-a eliberat intelectual de robia marxistă. Şi nu s-a eliberat deoarece
şi profesorii lui de la Cambridge erau robii acelei ideologii. Căci, deşi
Bukovski îmi spunea că acei profesori nu sunt marxişti, se ştie că ei sunt „de
stânga’’, ceea ce e un eufemism pentru aceeaşi ideologie, chiar dacă anumite
nuanţe ale ei sunt îndulcite, pentru a fi făcute acceptabile. Şi chiar dacă
n-ar fi nici măcar de stânga, rămâne o realitate faptul demonstrat de Soljeniţîn
că ateismul lor este parte integrantă din pregătirea ideologică a Europei
pentru nenorocirea ei modernă.
Iată un
alt exemplu grăitor, în predica mea de la slujba evanghelică transmisă prin
Europa Liberă în prima duminică a anului 1987, m-am ocupat de ceea ce Biblia
numeşte „semnele vremurilor". Am căutat să definesc momentul istoric
actual şi am spus că ne aflăm la sfârşitul experimentului comunist. Comunismul
ca sistem economic şi politic a venit cu promisiuni extraordinare de libertate,
egalitate, frăţie şi belşug pentru întreaga societate. În loc de acestea, a
produs dictatură, stat poliţist, brutală înăbuşire a libertăţilor individuale
şi - în final - mizerie şi totală catastrofă economică. Am ajuns la momentul când
chiar şi liderii sistemului au fost nevoiţi să recunoască acest lucru. Am spus,
în predica mea, că de acum ajungem la epoca post-marxistă. Unde mergem de aici
înainte? Cine ne dă formulele pentru o societate dreaptă şi eficientă? Şi de
aici am trecut la câteva directive pe care ni le dă Biblia în această problemă
şi i-am chemat mai ales pe tinerii români creştini să îndrăznească să caute în
Biblie soluţii nu numai pentru salvarea individului, ci şi pentru salvarea
naţiunii.
Ei bine,
câteva luni mai târziu am stat de vorbă în America cu un tânăr pastor baptist
venit în vizită din România. Unul dintre primele lucruri pe care a vrut să le
discute cu mine au fost predicile mele transmise prin Radio Europa Liberă şi
prin BBC, Londra. După ce mi-a spus cât de multă lume le ascultă în România şi
cât de mulţi le apreciază, mi-a reproşat faptul că uneori „fac şi
politică" în aceste predici. În special, mi-a comentat predica aceea
despre „semnele vremurilor". Am fost uluit când l-am auzit că spune:
— Eu nu
cred că aveţi dreptate că ne aflăm într-o epocă post-marxistă. Căci societatea
trebuie să meargă inevitabil de la primitivism la sclavagism, apoi la
feudalism, apoi la capitalism, apoi la socialism şi apoi la comunism. Şi toată
lumea va trebui să meargă spre comunism. Nu este altă cale.
Am rămas
stupefiat. Iată un tânăr creştin, un predicator al Evangheliei, care - fără
să-şi dea seama - este rob al concepţiei marxiste despre istorie. Dar oare
puteam să-l condamn pentru aceasta? În şcoală el a trebuit să studieze
„materialismul istoric" şi în toată viaţa lui n-a avut nici cel mai mic
acces la vreo altă interpretare a istoriei. A trebuit să-i ţin o prelegere
despre Arnold Toynbee cu a sa masivă A Study of History (Un studiu al
istoriei), în care acest mare istoric analizează 27 de civilizaţii care sunt
cunoscute istoriei, care s-au născut, s-au dezvoltat până la un maximum, apoi
au decăzut i s-au stins, sau au pierit violent fiindcă îşi pierduseră vigoarea
necesară pentru apărare şi supravieţuire. A trebuit apoi să-i arăt că numai câteva
ţări din Europa au trecut prin stadiile descrise de marxism şi că nici într-un
caz nu se poate dovedi că aceste stadii sunt inevitabile şi că toate
societăţile trebuie să meargă necesarmente pe calea presupusă de marxism.
Schema marxistă a inevitabilităţii mergerii spre comunism a tuturor
societăţilor umane este pur şi simplu o născocire şi o minciună.
Faptul
care rămâne însă şi pe care am vrut să-l scot în evidenţă este că mulţi dintre
noi sunt încă prizonierii concepţiei marxiste despre lume şi viaţă, sunt -
involuntar şi inconştient - robi ai unor noţiuni marxist-materialiste.
Există încă
o serie întreagă de noţiuni care ne-au fost imprimate în gândire şi - datorită
faptului că ele sunt susţinute şi de o mare parte a gânditorilor din Apus, în
special a celor francezi - ele ne par sacrosante, şi le luăm totdeauna ca de la
sine înţelese, fără să ne treacă măcar o dată prin gând că am putea, sau că ar
trebui, să le contestăm valabilitatea. Voi semnala mai jos câteva dintre ele.
Să începem
cu umanismul renaşterii, apărut şi dezvoltat în secolele al XV-lea şi al
XVI-lea. Este adevărat că în Evul Mediu catolicismul a ţinut gândirea Europei în
frâu şi că era necesară o descătuşare. Dar, în orice situaţie în care o
societate este roabă a unei ideologii înăbuşitoare, important nu este numai să
arunci peste bord acea ideologie: mult mai important este cu ce o înlocuieşti!
Căci dacă respingi o anumită concepţie despre lume şi viaţă, în mod inevitabil
vei îmbrăţişa alta. Dacă eşti fiinţă gânditoare, nu poţi trăi fără o concepţie
despre lume şi viaţă.
Secolele
al XV-lea şi al XVI-lea au fost secolele zbaterilor spre libertate de gândire
şi secolele căutărilor unor noi interpretări ale lumii şi ale existenţei. Nu
toate ţările din Europa au mers pe aceeaşi cale şi nu toate au îmbrăţişat
aceleaşi soluţii. O comparaţie a căilor şi a soluţiilor adoptate şi apoi a
consecinţelor adoptării uneia sau a alteia dintre soluţii va fi deosebit de
instructivă pentru noi astăzi.
Să începem
prin a ne reaminti că problema era creată de o Biserică ce devenise
dictatorială şi totalitaristă şi, prin aceasta, în loc să fie motorul dezvoltării
spirituale a indivizilor şi a naţiunilor, a devenit o frână în calea acestei
dezvoltări. Reacţiile la această situaţie au fost, în mod fundamental, două.
Prima reacţie a fost un atac total asupra religiei propovăduite de acea
Biserică şi asupra religiei în general şi înlocuirea ei cu o concepţie ateistă
despre lume şi viaţă, numită pe rând umanism, iluminism, raţionalism şi
pozitivism, cale adoptată în special de Franţa. A doua reacţie a fost
reformarea religiei, adică aruncarea peste bord a acelor forme ale religiei
creştine care erau aberaţii omeneşti adăugate în cursul secolelor şi întoarcerea
la creştinismul originar, biblic. Calea aceasta a fost urmată de Anglia,
Suedia, Norvegia, Danemarca şi parţial de Olanda, Germania şi Elveţia.
Să
privim puţin mai de aproape la natura şi la conţinutul celor două căi şi să privim
apoi la consecinţele care au fost declanşate de o cale şi de cealaltă.
Trebuie
să încep prin a face observaţia că noi, românii, am gravitat în sfera franceză
şi dintotdeauna ne-a fost lăudată calea franceză, iar literatura marxistă a
accentuat şi mai puternic ridicarea în slăvi a umanismului, a iluminismului, a
revoluţiei franceze, a raţionalismului francez, a Comunei din Paris, care toate
în final au pregătit apariţia marxismului şi a revoluţiei bolşevice. Calea
urmată de ţările reformate nu ne-a fost descrisă niciodată în mare detaliu, şi
majoritatea românilor n-au înţeles-o niciodată. De aceea, o contestare a
valorii căii franceze şi o apologie a căii Reformei, aşa cum o vom face în
paragrafele de mai jos, îi va suna cititorului român ca un lucru incredibil,
sau ca un sacrilegiu. Spun „sacrilegiu" cu toate că acest cuvânt
desemnează un atac asupra lucrurilor sfinte ale religiei. El se aplică totuşi
şi aici, deoarece pentru cei crescuţi în cultura franceză şi apoi în cea
marxistă, umanismul, iluminismul, revoluţia franceză, raţionalismul,
pozitivismul şi Comuna din Paris sunt noţiuni sacrosante, şi a le contesta
valoarea apare pentru ei ca un sacrilegiu.
Vom începe
contestaţia noastră prin atacarea cuvântului „umanism". Pe noi, românii,
cuvântul acesta ne induce în eroare prin faptul că în mintea noastră el este
identificat cu a fi „uman", în sensul omeniei româneşti, adică al
bunătăţii. Curentul umanist însă, în esenţa lui filozofică, nu are nimic de-a
face cu omenia. Umanismul, ca o concepţie despre lume şi viaţă, este opusul
teismului. Teismul este concepţia despre lume şi viaţă care pune în centrul său
pe Dumnezeu (Teos). Iată esenţa acestei concepţii: Dumnezeu a creat lumea şi pe
om şi Dumnezeu energizează, susţine şi conduce lumea, istoria şi pe om spre
ţeluri precis definite încă dinainte de creaţie. Dumnezeu a revelat aceste
planuri profeţilor, şi suma acestor revelaţii este adunată în Biblie. Apoi
Dumnezeu S-a revelat pe Sine însuşi prin Fiul Său Isus Cristos, prin care a şi
făcut ispăşirea păcatelor omenirii şi prin care i-a făcut omului acces la
Dumnezeu.
Umanismul
începe prin a respinge ideea de Dumnezeu, prin a-L exclude pe Dumnezeu din
univers. Umanismul îl pune pe om în centrul universului. După umanism, omul
este ceea ce are universul mai bun, iar raţiunea umană este autoritatea supremă
în univers, împlinirea fizică şi intelectuală a omului, aici şi acum, în
singura lui existenţă, este ţelul vieţii şi bunul suprem al vieţii. Umanismul,
ca o concepţie despre lume şi viaţă, apărut în secolul al XVI-lea în Europa de
Apus, este de fapt ateismul. Iată de ce atunci când prin 1930 s-a format în
Statele Unite ale Americii societatea ateilor, ea şi-a dat numele The Humanist Society, şi iată de ce în
America termenul de „humanism" astăzi este folosit în sensul de
„ateism"!
În
secolul al XVII-lea s-a dezvoltat în Franţa curentul iluminist, cei mai
cunoscuţi reprezentanţi ai săi fiind Diderot, Voltaire şi o pleiadă de alţi gânditori
şi scriitori care au redactat Enciclopedia Franceză. Ei erau antireligioşi şi
atei. Ei înşişi au numit „iluminare" debarasarea lor de religie şi
adoptarea unei concepţii ateiste despre lume şi viaţă, şi de atunci încoace se
transmite voit concepţia că a fi credincios în Dumnezeu înseamnă a fi bigot, a
fi îngust la minte, iar a fi ateu înseamnă a-ţi fi luminat mintea.
Rezultatul
direct al umanismului şi al iluminismului în Franţa a fost revoluţia franceză
din anul 1789. Această revoluţie ne-a fost prezentată întotdeauna în culori
strălucitoare, în ciuda măcelurilor pe care le-a declanşat, a pustiirii
spirituale căreia i-a dat naştere şi a culminării ei în războaiele
napoleoniene. Revoluţia franceză a fost direct şi violent antireligioasă, şi în
anii ei de putere s-a încercat distrugerea creştinismului şi introducerea unei
religii în care să fie slăvit numai omul. Interesant este că atât în cursul
secolului umanismului, cât şi în iluminism şi în revoluţia franceză, ceea ce a
fost ridicat la rang de valoare supremă a fost mitologia greco-romană, un păgânism
care este interesat în zeificarea trupului uman, a nudităţii şi a plăcerilor
senzuale. Arta sculpturală şi pictura acelor secole stau mărturie acestei
concepţii.
Nu,
revoluţia franceză nu a fost un fapt „pozitiv" şi glorios, aşa cum ne este
ea prezentată, ci a fost o declanşare a urii, a violenţei, şi a spiritului de
distrugere. Efectul ei final a fost totala desacralizare a naţiunii franceze.
Şi aceasta, aşa cum ne-a arătat Mircea Eliade, nu a fost un câştig, ci o mare
şi dezastruoasă pierdere. Ateismul în secolul .al XIX-lea a avansat sub numele
de raţionalism şi de pozitivism, şi o ultimă consecinţă a fost o altă sângeroasă
revoluţie, Comuna din Paris din 1873, care a fost preludiul revoluţiilor
comuniste, cu toate nenorocirile pe care ni le-au adus ele şi pe care, din nefericire,
le cunoaştem prea bine.
Oare
aceasta era calea necesară pe care trebuiau să meargă inevitabil naţiunile?
Dacă toate naţiunile europene ar fi mers pe această cale, am fi, probabil,
forţaţi să răspundem afirmativ la această întrebare. Dar nu aşa stau lucrurile.
O serie de alte naţiuni europene au urmat o altă cale. în loc să meargă spre
respingerea religiei creştine, spre ateizare, care a dus apoi la revoluţii sângeroase
şi nenorocitoare de indivizi şi de naţiuni, alte ţări au ales calea reformării
religiei creştine.
Care a
fost esenţa Reformei? Datorită faptului că Reforma nu a pătruns în nici una din
ţările Europei de Răsărit, românii nu i-au înţeles niciodată esenţa şi
valoarea. Când românii însă călătoresc în ţările care sunt rod al Reformei şi văd
acolo ordinea, curăţenia şi spiritul de disciplină şi de cinste şi văd
dezvoltarea şi belşugul acelor societăţi, le trebuie destul de multă vreme până
să înţeleagă şi să admită că toate acele lucruri se datorează în mod direct
religiei reformate. Esenţa Reformei este reîntoarcerea la Biblie şi acceptarea
acesteia ca singura sursă de îndrumare spirituală şi de formare a unei
concepţii despre lume şi viaţă.
Să luăm
pentru exemplificarea reformei şi a efectelor ei cazul Angliei. Am văzut că în
Franţa s-a trecut de la umanism la iluminism şi apoi, ca rezultat direct, la
ferocitatea terorii revoluţiei franceze. În timpul acesta, Anglia trecea prin
stadii de o natură cu totul diferită. Întâi a fost reforma făcută de Henric al
VIII-lea şi consolidată de Elisabeta I. Înflorirea economică şi dezvoltarea
Angliei ca forţă mondială în acea vreme (sec. al XVI-lea) sunt bine cunoscute.
Secolul al XVII-lea a fost caracterizat printr-o adâncire a Reformei
determinată de mişcarea puritană. Puritanii cereau o şi mai radicală reformă,
adică o mai totală ataşare de Biblie şi o trăire în puritatea cerută de Biblie.
În prima parte a secolului al XVIII-lea, când în Franţa a început să triumfe
iluminismul ateu, o serie de gânditori englezi tindeau să ducă şi Anglia pe
acea cale. Această tendinţă a fost însă înfrântă de mişcarea de renaştere
spirituală provocată de marii predicatori John Wesley şi John Whitefield,
cunoscută sub numele de Methodist Revival (trezirea spirituală sau renaşterea
metodistă). Dacă reforma engleză din secolul al XVI-lea şi mişcarea puritană
din secolul următor fuseseră pornite de sus în jos, de la teologi şi academici
şi nobili spre mase, trezirea metodistă a atins direct masele populare şi a
produs o reînnoire spirituală care astfel a afectat profund întreaga naţiune.
În
istoriografia engleză se scoate în evidenţă faptul că acţiunea de înnoire
spirituală biblică generată de metodism a produs şi a influenţat o serie de
parlamentari britanici care au iniţiat şi introdus legi profund umanitare, ca
abolirea sclaviei, îmbunătăţirea situaţiei muncitorilor, şi mai târziu a dus la
crearea de sindicate, de societăţi de binefacere, la crearea spitalelor etc.
Toate aceste îmbunătăţiri ale vieţii sociale s-au produs din impulsul produs de
întoarcerea la Biblie, dovedind astfel fără putinţă de tăgadă că revoluţia sângeroasă
nu este necesară pentru introducerea de schimbări sociale radicale. Faptul
acesta va deveni şi mai vizibil pentru oricine care şi-ar lua timp să studieze
şi istoria celorlalte ţări ale Reformei: Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda,
Germania, Finlanda, Elveţia.
Turistul
român care poate călători prin Europa ar face descoperiri senzaţionale dacă ar
vizita ţări protestante şi apoi ar trece din acestea spre cele catolice
(Franţa, Spania, Italia). Diferenţa de ordine, curăţenie şi disciplină este
de-a dreptul şocantă.
Un
istoric şi gânditor american de origine cehă, Michael Novak, a scris recent o
carte majoră intitulată The Spirit of The
American Capitalism (Spiritul capitalismului american). Subliniez faptul că
Novak este romano-catolic. El analizează însă istoria ultimelor cinci secole în
Europa şi în cele două Americi (de Nord şi de Sud) şi arată cum protestantismul
a declanşat spiritul creator al popoarelor şi a produs ţările cele mai bogate
din lume. De asemenea el arată cum catolicismul a frânt dezvoltarea economică a
unor ţări ca Spania, Portugalia şi ţările din America Latină, cu toate că
resursele acestor ţări nu erau cu nimic mai prejos decât cele din ţările
reformate. Celor ce vor să cerceteze subiectul acesta al religiei reformate ca
factor decisiv în problema unor ţări extrem de productive şi a unor civilizaţii
deosebit de avansate le recomand să citească această carte. În ea vor găsi
bibliografie pentru un studiu comprehensiv al problemei.
Ceea ce
vreau eu să realizez aici este să-l ajut pe cititorul român să îndrăznească să
regândească o serie de concepte pe care le-a luat dintotdeauna ca pozitive:
umanism, iluminism, revoluţia franceză, pozitivism, Comuna din Paris. Toate
acestea au declanşat în final nenorocirea marxistă, revoluţia bolşevică şi înrobirea
comunistă. Toate manualele de istorie scrise de marxişti ne stau mărturie, căci
ele prezintă aceste noţiuni ca pozitive şi nu se sfiesc să prezinte aceste
mişcări ca precursoare ale marxism-leninismului! Aceste concepţii şi aceste
revoluţii nu erau necesare şi nu erau inevitabile pentru progresul social.
Ţările reformate, care au ales o altă cale, şi astfel au progresat mult mai
bine şi mult mai mult, ne dovedesc cu prisosinţă acest lucru.
Am spus
însă că este greu ca omul să se elibereze de concepte pe care o viaţă întreagă
le-a luat ca de la sine înţelese, ca adevăruri evidente şi absolute.
Se cere
curaj şi multă înţelepciune pentru a îndrăzni să-ţi revizuieşti conceptele, să
recunoşti că ai gândit greşit şi să începi totul de la capăt, adoptând noi
concepte şi reclădindu-ţi eşafodajul gândirii pe noi baze, pe noi principii.
La un
asemenea curaj şi la o asemenea înţelepciune îi chemăm noi pe români în aceste
pagini de carte.