1.
Omul spune: „Eu nu pot să cred!”
Este
sigură această afirmaţie?
Mai
întâi un cuvânt pentru cei care spun: „Eu nu pot să cred!". Din
viaţa practică rezultă tocmai contrariul. Toţi oamenii cred în ceva şi umblă
conform acestui crez. Spunem acestea şi pentru cei care îşi scuză necredinţa
prin textul biblic: „Şi să fim scăpaţi de oamenii vicleni şi răi; căci nu
toţi au credinţa" (2 Tesaloniceni 3:2). Acest cuvânt este folosit de
oamenii răi pentru a justifica necredinţa. Dar tocmai din cauză că nu cred sunt
în această stare.
Dar şi
oamenii răi, uşuratici şi despărţiţi de Dumnezeu trebuie să creadă lucruri pe
care nici ei nu pot să le vadă, să le audă, să le simtă, să le miroase.
Credinţa lor se bazează pe lucruri invizibile. Toată viaţa de pe pământ se
bazează pe credinţă. Dacă oamenii în lucrurile zilnice, pământeşti nu ar crede,
ar însemna că nu sunt convinşi de existenţa unor lucruri pe care nu le văd,
ceea ce ar constitui o continuă nelinişte.
Dacă ne
urcăm în tren nu vedem nimic din pregătirile de plecare, dar suntem convinşi că
la ora anunţată trenul va pleca. Tot aşa toţi oamenii încredinţează poştei
valori mari. Se trimit 100 sau 1.000 de mărci pentru domnul X din Stuttgart. Nu
se vede şi nici nu se cunoaşte poştaşul din Stuttgart, dar nu există îndoiala
că banii nu vor ajunge la destinaţie. Dăm o telegramă şi credem că va fi
trimisă. Se crede în calendarul pentru anul viitor, fără a-l cerceta dacă este
corect şi fiecare se îndrumează după el. Se crede că scările pe care urcă omul
nu se vor rupe şi se crede că podul pe care trece nu se va dărâma. Se crede în
căpitanul vasului căruia îţi încredinţezi viaţa cu trup şi suflet pentru
călătoria peste ocean. Orice contract comercial există prin credinţa că hotărârile
luate se vor realiza. Şi nu numai atât, dar şi tâlharul şi hoţul cred în
comisar şi în procuror cu toate că nu i-au văzut vreodată şi se străduiesc cu
toată priceperea lor să-i ocolească. Ţăranul se străduieşte mult cu lucrarea
pământului şi crede că sămânţa va încolţi şi va aduce roade. Toate acestea ne
dau o imagine vagă despre noţiunea credinţei.
„Ce
este credinţa?"
O singură mărturie (sursă) răspunde la această întrebare. O găsim în Biblie:
„Şi credinţa este siguranţă cu privire la cele nădăjduite, convingere (sau
demonstrare lăuntrică) cu privire la lucrurile care nu se văd" (Evrei
11:1). Acesta este răspunsul dumnezeiesc la întrebarea: „Ce este
credinţa?" Nici un om cu înţelepciune, trecut prin şcoala vieţii, nu
poate nega corectitudinea acestui verset şi aplicarea lui la lucrurile
pământeşti.
Cele mai
importante hotărâri din viaţă se lovesc de lucruri invizibile. Nu s-ar ajunge
la logodnă şi căsătorie dacă nu ar fi încrederea celor doi unul în altul, dacă
nu ar fi dragostea şi fidelitatea, cu toate că acestea sunt lucruri
invizibile. Realitatea credinţei în lucrurile pământeşti poate fi ilustrată mai
clar în legătura bolnavului cu medicul. Dacă bolnavul nu s-ar încrede în medic
şi nu s-ar supune prescripţiilor sale, ce s-ar întâmpla? Să ne gândim la o
operaţie - ce măsură mare de credinţă!
Ziarele
scriau despre unul din cei mai renumiţi medici, de meritele şi însuşirile sale
de omenie. Era lăudată bunătatea sa şi prietenia care făcea atâta bine
bolnavilor. Prin caracterul său liniştit inspira încredere tuturor bolnavilor.
Se spunea despre el că are un dar nespus de mare pentru a consola pe bolnavi în
durerile lor. Bolnavii se încredeau în medic şi luau speranţa pe care el o
răspândea ca drept remediu al însănătoşirii lor. Medicul însă ştia că această
speranţă este înşelătoare. În urma unei operaţii de apendicită a fiicei sale, a
trebuit să stea în faţa realităţii morţii. - În ultimele clipe, acele clipe
zguduitoare, fiica strigă la medicul vestit: „Tată, ajută-mă! Tu ai ajutat
pe atâţia. De ce nu mă ajuţi?" Tatăl, încercat atât de greu, a trebuit
să-şi vadă propriul copil murind fără a putea să-i dea vreun ajutor. La această
bolnavă, care îi era cea mai scumpă, darul de a consola pe bolnavi în
suferinţele lor s-a dovedit fără putere.
Şi
totuşi există un medic care în astfel de momente poate da liniştea şi
consolarea deplină. El este Isus, prinţul vieţii care a nimicit moartea şi a
adus viaţa la lumină prin Evanghelie.
Omul
natural, care are încredere în serviciile poştei, ale medicului etc. refuză
credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său. Cât de real se pune în faţa ochilor
seriozitatea cuvintelor scrise despre Isus, Fiul lui Dumnezeu: „Cine crede
în Fiul are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă (nu crede) de Fiul nu va vedea
viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el" (Ioan 3:36). Ce înseamnă
aceasta? Cine refuză să se supună dragostei lui Dumnezeu, care a apărut pe
pământ prin Fiul lui Dumnezeu, nu va vedea viaţa, nu va primi adevărata viaţă,
pacea dumnezeiască, bucuria cerească şi nădejdea nepieritoare. Mânia
Judecătorului sfânt rămâne peste un astfel de om care va merge în pierzarea
veşnică.
Unii
oameni, la seriozitatea acestei întrebări, spun râzând: „Ştim, dar ne
lipseşte credinţa!". Înainte de sfârşitul său, Goethe a strigat: „Dulce
pace, vino, o, vino în inima mea!" şi plin de deznădejde a căzut în
braţele reci ale morţii, spunând: „Mai multă lumină!" El nu ar fi
trebuit să moară fără siguranţa mântuirii, căci a auzit Cuvântul Domnului Isus
care spune: „Eu sunt Lumina lumii, cine Mă urmează nu va umbla în întuneric,
ci va avea lumina vieţii."