25. Vai, în mine trăiesc
două fiinţe!
Acum câţiva ani, într-o seară de vară,
s-a întâmplat una din cele mai brutale crime. Joseph Ransler se duse la
locuinţa fratelui său care lucra în schimbul de noapte. Acasă o găsi pe soţia
fratelui său, care, relata el mai târziu, era îmbrăcată destul de sumar aşa cum
era întotdeauna la acea oră. Câteva ore mai târziu Joseph săvârşi un act de
siluire şi pentru a-şi acoperi fărădelegea, strangulă atât femeia cât şi pe
unica ei fetiţă. Când se întoarse de la lucru, fratele lui găsi victimele
neînsufleţite.
După şapte ore de interogatoriu la
poliţie, Joseph Ransler a mărturisit şi a făcut această declaraţie: "Cum
se face că un om ca mine să săvârşească o asemenea faptă? Doresc să mă rog
pentru că în interiorul meu simt că aş vrea să fiu cel mai bun creştin de pe
lume. Mă exteriorizez ca un maniac şi nu pot să-mi controlez acţiunile
exterioare. Nu ştiu de ce." El însă nu prea şi-a bătut capul ca să asculte
vocea interioară, deoarece poliţia îl mai arestase încă de vreo şase ori.
Totuşi, recunoaşterea celor două forţe
care lucrau în interiorul său, una pentru bine şi alta pentru rău, este demnă
de notat. Sigmund Freud recunoaşte conflictul activ al acestor două forţe. în
realitate, şcoala freudiană a psihoanalizei este de părere că acest conflict
cerebral este sursa celor mai multe tulburări psihice ale omului.
Într-un capitol anterior am menţionat că
Dr. Karl Menninger recunoaşte existenţa acestor două forţe interioare şi se
referă la ele ca la un "instinct al vieţii" şi "instinct al
morţii". Instinctul vieţii caută să păstreze viaţa proprie, în timp ce
instinctul morţii caută să.distrugă atât viaţa proprie cât pe a altora.
Cartea scrisă de Dr. Menninger asupra
sinuciderii, este intitulată pe drept cuvânt şi cu competenţă "Omul
împotriva lui însuşi" (New-York, Harcourt, Brace and Co., Inc., 1938,
pag. 81).
Oamenii care stau pe marginea unei
prăpastii simt adesea o forţă interioară care vrea să-i împingă peste marginea
acesteia. Ei simt însă şi o altă forţă care îi provoacă să se dea înapoi şi
de obicei acordă mai multă atenţie acestei forţe. Din cauza acesfei forţe rele
care locuieşte în om şi care caută distrugerea lui, nu este surprinzător că în
Statele Unite se întâmplă anual 19 mii de sinucideri, fără să menţionăm pe
mulţi care maschează sinuciderile printr-un accident şi alte multe mii care
încearcă să se sinucidă dar nu reuşesc.
Carl Jung, fondatorul şcolii psihologiei
analitice, a fost de asemenea impresionat de faptul că nevrozele erau produse
de lupta dintre cele două forţe cerebrale mereu în război: "Ceea ce
împinge oamenii la război între ei este simţul sau cunoştinţa că ei se compun
din două persoane în opoziţie una cu alta. Conflictul poate să fie între omul
sensual şi omul spiritual." Este ceea ce Faust înţelege atunci când spune:
"Vai! în mine locuiesc două fiinţe..." O nevroză este o disociere a
personalităţii. Vindecarea ar putea fi tratată ca o problemă religioasă”
("Modern Man în Search of a Soul", New-York, Harcourt, Brace and Co.,
Inc., 1933 p. 273).
În cartea "Dr. Jekyl şi Mr.
Hyde", Robert Louis Stevenson descrie fascinant un individ care a fost
stăpânit într-o clipă de binefăcătorul Dr. Jekyl, ca după aceea în clipa
următoare să fie transformat şi controlat de natura rea şi criminată a lui Mr.
Hyde.
Psihologii şi psihiatrii moderni pot să
dea un răspuns precis la întrebarea criminalului Joseph Ransler "Cum se
face că un om ca mine să săvârşească o asemenea faptă?" Mulţi oameni simt
bivalenţa lor, prezenţa a două forţe interioare opuse, una bună şi una rea.
Mulţi indivizi recunosc puterea mai mare a forţei răului. Poate că ei nu au
fost spânzuraţi pentru faptele lor rele, dar de multe ori aceştia şi-au
acoperit faţa de ruşine. Interiorizându-ne, fiecare din noi putem simţi
prezenţa a două forţe opuse. Este deosebit de uşor a simţi dualitatea noastră
atunci când avem de decis asupra unui litigiu moral. Nu este plăcut să simţi
cum doi boxeri se luptă în noi făcând mare tărăboi în mansarda fiinţei noastre
(creierul).
Cu patru mii de ani înainte ca psihiatria
să-şi dea seama de importanţa celor două forţe din om, Dumnezeu descrie acest
conflict într-o dramă relatată în eartea intâia a Bibliei (Geneza 21). Lui
Avraam şi soţiei sale Sara, Dumnezeu le-a promis un fiu prin care toate
naţiunile pământului vor fi binecuvântate. După trecerea multor ani, Sara
deveni bătrână şi a crezut că Dumnezeu a uitat de promisiunea făcută. Ea s-a
decis să-l scoată din încurcătură pe Iehova cel zăbavnic. Ca să poată obţine
moştenitorul promis în ai cărui urmaşi ar fi binecuvântate toate naţiunile
lumii, ea împrumută lui Avraam pe sclava sa Agar. Avraam a consimţit la acest
plan omenesc fără să consulte pe Dumnezeu. La timpul potrivit sclava a născut
lui Avraam un fiu pe care l-a numit Ismael. Avraam era mândru că în sfârşit
avea un fiu, un moştenitor prin care Dumnezeu ar fi putut să-şi împlinească
promisiunea divină.
Bătrânul patriarh iubea cu toată inima pe
micul Isrnael, singurul lui copil, cu care era foarte tandru. Când Ismael avea
13 ani, Dumnezeu îl uimi peste măsură pe fericitul Avraam spunându-i că Ismael
născut din sclavă nu era acela prin care El va binecuvânta omenirea. Dumnezeu
îi spuse lui Avraam că zbârcita sa soţie în vârstă de 90 de ani îi va naşte un
fiu prin care se va împlini promisiunea. Ideia de a pune deoparte pe Ismael,
idolul inimii sale, a tulburat foarte muit pe Avraam, astfel că imploră pe
Dumnezeu: "...Să trăiască Ismael înaintea Ta!" (Geneza 17:18).
Cunoscând natura şi înclinaţiile
criminale ale lui Ismael şi a urmaşilor săi, Dumnezeu nu putea să cedeze
rugăminţilor lui Avraam. Când Avraam a înţeles că Dumnezeu nu se va schimba,
el acceptă planul divin. Bătrânii Avraam şi Sara nu prea au înţeles miracolul,
dar prin credinţă, li s-a născut un fiu pe care l-au numit Isaac. Pe măsură ce
anii treceau, între cei doi fii, fundamental diferiţi, precum şi între cele
două mame, conflictele de veniseră tot mai intense, mai amare şi de
nesuportat. Avraam trăia în mijlocul acestor conflicte şi nu mai ştia ce este
de făcut. în inima şi mintea lui se dădeau lupte crâncene. Pe de o parte se
simţea atras de fiul său Isaac, iar pe de altă parte îi chinuiau pretenţiile
lui Ismael despre care îngerul a prezis că va fi fiul plăcerii şi al urii.
Avraam era foarte conştient de aceste două forţe diametral opuse care îl
chinuiau exact ca şi pe criminalul Ransler care de asemenea simţea în
interiorul său ambele forţe, binele şi răul.
Dumnezeu văzând că ura din inima lui
Ismael creştea până la crimă, chemă pe Avraam şi îi porunci să-l alunge din
casa sa. Să alunge pe primul său născut, idolul inimii sale acum în vârstă de
17 ani? Fără îndoială, la această poruncă Arvaam vărsă multe lacrimi, dar din
cauza credinţei sale, îl ascultă pe Dumnezeu. Era mai bine să verse acum
lacrimi puţine pentru alungarea lui Ismael, decât să verse mult mai multe
pentru asasinarea lui Isaac fiul prin a cărui urmaşi trebuia să vină mântuirea.
Să ne reamintim că lacrimile lui Avraam din cauza lui Ismael erau rezultatul
neascultării sale de Dumnezeu.
Apostolul Pavel ne spune că aceşti doi
fii ai lui Avraam erau simbolul celor două naturi din lăuntrul omului firesc:
"Şi voi fraţilor, ca şi Isaac, sunteţi copii ai făgăduinţei. Şi cum se
întâmpla atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se
născuse prin Duhul, tot aşa se întâmplă şi acum. Dar ce zice Scriptura?
Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei, căci fiul roabei nu va moşteni împreună cu
fiul femeii slobode. De aceea fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe ci ai
femeii slobode (Galateni 4:28-31).
"Căci firea pământească pofteşte
împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice
unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi" (Galateni 5:17).
Scriind romanilor, Pavel descrie cele
două forţe ce se luptau în interiorul său înainte de a fi umplut de Duhul
Sfânt. Cu 19 secole înainte de naşterea psihiatriei, el descrie în mod
dramatic puterea mai mare a forţei fireşti: "Căci nu ştiu ce fac; nu fac
ce vreau, ci fac ceea ce urăsc. Acum dacă fac ce nu vreau, prin aceasta
mărturisesc că legea este bună. Şi atunci nu mai sunt eu cel ce fac lucrul
acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu în adevăr că nimic bun nu
locuieşte în mine adică în firea mea pământească, pentru că ce-i drept am
voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l
fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce
nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ee face lucrul acesta, ci păcatul care
locuieşte în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele,
răul este lipit de mine. Fiindcă după omul dinlăuntru îmi place Legea lui
Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii
minţii mele şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele. O,
nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte"? (Romani
7:15-25).
Aceasta este problema cea mai mare a
omenirii din toate timpurile. Avraam, apostolul Pavel şi criminalul Ransler au
recunoscut existenţa ei. Fiecare avem probleme importante în zilele noastre,
dar nici una nu este atât de importantă ca aceasta: "... Cine mă va izbăvi
din ghiarele propriei mele naturi păcătoase"? Dacă nu reuşim să ne
eliberăm de această dualitate şi păcat, ne vom lupta cu acestea toată viaţa.
Nu există Iipsă de reţete. Fiecare şcoală
de psihiatrie crede să fi găsit reţeta cea mai bună şi atrăgătoare, dar nici
una nu este cu adevărat eficientă pentru că aceste şcoli se preocupă pur şi
simplu cu tratarea simptomelor dar nu şi a cauzelor. în cuvintele de mai sus,
ale apostolului Pavel, găsim puterea care atacă răul din rădăcină.