Boli evitabile < 22. Melci şi schizofreni


22. Melci şi schizofreni

Rosemary era sfioasă, rezervată, meticuloasă cu propria-i persoană şi pedant îmbrăcată. Avea ca model pe mama sa care era "complet feminină". în zilele de vară puteai s-o găseşti pe Rosemary stând în grădină şi împletind ghirlande de flori. Ea nu se abătea din drumul ei pentru a se asocia cu alte fete. Ca tânără copilă a citit o sumedenie de cărţi despre cavalerii şi doamnele de la curtea Regelui Artur şi pentru dânsa aceste personaje păreau mai reale decât ceilalţi din jurul ei. Cu cât creştea în vârstă cu atât o preocupau tot mai mult aceste personaje imaginare, lipsite de greşeli şi cu mult mai fermecătoare decât oamenii obişnuiţi, care uneori spun lucruri murdare. Când Rosemary se duse la facultate, deveni nefericită. Acasă avea cameră separată. Acum avea un dormitor comun cu alte două fete, bineînţes, fete foarte departe de eroinele cunoscute din cărţi. Colegele ei de cameră şi cele din clasă au simţit că Rose­mary era retrasă. Fără să-şi dea seama, ele au poreclit-o "ângâmfata". Dormea prost, nu se ocupa de lecţii şi nu arăta nici un interes pentru mediul său înconjurător. într-o dimineaţă Rose­nary nu se mai sculă. Trecu de amiază şi ea mai era încă în pat, iar tăviţa cu micul dejun şi prânzul au rămas neatinse. La între­bările responsabilei de dormitor ea stătu cu privirile aţintite în gol, imobilă, rigidă ca o figură de ceară.

Fu dusă la infimeria facultăţii, unde primi mai multă îngrijire decât un copilaş. Mâncarea care i se aducea rămânea neatinsă. Hrana lichidă i se dădea printr-un tub stomacal. înainte foarte curată şi pedantă, acum trebuia spălată, iar aşternuturile sale trebuiau schimbate des. Când sosi mama ei, Rosemary nu o recunoscu.

Caracteristica cea mai surprinzătoare a stării Rosemary-ei era că dacă cineva ar fi aşezat-o, pe ea sau vreun membru al ei, într-o poziţie incomodă, ele rămâneau rigide. în timp de câteva ore, o fată inteligentă, cu note bune, s-a schimbat într-o figură de ceară, fără mişcare, incapabilă să se ajute singură. Dr. Mel­vin Thorner prezintă acest caz ca o ilustraţie tipică de schizo­frenie (Psychiatry în General Practice, Philadelphia, W. B. Saunders Co., 1949, pp. 265-268).

Schizofrenia este forma cea mai obişnuită de demenţă, ridi­cându-se la 23% din primele internări la spitalele de stat. Aceşti pacienţi necesită o mai îndelungată spitalizare decât cei cu vreo altă afecţiune psihică. 50% din pacienţii internaţi în spitalele noastre de boli mintale sunt cazuri de schizofrenie. Vârsta de izbucnire este între 18 şi 35 de ani.

Nu toţi pacienţii se manifestă în această boală aşa ca şi Rose­mary. Psihiatrii împart schizofrenii în patru, sau chiar şi mai multe tipuri. Deoarece aceasta este starea mintală cea mai difi­cil de vindecat după ce s-a instaurat şi doarece există multe mijloace de prevenire, ne vom arunca o privire atentă asupra acestei nenorociri. De fapt, înainte ca Rosemary să fi devenit dementă, în mintea ei omenirea a fost împărţită într-o lume imaginară fermecătoare şi o lume neplăcută a realităţii. Din cauza acestor două lumi în care trăia, ne vom referi la starea ei de schizofrenie (schizo = a despărţi şi phrenia = mintea).

O privire asupra melcului ne va ajuta să înţelegem această formă regretabilă de demenţă. Un melc este atât de timid încât nu iese niciodată complet din căsuţa sa. Chiar şi atunci când apare, este fricos şi nenorocit. El scoate încet cele două mici periscoape echipate în vârf cu ochi şi priveşte în jur foarte spe­riat. Dacă lucrurile par să fie favorabile, iese afară în lumea înfricoşetoare a realităţii şi apoi trage după sine şi castelul său spiralat. Dacă i se pare că lumea este agresivă, se retrage îndată în castelul său unde poate să stea un timp nemăsurat de lung chiar dacă pericolul a trecut.

Desigur, fiecare din noi care pretindem că avem o personali­tate normală, trebuie să mărturisim că uneori şi noi ne retragem în găoacea noastră protectoare. Trebuie să fim atenţi ca retra­gerea care este determinată de propria noastră autocompăti­mire, să nu se manifeste prea frecvent. în cazul când vrem să fim prea prevăzători cheltuim mai mult timp visând ziua în amiaza mare retraşi în labirintele fanteziei noastre. Dacă conti­nuăm să clocim şi să alintăm mândria noastră rănită în loc să ieşim în faţa realităţii crude, sau dacă ne facem obiceiul de a ne retrage de fiecare dată când primim lovituri neplăcute, atunci personalităţile noastre pot devenit tot atât de încâlcite ca şi spiralele cochiliei melcului. în funcţie de gradul nostru de retrage­re, oamenii ne vor trata şi clasifica după caz, ca visători, întorşi pe dos, încuiaţi, excentrici, sau în fine schizofreni.

Schizofrenia este o reacţie specifică a neliniştii exagerate năs­cută din incapacitatea omului de a face faţă necesităţii de aju­stare în viaţă (S. Arieti, "Interpretation of Schizophrenia", New-York, Robert Brunner, 1955, pag. 3).

În centrul emotiv, neliniştea poate să stimuleze formarea unor substanţe chimice anormale. Aceste substanţe acţionează asupra creierului provocând perturbări mintale anormale. în sprijinul acestor vederi sunt schimbările produse la un câine că­ruia i se injectează o substanţă chimică numită bulbocapină. Aceste schimbări sunt surprinzător de asemănătoare cu acelea care s-au produs la Rosemary. Câinele injectat refuză să mănân­ce sau să bea, nu-şi mai recunoaşte vechii prieteni şi are rigidi­tatea de ceară.

Alte substanţe chimice pot produce halucinaţii psihotice sau de debilitate mintală. Dr. Carl Jung a fost primul care ne-a ară­tat că o cauză a schizofreniei este o toxină produsă în urma per­turbărilor emotive, în special a fricii, toxină vătămătoare creie­rului.

În unele cazuri ereditatea predispune la schizofrenie. Totuşi un individ care are mai mulţi schizofreni printre înaintaşii săi, nu va fi considerat bolnav pe nedrept. Cineva care a moştenit o cantitate de dinamită în mansarda sa cerebrală, trebuie să-şi aducă aminte că această dinamită este primejdioasă numai dacă este expusă scânteilor fierbinţi ale focului emotiv. O astfel de persoană trebuie să cunoască faptul că schizofrenia nu este ere­ditară, dar că poate să fie un factor de predispoziţie. De aceea, pentru unul cu înaintaşi schizofreni se recomandă să exercite o atenţie mărită pentru a evita situaţiile de încordare nervoasă. De asemenea, un factor foarte important care predispune, este şi mediul înconjurător. Un individ cu o casă grea, cu un anturaj enervant sau cu o ocupaţie împovărată cu multe încordări, tre­buie să fie foarte atent. în sprijinul acestui punct de vedere există un studiu asupra a 263 schizofreni care au fost trataţi şi care au ieşit din azilele de boli mintale. Analiza pacienţilor care au recăzut în demenţă, a arătat că cea mai obişnuită cauză a fost conflictul emotiv în cadrul mediului înconjurător.

Părinţii sunt un factor important în formarea copiilor lor pen­tru adaptarea încetul cu încetul la condiţiile lumii exterioare şi evident ei joacă un rol în dezvoltarea schizofreniei.

Părinţii Rosemary-ei au făcut prea puţin pentru a o pregăti în vederea întrării în universitate. Viaţa ei a fost încătuşată în lanţurile aurite ale basmelor. Din cauză că ceilalţi copii nu au înţeles-o, ea i-a evitat, iar părinţii în loc să o antreneze la adap­tare, i-au luat apărarea. Poate că părinţii au citit pe undeva că oprimarea personalităţii nu este indicată şi au preferat să-i ali­menteze capriciile. Activitatea sa era redusă la zero pentru că nu a fost pusă niciodată să lucreze. Nu toţi înţelegem proprie­tăţile chimice ale muncii fizice, dar este un fapt bine cunoscut că munca este un factor atât preventiv cât şi curativ în numeroase tulburări mintale. Multe mame spală farfuriile cu scuza "mai bine fac singură această muncă decât să am remuşcări că am pus-o pe Milly să o facă. " O astfel de judecată indică o greşită dragoste maternă şi poate să cauzeze o perturbare a personali­tăţii la Milly.

Să presupunem că Darlene a fost părăsită de prietenul ei. Cel mai bun remediu pentru a o elibera de efectele vătămătoare ale gândurilor (toxice), este activitatea fizică. Nu există un aparat psihoterapeutic mai bun decât peria şi mătura. Compătimesc adolescentul care nu este pus să lucreze. Un tată îngăduitor curăţă singur zăpada de pe cărări şi de pe stradă din cauză că tinerelul său fiu s-a întors acasă noaptea târziu. Tăticul a fost periclitat de un atac de cord, în timp ce flăcăul, înalt de un me­tru şi optzeci, îşi pierdu dimineaţa dormind. Tinerelului i s-au creiat condiţii ca să viseze "castele spaniole" dar nu a fost nicio­dată învăţat să construiască pe pământ un bordei de lemn.

Psihiatria recunoaşte că trândăvia este o caracteristică frecen­tă a schizofrenilor. Dr. Williams S. Sadler scrie: "Ân multe ase­menea cazuri sunt tineri care nu sunt dispuşi să accepte restricţiile sociale şi condiţiile culturale ale mediului înconjură­tor" (Practice of Psychiatry, St. Louis, C. V. Mosby Co., 1953, pag. 396). Ei nu au niciodată poftă să facă un efort constructiv pentru adaptare din cauză că este mult mai uşor să fugă de lucru şi de oamenii adevăraţi, retrăgându-se în spiralele încâlcite ale fanteziei lor. Un băiat care este învăţat cu un program de lucru, nu-i va fi dat probabil să se transforme într-un huligan care umblă după alte senzaţii. Nu-i va fi dat probabil nici să toace venitul familiei pentru plata unui psihiatru. Dacă nu este prea în vârstă, un tratament mult mai eficace ar fi o vizită la o familie nevoiaşă unde copiii sunt ţinuţi din scurt şi unde se practică aplicarea acestei înţelepciuni biblice: "Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va deslipi de el" (Proverbe 22:15).

Se mai vorbeşte încă despre o cuvântare rostită cu mulţi ani în urmă de Dr. James S. Luckey cu ocazia acordării diplomelor la facultatea Houghton. Subiectul trata porunca atât de mult negli­jată: "Să lucrezi şase zile” (Exod 20:9). Bănuiesc că John Smith a înlăturat posibilităţile de schizofrenie în prima colonia americană Jamestown din cauză că a introdus obligatoriu o în­drumare biblică: "... vă spun lămurit că cine nu vrea să lucre­ze, nici să nu mănânce" (2 Tesaloniceni 3:10).

Frica părintească de a nu pune piedici în dezvoltarea perso­nalităţii unui tânăr, face adesea din acesta un adolescent nedis­ciplinat, care este o pradă uşoară în lupta de toate zielele. Acum lo ani am fost chemat la infirmeria facultăţii pentru a examina o fată în vârstă de 18 ani. O chema Lorna Hender­son. Ea era în parte retrasă, răspundea indispusă la întrebări şi se credea foarte fricoasă spunând: "Ân mine sunt două fiinţe şi nu ştiu pe care să o ascult." Am aflat de la colegele ei de clasă că a pierdut multe nopţi nedormite din cauza învăţăturii pentru examenele semestriale şi de asemenea din cauză că dorea să par­ticipe la câteva concursuri pentru a fi angajată într-un serviciu public. Ea era deţinătoarea unei burse excelente, ceea ce în­semna că notele ei erau foarte bune.

Lorna s-a certat cu colegele ei de cameră. Apoi cu trei zile înainte de prăbuşire s-a certat şi cu logodnicul său. Sentimente de frică şi nelinişte au crescut în interiorul ei tot mai mult. Ea n-a acceptat cruda realitate.

A doua zi au sosit şi părinţii ei care doreau să ia informaţii de la mine. Cu ei erau alţi doi copii în vârstă de circa 7 şi 9 ani. în timpul intrevederii noastre în cabinetul meu, aceşti doi copii puneau mâna pe orice lucru care se putea mişca. Părinţii bine educaţi şi delicaţi le-au făcut multe mustrări, dar fără rezultat, deoarece băieţaşul lovea cu picioarele în mama sa, iar fetiţa, de mai multe ori, scuipă pe tatăl său.

Mi-am amintit de aceea ce a spus Dr. Douglas Kelly, profe­sor la universitatea din California, psihiatru şef la procesele de la Niirenberg: "Daţi uitării pe psihologul Freud şi salvaţi-vă copilul." Spunea cu alte cuvinte că frica de a nu ţine un copil în frâu a dus la perturbări în educaţia acestuia. Rezultatul? "O ge­neraţie de copii cărora nu li s-a insuflat disciplina necesară de a răzbi în viaţă... . Entuziasmul nostru pentru învăţăturile psi­hologice ne-a adus decăderea în traumatisme (stress) ("Psi­chiatry At Work", Time, 18 iulie 1955, pag. 55).

Dacă Lorna n-a învăţat acasă să răzbească atunci când era de 5-10 sau 15 ani, este de înţeles de ce acum, într-un mediu în­conjurător străin, ea nu era în stare să facă faţă greutăţilor cau­zate de tovarăşele de cameră, de abandonarea logodnicului său şi de calificativele slabe în obţinerea unui angajament public.

Copiii care nu au avut niciodată condiţii de a fi înfrânţi în tim­pul primilor 15 ani ai vieţii, nu vor fi prea corespunzători a înfrunta greutăţile vieţii de adult fără să aibă parte de încor­dări neobişnuite cu toate urmările lor chimice anormale.

În sfârşit, individul în sine este un factor determinant în dez­voltarea schizofreniei. Adevărat, el nu mai are nimic de spus asupra eredităţii sale, de multe ori nici asupra mediului său în­conjurător şi nici asupra tipului de educaţie pe care a primit-o de la părinţi. Dacă toate acestea au fost excepponal de rele, în­cercarea de a schimba tiparul în care a fost turnat va fi o sarcină dificilă. Şi totuşi, dacă individul este stăpân pe evenimentele din viaţa sa, el poate să-şi făurească singur personalitatea. Acum 40 de ani am cunoscut o femeie a cărei ereditate, mediu înconju­rător şi educaţie părintească erau deplorabile. Azi ea este o personalitate frumos consolidată. Oricine o cunoaşte poate afirma că toate calităţile ei excelente şi transformarea sa au fost datorate faptului de a-l fi urmat pe Cristos.

Cine îl are pe Cristos în inimă şi Biblia în mână, este splendid înarmat împotriva schizofreniei, cea mai pustiitoare tulburare mintală. De ce fac eu această afirmaţie?

Este recunoscut din punct de vedere medical, că schizofrenia este rezultatul unui sentiment de frică ce îsi are rădăcina în incapacitatea de adaptare la situaţiile unei vârste adulte. La indivizii predispuşi, chiar şi o mică nelinişte poate să fie fatală. Mai mult chiar, se emite părerea că orice individ dacă este su­pus la o încercare grea, poate avea o reacţie de schizofrenie.

Bineînţeles, orice fapt care poate înlătura sentimentul de fri­că, de nelinişte, este de mare importanţă în prevenirea schizo­freniei. în această privinţă, nimic nu este mai important decât întoarcerea la o viaţă spirituală creştinească. Oricine se pocă­ieşte cu adevărat şi cere lui Dumnezeu iertarea păcatelor, nu poate să uite niciodată calea miraculoasă prin care sufletul său a fost eliberat de complexul de vinovăţie. Fie păcatul cât de mic sau cât de mare, Cristos iartă îndată şi aduce pacea "care întrece orice pricepere (omenească)... (Filipeni 4:7). Mi­lioane de oameni pot să mărturisească despre adevărul pro­misiunii Sale: "Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima şi nici să nu se înspăi­mânte" (Ioan 14:27).

Pacientul schizofren suferă din cauză că interesul şi energiile sale sunt orientate înspre interior şi de aceea ca tratament nu este surprinzător dacă citim: "Este necesar ca eforturile emoţio­nale să fie sustrase de la preocupările subiective, iar interesele pacientului să fie îndrumate spre lucruri exterioare, insuflându­i-se obieceiuri soeiale sănătoase” (The Merck Manual- Rah­way, N.J., Merck & Co., 1956 p. 1311).

Biblia a dat acelaş sfat cu secole înainte: "Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui ci la foloasele altora" (Filip. 2:4) şi să înveţe a vedea lucrurile şi din punet de vedere al altora.

Desigur, Lorna nu a fost niciodată învăţată şi nici nu şi-a im­pus autodisciplina necesară ca să păşească în lume alături cu ceilalţi oameni. Din cauză că nu a putut să se înţeleagă cu lo­godnicul său, el a rupt logodna, în realitate Lorna era de con­damnat pentrucă ea singură a contribuit cel mai mult la crearea uraganului emotiv care a cufundat-o. Ea nu a fost învoită să ac­cepte vreo înfrângere şi era concentrată numai asupra căii sale egocentrice. Desigur, lucrurile s-ar fi desfăşurat altfel dacă ea ar fi trăit după aceste sfaturi biblice: "Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, oriece clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unii pe alţii cum v-a iertat şi Dumne­zeu pe voi în (din cauza lui) Cristos” (Efeseni 4:31-32).

"Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. în cinste, fieca­re să dea întâetate altuia” (Romani 12:10).

"Aşa dar să urmărim lucrurile care duc La pacea şi zidirea no­astră” (Romani 14:19).

Am văzut creştini care în zelul lor pentru Domnul au devenit vinovaţi de o altă greşeală pe care a făcut-o şi Lorna. Ei încer­cau să facă prea mult. Mai trebuie însă timp şi pentru odihnă şi relaxare.

Isus le-a zis: "Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu şi odihniţi-vă puţin. Căci erau mulţi care veneau şi se duceau şi nu aveau vreme nici să mănânce” (Marcu 6:31).

Lorna, în tensiunea ei de a obţine note mari, studia 7 zile pe săptămână. Ea nu s-a gândit că porunca biblică de a te odihni o zi din cele şapte, era şi pentru dânsa şi generaţia ei. Ea nu şi-a dat seama că valoarea acestei porunci a fost confirmată pe de­antregul de cercetătorii moderni care au studiat stressul (âncor­darea).

Asemenea altor mii, Lorna nu a înţeles că Tatăl iubitor a dat aceste sfaturi cu scopul de a-şi salva copiii de perturbări fizice şi mintale.

Din clipa când omul a păcătuit şi a atras asupra sa bolile tru­peşti şi sufleteşti, Domnul a căutat să-l ajute şi să aline efectele bolilor. Dar omul, cu mintea lui pervertită, a dat la o parte, ca fiind fără valoare, sfaturile adevărate care ar fi putut să-l salve­ze. Cunoscând acum factorii pentru prevenirea schizofreniei, putem să înţelegem iubirea Tatălui care se manifestă în porun­cile de a lucra, de a ne odihni, de a vedea lucrurile şi din punctul de vedere al altora, de a uita de resentimente, de mânie sau ac­cese de furie, de a nu ţine cu orice preţ la o autoafirmare violen­tă şi de a deschide uşa inimilor noastre, astfel ca Duhul Mângâ­ietor să poată intra.

Dacă acceptăm şi rezultatul cercetărilor ştiinţifice că schizo­frenia este "o reacţie specifică a sentimentelor de frică şi nelini­şte", atunci vom înţelege şi accentul pus de Isus şi de apostoli pe umplerea cu Duhul Sfânt care este personificarea păcii.

"Vă las pacea; Vă dau pacea Mea......"



Persoane interesate