2.
Deosebirea dintre credinţa religioasă şi credinţa salvatoare a Bibliei
Confucius,
Buda şi Mahomed au fost întemeietori ai unor mari religii ale căror scrieri şi
învăţături stăpânesc încă şi astăzi viaţa la aproximativ jumătate din oameni.
Dar cum ar putea aceşti oameni să arate adevărurile lui Dumnezeu şi drumul spre
adevăr, când ei înşişi au fost păcătoşi neîmpăcaţi? Toţi aceştia au murit fără
ca vreun confucianist, budist sau mahomedan să găsească pacea cu Dumnezeu şi
viaţa veşnică în învăţătorii lor morţi.
Din
natură (din naştere) toţi suntem păcătoşi, vinovaţi şi rătăciţi şi avem nevoie
de salvare din această situaţie. La aceasta nu ne ajută religia, cucernicia,
virtutea sau alte lucruri. Numai Isus ne poate da ce ne lipseşte şi după ce
însetează sufletul nostru: lumina adevărului, pacea cu Dumnezeu şi viaţa
veşnică. Isus a venit; El nu a fost un om născut în păcat, ci a fost Fiul lui
Dumnezeu, Domnul slavei, Creatorul tuturor lucrurilor. Mulţi L-au considerat
şi pe Isus întemeietor de religie. Dar Isus nu a adus oamenilor o religie nouă,
ci el a adus viaţa veşnică. Isus Cristos a venit în lume ca „să caute şi să
mântuiască ce era pierdut" (Luca 19:10). El a luat pedeapsa păcatului
şi greutatea vinei asupra Sa. Isus a suferit pedeapsa noastră, Şi-a dat viaţa
ca jertfă pentru păcat, ca oricine crede în El să găsească pacea cu Dumnezeu,
siguranţa mântuirii şi viaţa veşnică. Isus Cristos nu a rămas în mormânt, ci a
înviat! Noi mărturisim: Cristos trăieşte! El este un Salvator prezent pentru
fiecare, un mare Mângâietor şi bun Prieten pentru orice om care cu credinţă
cheamă Numele Său.
Câtă
deosebire între un om care are o religie şi rămâne tot ceea ce a fost: un
vinovat, păcătos pierdut şi un om care prin credinţă a fost salvat, are un
Mântuitor viu şi care se poate numi copil al lui Dumnezeu!
Într-un
ziar era o poză cu trei germani care au zidit la Lugano prima mânăstire budistă
din Europa. Aceşti trei bărbaţi au avut fără îndoială o serioasă convingere,
punându-şi toată viaţa lor în slujba acelei învăţături. Ei au căutat cea mai
înaltă dezvoltare omenească prin abţinerea de la orice rău şi ca răsplată
sperau să obţină Nirvana şi ştergerea personalităţii. Aceşti bărbaţi au avut o
credinţă religioasă - dar nu o credinţă salvatoare. Ei nu au un Mântuitor care
să le ridice povara, un refugiu la Dumnezeul Atotputernic care ascultă
rugăciunile şi nu au nădejde în slava veşnică. Dimpotrivă, cu toată smerenia
lor, ei sunt duşmani ai lui Isus şi ai Bibliei. Prin religia budistă stau de
partea Anticristului.
Credinţa
religioasă nu aduce omului pace, viaţă veşnică, pentru că Cristos şi lucrarea
Sa de la cruce nu sunt cuprinsul acestei credinţe. Căci: „în nimeni altul nu
este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care
trebuie să fim mântuiţi" (Faptele Apostolilor 4:12) - ca singur
Numele lui Isus, numai El este Mântuitorul care aduce salvare. Nicodim şi
Pavel, înainte de pocăinţă, au fost oameni foarte religioşi, dar cu toată
evlavia lor se găseau într-o stare care îi făcea incapabili de a vedea şi a
intra în Împărăţia lui Dumnezeu. În vremea noastră este foarte important de a
şti deosebirea dintre o religie şi credinţa mântuitoare, dintre evlavia
omenească şi credinţa în Cristosul cel viu. Canaaniţii şi amoniţii nu aveau
oare o credinţă religioasă când şi-au jertfit fiii lui Moloh? (vezi Leviticul
20:1-5).
Aşa ceva
se întâmplă şi astăzi, în oraşe din India se pregătesc mari procesiuni la
sărbătoarea zeilor. Sunt aduse pe străzi, sub conducerea preoţilor, care
uriaşe dedicate idolilor. Aceste temple mergătoare cu roţile lor mari şi late
duc tabloul idolului împodobit maiestuos. Un misionar, dr. Lüring (profesor
teolog la biserica metodistă din Frankfurt pe Main), a fost cândva martor de
faptul cum o femeie îşi ţinea copilul în braţe, aşteptând în marea mulţime
apropierea carului cu idoli. Când carul a ajuns în dreptul ei, şi-a aruncat
copilul sub roţi, unde a fost zdrobit. Şi când a fost trasă la răspundere, tânăra
mamă a răspuns cu ochii în lacrimi că mai are doi copii, unul bolnav şi
celălalt orb şi a aruncat pe acest copil ca jertfă pentru Dumnezeu, pentru a-L
împăca. Nu a avut această păgână o religie care îi stăpânea viaţa? Nu avea
această femeie o credinţă puternică într-un Dumnezeu necunoscut şi nu vedea ea
nevoia împăcării faţă de starea ei de păcătoşenie? Cu adevărat, acesta mamă
săracă a avut credinţă religioasă - dar ea nu a avut o credinţă care
mântuieşte. Ce trist că pentru ea nu era un Dumnezeu descoperit prin Cristos,
drept conţinut al credinţei ei, ci era un tablou al unui idol înşelător.
Păgânătatea întunecoasă în care a crescut această mamă a orbit-o ca să nu vadă
dragostea lui Dumnezeu. Un astfel de eveniment arată clar că o credinţă
religioasă nu mântuieşte.
În urmă
cu o sută de ani s-a ţinut o adunare de evanghelizare în Grenzach-Horn. După
ce a început adunarea, a apărut o bătrânică, care îngenunchind, a început să
se roage „Coroana de trandafiri" şi alte rugăciuni învăţate. După
ce s-a terminat adunarea, o creştină a mers la ea şi i-a spus: „Păreţi
foarte obosită; nu vreţi să veniţi la mine să vă odihniţi?" Luând-o de
mână, a dus-o la ea acasă. „Sunt foarte obosită", spuse bătrânica, „şi
cu toate că am mers astăzi câteva ore, mai am de mers încă două ore până îmi
îndeplinesc misiunea şi aceasta este cam mult la vârsta mea." „Ce vârstă
aveţi?" „Eu am 92 de ani", spuse ea, „şi aceasta este a
cincizecea oară de când fac acest drum spre Maria-Einsiedeln. Eu sunt o mare păcătoasă!
Şi cu cât îmbătrânesc, văd la mine tot mai multe păcate. Dar am nădejde că voi
primi iertare de la Dumnezeu, altfel sunt pierdută!" La aceste
cuvinte, lacrimi fierbinţi au început să curgă pe obrazul plin de riduri.
Ajunsă
acasă, femeia credincioasă oferi musafirei un loc în fotoliu. Apoi îi spuse: „Acum
ştergeţi-vă lacrimile, mamă dragă. Eu am o veste bună pentru dumneavoastră.
Ştiţi să citiţi?" „Da, ştiu." „Atunci citiţi aceste cuvinte din
cartea lui Dumnezeu." Cu vocea tremurătoare, ea citi: „Iată Mielul
lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!" (Ioan 1:29). Credincioasa a
început să-i explice că toată oboseala şi sforţarea omului de a scăpa singur de
păcate sunt fără rost. Domnul Isus Şi-a dat viaţa pe cruce pentru cei vinovaţi
şi pierduţi, făcând totul pentru ei. Dumnezeu însuşi L-a dat ca Salvator
(Mântuitor) care a suferit pentru păcatele noastre, încât păcătosul care vine
la Isus poate să primească iertarea. Bătrânică observă siguranţa mântuirii şi
pacea care rezulta din vorbele credincioasei. Apoi bătrânică a fost îndrumată
spre cuvintele Domnului Isus: „S-a sfârşit!" şi Domnul Isus a
arătat că pentru un suflet serios şi doritor după mântuire nu mai este nimic de
făcut, decât să creadă din toată inima în lucrarea săvârşită de El. „Toţi
prorocii mărturisesc despre El că, oricine crede în El, primeşte, prin Numele
Lui, iertarea păcatelor" (Faptele Apostolilor 10:43). „...şi
sângele lui Isus Cristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat" (1
Ioan 1:7).
Bătrânica
a primit cu nesaţ fiecare cuvânt, ca un pământ uscat care se înviorează după o
ploaie caldă. Privirea ei s-a luminat dintr-o dată şi ochii au început să-i
strălucească. Deodată s-a sculat, a aruncat coroana de trandafiri pe care o
ţinea în mână şi a spus: „La o parte cu tine, tu nu mi-ai dat nici o pace; Domnul
Isus m-a salvat la cruce. S-a sfârşit! O, s-a săvârşit, păcatele mele sunt
iertate! Acum voi pleca la drum, dar nu spre Maria-Einsiedeln, ci mă voi duce
acasă şi voi spune la toţi că Isus singur prin sângele Său m-a mântuit şi pe
mine, o păcătoasă!" A doua zi, bătrâna a plecat fericită spre patria
ei. Ea a găsit pacea cu Dumnezeu prin lucrarea desăvârşită a Domnului Isus
Cristos. Bătrânica a mers pe acelaşi drum ca şi vameşul (Luca 18:14).
Aceasta
este credinţa mântuitoare despre care vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu. Credinţa
înseamnă convingere din inimă: Isus, da, El însuşi m-a salvat prin sângele Său
preţios!
Această
bătrânică a crezut o viaţă întreagă în religia ei. Viaţa sa era dovada că a
crezut în învăţăturile religioase, altfel nu ar fi mers de cincizeci de ori pe
acel drum lung din Belgia la Maria-Einsiedeln.
Bătrânica
a crezut în Dumnezeu şi era convinsă de vina păcatelor, dar ea nu a crezut în
lucrarea de la Golgota, nici în dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu şi nici
în prezenţa Mântuitorului Isus cel înviat. Numai după ce a înţeles cu inima ce
a făcut Isus pentru ea la cruce şi ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său, numai
atunci a găsit pacea şi a fost mântuită. Ea a crezut amândouă mărturiile lui
Dumnezeu: jertfa de la cruce şi Cuvântul Său. Şi atunci Duhul Sfânt i-a dat mărturie
în inimă că este mântuită. Aşa a devenit ea o fiică fericită a lui Dumnezeu.
Dacă
vrem să examinăm întrebarea: „Ce înseamnă credinţa?", atunci este
important să înţelegem următoarele:
1. În
lucrurile pământeşti toţi oamenii sunt egali - fie ateişti, mormoni, budişti
sau ce sunt;
2. Cu
privire la lucrurile dumnezeieşti şi veşnice, mulţi oameni au o credinţă
religioasă care se străduieşte să aducă jertfe mari, dar care nu le poate da
nici pacea, nici nădejdea;
3. Numai
credinţa, care îl primeşte pe Fiul lui Dumnezeu şi care îi predă Lui trecutul,
prezentul şi viitorul întregii voinţe şi fiinţe, îi dă păcătosului ceea ce are
nevoie: viaţa veşnică.
Numai
atunci poate spune: „Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem
pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care avem şi intrarea,
prin credinţă, în harul acesta în care suntem, şi ne lăudăm în nădejdea slavei
lui Dumnezeu" (Romani 5:1-2).