24. Nu căuta să împuşti
luna
"Tată, eu vreau să mă duc în lună.
" Acestea erau cuvintele fiicei mele Linda în vârstă de 3 ani într-o
seară, pe când eram în Africa şi şedeam pe terasa descoperită. Altcineva poate
ar fi certat-o aspru, dar luna tropicală părea foarte mare, foarte aproape şi
semăna cu o ţară frumoasă şi captivantă. I-am explicat cu grije şi răbdare, că
luna era mult rnai departe decât se părea. Dorinţa Lindei era însă atât de
intensă încât îşi concentra toată atenţia asupra fiecărui cuvânt exprimat de
mine. Totuşi ea continuă cererea într-un mod mişcător şi ignora complet neputinţa
mea de a o ajuta. Dezamăgită, izbucni în lacrimi.
"Tată, nu vrei totuşi să încerci?
Du-te, adu masa din sufragerie, pune pe ceealaltă peste ea, apoi toate
scaunele unul peste altul. "
Până la urmă am ajuns amândoi foarte
iritaţi. Ultimele mele cuvinte n-au fost nici grozave şi nici remarcabile din
punct de vedere psihologic, dar au avut efect: "Linda, dacă nu încetezi să
mă mai baţi la cap, am să-ţi trag o bătaie!"
Cugetând asupra emoţiilor şi încordării
Lindei, am putut uşor înţelege de ce lupta pentru ranguri înalte, cu înfrângeri
consecutive este un puternic factor de grăbire a perturbărilor mintale. între
lună şi lunatec există legături mai adânci decât pur mitologice sau
etimologice.
Să o numim Arlene Traubel. Ea nu este o
fată ci un complex de aproximativ cinci fete pe care le-am cunoscut ca
paciente. Arlene era într-un institut superior de învăţământ şi a fost pe lista
celor mai buni încă din timpul primului an şcolar. Ea voia cu orice preţ să se
menţină în această situaţie până la sfârşitul studiului. Era o ispravă
comparabilă întrucâtva cu urcatul pe lună. Ea privea cu desfătare văzându-şi
numele pe acea listă mult râvnită, dar în anii următori ea începu să simtă că
este depăşită de alţii. Gândul de a fi ştearsă de pe listă o făcea neliniştită
şi plină de frică şi astfel capacitatea sa de a continua studiile începu să
descrească. într-o zi Arlene fu internată în infirmerie din cauză că nu mai
putea citi. Ea putea să pronunţe cuvinte, dar era incapabilă să le înţeleagă
sensul. După o săptămână simţi o mică ameliorare, dar în fiecare zi neliniştea
ei creştea din cauză că i se micşorau şansele de a mai fi prima.
Arlene era convinsă că suferă şi se
întâmplă ceva rău cu ea. Am încercat să-i spun că are nevoie de multă relaxare
şi distracţie şi că ar fi bine să-şi schimbe punctul de vedere de a apuca luna
de pe cer. Se întoarse acasă. Apoi fu internată şi examinată cu deamănuntul. A
ieşit din spital cu o mare notă de plată şi cu diagnosticul "simptome de
conversiune somatică". Aceasta însemna că incapacitatea sa de a citi era
produsă de o tulburare psihică. Grija din cauza notelor sale rele s-a
manifestat printr-un simptom de a bate în retragere şi incapacitatea de a citi.
Tulburarea psihică născută din dorinţele
noastre de a "apuca luna" sau de a atinge limite superioare faţă de
colegii noştri este foarte obişnuită. Dr. Alfred Adler, un eminent psihiatru,
arată că dereglările nervoase şi emotive cele mai moderne se nasc dintr-o
sforţare hotărâtă pentru putere. Din cauză că omul de rând în alergarea sa
nebunească pentru atingerea unor scopuri şi obiective pământeşti este într-o
întrecere zilnică cu alte persoane, ziua sa este plină de înfrângeri, greşeli,
sentimente rănite şi doar arareori poate să pareze loviturile. Această
întrecere deosebit de aspră şi cu hopuri, te oboseşte nejustificat. Te opreşti
şi analizezi evenimentele şi conversaţiile zilei şi în 99% din cazuri vei
descoperi că cineva şi-a bătut joc de imaginea ce ţi-ai făcut-o despre Eul
propriu.
Noi suferim de uzură fizică şi mintală şi
ne îmbolnăvim nu din cauza muncii, ci din cauză că noi, conştient sau
inconştient, încercăm să dovedim colegilor că idealurile noastre sunt superioare,
dogmele noastre sunt corecte, biserica noastră este cea mai bună, oraşul nostru
este cel mai frumos, statul nostru este cel mai important, concepţiile noastre
politice şi partidul nostru sunt necesare pentru salvarea omenirii, echipa
noastră sportivă este cea mai bună din lume şi... a noastră,... a noastră,... a
noastre, numiţi-le cum vreţi. Şi vom argumenta până învineţim, arătând că
suntem poporul cel mai deştept şi că la decesul nostru, cu siguranţă,
înţelepciunea va dispărea de pe faţa pământului. Argumentând şi argumentând,
este o minune că nu explodăm adeseori într-o hemoragie cerebrală.
Săptămâna trecută se prezentă în
cabinetul meu un tânăr cu o hemoragie puternică la ochi. I-a tras cineva vreun
pumn? Nu, dar vasul sanguin din ochi s-a spart din cauza tensiunii la care a
fost supus în timp ce cânta la tropetă. Data viitoare când o să fiţi ispitiţi
să "suflaţi în trompetă" să vă amintiţi de acest tânăr.
Este regretabil a fi năpăstuiţi cu acest
sentiment înăscut de a fi mereu într-o întrecere nebunească unul cu altul
asemenea participanţilor la o cursă de automobile. în încercarea noastră de a
fi primii, nu putem vedea paguba pe care o producem altora şi nouă înşine. Ca
şi automobilele care se lovesc, se zdrobesc, se zgârâie, tot aşa şi omenirea
este măcinată şi sfărâmată de multe boli din cauza întrecerilor la care se
supune. Câteva din sfaturile, sau mai precis prescripţiile Noului Testament, ar
salva milioane de inimi zdobite, frânte, strivite, dacă oamenii ar avea destulă
credinţă ca să şi le însuşească şi să le aplice:
"Fiecare din voi să nu aibă despre
sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simţuri cumpătate despre
sine potrivit cu măsura de credinţă” (Romani 12:3).
"Dragostea să fie fără
prefăcătorie... aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii, nu umblaţi după
lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite; să nu vă socotiţi singuri
înţelepţi" (Romani 12:9-10, 16).
„…să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi
că vom primi o judecată mai aspră" (Iacov 3:1).
"Feceţi-mi bucuria deplină şi aveţi
o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând. Nu faceţi nimic din duh de ceartă
sau din slavă deşartă, ci în smerenie, fiecare să privească pe altul mai pe sus
de el însuşi" (Filipeni 2:2-3).
Înainte ca ucenicii să-şi răstignească
zelul lor pentru putere, pe care Dr. Adler îl numeşte "ego-ambiţie",
dorinţa de căpetenie a fiecăruia era să şadă la locuri de cinste şi
consideraţie şi să fie cel mai mare în împărăţie. Vorbind despre farisei şi cărturari,
Isus spunea:
"Toate faptele lor le fac pentru ca
să fie văzuţi de oameni. Astfel, îşi fac filacteriile late, îşi fac poalele
veşmintelor cu ciucuri lungi; umblă după locurile dintâi la ospeţe şi după
scaunele dintâi în sinagogi; le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe
şi să le zică "Rabi! Rabi!"... Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă unul
singur este învăţătorul vostru: Cristos şi voi toţi sunteţi fraţi... Să nu vă
numiţi "Dascăli", căci unul singur este Dascălul vostru: Cristosul.
Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălţa, va fi
smerit şi oricine se va smeri, va fi înălţat" (Matei 23:5-12).
Aceste învăţături biblice sunt diametral
opuse filozofiilor lumei acesteia. lsus ne avertizează foarte convingător
împotriva aspiraţiilor la conducere. învăţătura Sa nu ne dă însă nici o scuză
pentru trândăvie, ci mai degrabă ne dă impulsul şi direcţia în care să ne
cheltuim energiile. învăţătura lui Isus, tradusă în limbaj de facultate este: Nu
permiteţi inimii voastre să şadă sau să fie împrăştiată în cele patru vânturi,
sau să fie pe lista celor buni de la decanat. Nu te lăsa adormită de faptul că
ai fost aleasă "regină". Nu încerca să fii conducătorul unei clase,
al unui comitet sau orice altceva. Munca pentru o diplomă academică este
necesară, dar "nu lungiţi ciucurii" hainelor voastre. "Nu
lungiţi ciucurii" la sfârşitul numelui vostru din cauza titlurilor
academice. După Cartea lui Dumnezeu (Biblie) "superior" printre voi
este acela numai care este "servul altora".
Întorcându-ne la consideraţiile medicale,
să nu vă miraţi de ce individul care munceşte pentru a fi "ân vârful
piramidei" suferă fizic şi intelectual, în timp ce alt student, lucrând
tot aşa de intens, este liber de astfel de suferinţe. Studentul care are ca
scop să fie "primul" şi se străduieşte pentru superioritate, sapă în
realitate un canal pentru dirijarea curentului intereselor sale împotriva lui
însuşi. lnclinaţiile sale egocentrice îi vor aduce într-o zi multă amărăciune,
ba chiar ...autootrăvire". Cel care nu se supune din proprie iniţiativă
sfaturilor biblice, umilindu-se pe sine însuşi, va descoperi curând că chiar
colegii lui îl vor obliga la aceasta. Ei vor prefera adeseori căi care îi
vorfi neplăcute. Atunci stressul - încordarea, la care va fi suspus, poate
să-i cauzeze deplina tulburare intelectuală şi corporală. Cu totul pe alte căi
merge acela care pune în practică cuvântul lui Dumnezeu care-l scuteşte de
multe boli trupeşti. Psalmistul scrie:
"Multă pace au cei ce iubesc legea
Ta şi nu li se întâmplă nici o nenorocire" (Psalmul 119:165).
Cu adevărat nimic? Eu nu cunose o
strâmtorare mai mare ca aceia de a fi aruncat în foc. Totuşi eu cunosc şi voi
cunoaşteţi de asemenea oameni care au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo
fără să aibă nici măcar miros de fum pe hainele lor.
Fiecare întâmpină zilnic neplăceri, dar
creştinul nu va fi niciodată învins. Acum câtva timp am văzut pe Stephen W.
Paine crunt amăgit şi în situaţii personale dificile în cafitate de decan al
facultăţii. De fiecare dată însă sufletul meu era înviorat când spunea:
"Aşa este bine! Poate că Domnul mi-a dat toate acestea ca să mă ţină
umilit." Omul care acceptă atât de repede asemenea situaţii, nu va fi
înfrint niciodată.
Există o mare deosebire între individul
care aleargă după lucruri mari pentru el însuşi şi unul ale cărui energii sint
consacrate Impărăţiei lui Dumnezeu. în lumea noastră de afaceri,
individul-care lucrează pe cont propriu are numai propriile sale resurse la
care apelează atunci când se izbeşte de necazuri. Dar omul care face parte
dintr-o mare corporaţie are toate resursele financiare ale acelei societăţi. De
aceea el este stăpânit de un sentiment de siguranţă cunoscând că indiferent ce
s-ar întâmpla, poate să nu fie îngrijorat. Tot astfel şi credinciosul creştin
se aseamănă cu individul care îşi consacră forţele unei intreprinderi sau
corporaţii care are un mare capital, unde el se simte sigur şi liber de
înfrângeri şi boli. Nu numai că este eliberat de supărări, insulte,
antagonisme şi jigniri producătoare de boli inerente egoistului, dar Dumnezeu
îi asigură şi o personalitate care nu o dobândesc aceia care caută să
"apuce luna".
Nu de mult am citit despre o tânără care
dorea să intre la facultate. Când citi o întrebare pe formularul de cerere, i
se muiară picioarele. "Posedaţi aptitudini de conducător?" fuse
întrebarea. Fiind o fată conştiincioasă ea scrise "NU" şi predă formularul
cu o inimă grea. Spre surpriza ei, primi o scrisoare de la facultate în care citi
cam aşa ceva: "Cercetând cererile de înscriere am constatat că anul
aeesta facultatea noastră va avea 1452 de conducători. Am acceptat cererea dvs.
pentru că socotim că este absolut necesar să avem şi un student care este gata
să se subordoneze."
Trăim în zile când nu este greu să
găseşti oameni dispuşi să fie "bucătarul principal", dar sunt puţini
aceia care sunt dispuşi să spele farfuriile. întotdeauna se găsesc multe sute
de fete care doresc cu înfocare să participe la un concurs de frumuseţe şi să
fie alese ca "regine", dar puţine vor fi de acord să pavoazeze şi să
măture tribuna. Intreprinderile nu au avut niciodată lipsă de oameni care
doreau să fie tâmplari şefi, dar găseau cu greu oameni care să scoată cuiele
sau să taie cu fierăstrăul scândurile.
Statisticile medicale arată că sunt aşa
de mulţi directori nebuni încât ar trebui un excavator ca să sape mormintele
pentru ei. După toate acestea s-ar părea că nu ne-am deşteptat din goana după
lună. Garantat, pentru a apuca luna este nevoie de o capsulă spaţială bine
echipată. Dar capsula aceasta are o asemănănare ciudată cu un salon dintr-un
azil cu alienaţi.
Isus a spus un lucru pe care puţini
oameni l-au luat în seamă din cauză ă el este tot atât de departe de gândirea
noastră pământească precum este cerul de pământ. El a spus: "Ferice de cei
blânzi, căci ei vor moşteni pământul" (Matei 5:5).
Noi credem că cei blânzi vor moşteni
cerul când vor muri, dar Isus vra să ne convingă că cei blânzi moştenesc
pământul chiar acuin. Studiaţi pe cei blânzi şi veţi descoperi că în realitate
ei intră în posesia oricărui lucru demn de o valoare pe acest pământ. Dacă
judecăm puţin, vom înţelege de ce cei blânzi moştenesc pământul. Ei sunt
atenţi şi binevoitori faţă de interesele celor din jur şi nu s-au grăbit să se
laude cu marile lor realizări, în schimb s-au grăbit să vă felicite pentru
micile voastre izbânzi. Mulţi ani ei au râs de glumele voastre
"răsuflate".
Avem aci una din rugăciunile unui anonim
condimentată cu puţină ironie: "Doamne păzeşte-mă a deveni flecăreţ, şi a
fi stăpânit de ideia fixă că trebuie să-mi exprim cu orice preţ părerea
personală asupra unui subiect oarecare. Eliberează-mă de pofta de a mă amesteca
în treburile altora. învaţă-mă minunata lecţie că şi eu aş putea greşi. Fă-mă
folositor, dar nu autoritar. Să-mi pară rău dacă nu folosesc total vastul meu
bagaj de înţelepciune şi experienţă. Dar Tu cunoşti Doamne, că la sfârşit doresc
să am şi câţiva prieteni" (Amonimus).
Isus a spus: " …cei blânzi vor
moşteni pământul." Benito Mussolini şi Adolf Hitler nu au crezut aceasta.
căci au încercat să-l ia cu forţa. Nimeni nu a trăit o viaţă mai nefericită sau
nu a murit de o moarte mai vrednică de dispreţ ca aceşti doi.
Ce putem face ca să ne păzim de acest
imbold interior de superioritate "ambiţia eului"? Dr. Ad1er a căutat
să devieze acest puternic imbold egoist pentru putere, aşa încât individul să
poată colabora în mod amical cu cei ce posedă sentimente cu totul diferite şi a
cultivat altruismul pe care omul de asemenea îl posedă (What Life Should Mean
to You, Boston, Little, Brown and Co, 1931, pag. 258). în acest scop el a
îndemnat pacienţii săi să urmeze legea de aur: "Să iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi" (Matei 19:19).
Slăbiciunea planului lui Adler era că el
trata numai imboldul pentru supremaţie (putere), care este un simpton al
naturii noastre fireşti. La fel şi Freud îşi concentra atenţia asupra unui
singur simpton firesc, înclinaţia omului spre sexualitate şi desfrâu. Greşeala
lui Adler şi a lui Freud rezidă în tratarea pur şi simplu a simptomelor naturii
fireşti în loc să dirijeze terapia înspre cauză. Atunci când o persoană suferă
de meningită nu este de nici un folos să o tratăm ca pe o nevralgie cu puţină
aspirină, ci trebuie să dăm atacul cu antibiotice puternice asupra infecţiei
însăşi.
Biblia concentrează terapia asupra cauzei
simptomelor care este "natura firească". "Cei ce aparţin lui
Cristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele
lor" (Galateni 5:24).
În loc de a face drumuri frecvente,
costisitoare şi adesea inutile la cabinetul psihiatrului, Domnul ne invită să
facem un drum la cruce pentru a răstigni pe autorul tulburărilor noastre.
Dacă de dragul lui Cristos noi înşine vom
înfige ţepuşul în "eul ambiţios" şi vom condamna la moarte acea
personalitate care ne îndeamnă mereu la o viaţă imorală şi de plăceri, atunci
vom fi salvaţi. "Căci Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească,
trimiţând din pricina păcatului pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu
a păcatului" (Romani 8:3).
"De aceea şi Isus ca să sfinţească
norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim dar afară
din tabără la El şi să suferim ocara Lui" (Evrei 13:12-13).
Acum dacă ieşiţi dincolo de poartă, adică
dincolo de doctrinele şi opiniile omeneşti pentru răstignirea cauzei
producătoare de boli - vechea personalitate - veţi fi în stare să spuneţi ca şi
Pavel: "Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc, dar nu mai
trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20).