22. Melci şi schizofreni
Rosemary era sfioasă, rezervată,
meticuloasă cu propria-i persoană şi pedant îmbrăcată. Avea ca model pe mama sa
care era "complet feminină". în zilele de vară puteai s-o găseşti pe
Rosemary stând în grădină şi împletind ghirlande de flori. Ea nu se abătea din
drumul ei pentru a se asocia cu alte fete. Ca tânără copilă a citit o sumedenie
de cărţi despre cavalerii şi doamnele de la curtea Regelui Artur şi pentru
dânsa aceste personaje păreau mai reale decât ceilalţi din jurul ei. Cu cât
creştea în vârstă cu atât o preocupau tot mai mult aceste personaje imaginare,
lipsite de greşeli şi cu mult mai fermecătoare decât oamenii obişnuiţi, care
uneori spun lucruri murdare. Când Rosemary se duse la facultate, deveni
nefericită. Acasă avea cameră separată. Acum avea un dormitor comun cu alte
două fete, bineînţes, fete foarte departe de eroinele cunoscute din cărţi.
Colegele ei de cameră şi cele din clasă au simţit că Rosemary era retrasă.
Fără să-şi dea seama, ele au poreclit-o "ângâmfata". Dormea prost, nu
se ocupa de lecţii şi nu arăta nici un interes pentru mediul său înconjurător.
într-o dimineaţă Rosenary nu se mai sculă. Trecu de amiază şi ea mai era încă
în pat, iar tăviţa cu micul dejun şi prânzul au rămas neatinse. La întrebările
responsabilei de dormitor ea stătu cu privirile aţintite în gol, imobilă,
rigidă ca o figură de ceară.
Fu dusă la infimeria facultăţii, unde
primi mai multă îngrijire decât un copilaş. Mâncarea care i se aducea rămânea
neatinsă. Hrana lichidă i se dădea printr-un tub stomacal. înainte foarte
curată şi pedantă, acum trebuia spălată, iar aşternuturile sale trebuiau schimbate
des. Când sosi mama ei, Rosemary nu o recunoscu.
Caracteristica cea mai surprinzătoare a
stării Rosemary-ei era că dacă cineva ar fi aşezat-o, pe ea sau vreun membru al
ei, într-o poziţie incomodă, ele rămâneau rigide. în timp de câteva ore, o fată
inteligentă, cu note bune, s-a schimbat într-o figură de ceară, fără mişcare,
incapabilă să se ajute singură. Dr. Melvin Thorner prezintă acest caz ca o
ilustraţie tipică de schizofrenie (Psychiatry în General Practice,
Philadelphia, W. B. Saunders Co., 1949, pp. 265-268).
Schizofrenia este forma cea mai obişnuită
de demenţă, ridicându-se la 23% din primele internări la spitalele de stat.
Aceşti pacienţi necesită o mai îndelungată spitalizare decât cei cu vreo altă
afecţiune psihică. 50% din pacienţii internaţi în spitalele noastre de boli
mintale sunt cazuri de schizofrenie. Vârsta de izbucnire este între 18 şi 35 de
ani.
Nu toţi pacienţii se manifestă în această
boală aşa ca şi Rosemary. Psihiatrii împart schizofrenii în patru, sau chiar
şi mai multe tipuri. Deoarece aceasta este starea mintală cea mai dificil de
vindecat după ce s-a instaurat şi doarece există multe mijloace de prevenire,
ne vom arunca o privire atentă asupra acestei nenorociri. De fapt, înainte ca
Rosemary să fi devenit dementă, în mintea ei omenirea a fost împărţită într-o
lume imaginară fermecătoare şi o lume neplăcută a realităţii. Din cauza acestor
două lumi în care trăia, ne vom referi la starea ei de schizofrenie (schizo = a
despărţi şi phrenia = mintea).
O privire asupra melcului ne va ajuta să
înţelegem această formă regretabilă de demenţă. Un melc este atât de timid
încât nu iese niciodată complet din căsuţa sa. Chiar şi atunci când apare, este
fricos şi nenorocit. El scoate încet cele două mici periscoape echipate în vârf
cu ochi şi priveşte în jur foarte speriat. Dacă lucrurile par să fie
favorabile, iese afară în lumea înfricoşetoare a realităţii şi apoi trage după
sine şi castelul său spiralat. Dacă i se pare că lumea este agresivă, se
retrage îndată în castelul său unde poate să stea un timp nemăsurat de lung
chiar dacă pericolul a trecut.
Desigur, fiecare din noi care pretindem
că avem o personalitate normală, trebuie să mărturisim că uneori şi noi ne
retragem în găoacea noastră protectoare. Trebuie să fim atenţi ca retragerea
care este determinată de propria noastră autocompătimire, să nu se manifeste
prea frecvent. în cazul când vrem să fim prea prevăzători cheltuim mai mult
timp visând ziua în amiaza mare retraşi în labirintele fanteziei noastre. Dacă
continuăm să clocim şi să alintăm mândria noastră rănită în loc să ieşim în
faţa realităţii crude, sau dacă ne facem obiceiul de a ne retrage de fiecare
dată când primim lovituri neplăcute, atunci personalităţile noastre pot devenit
tot atât de încâlcite ca şi spiralele cochiliei melcului. în funcţie de gradul
nostru de retragere, oamenii ne vor trata şi clasifica după caz, ca visători,
întorşi pe dos, încuiaţi, excentrici, sau în fine schizofreni.
Schizofrenia este o reacţie specifică a
neliniştii exagerate născută din incapacitatea omului de a face faţă
necesităţii de ajustare în viaţă (S. Arieti, "Interpretation of
Schizophrenia", New-York, Robert Brunner, 1955, pag. 3).
În centrul emotiv, neliniştea poate să
stimuleze formarea unor substanţe chimice anormale. Aceste substanţe acţionează
asupra creierului provocând perturbări mintale anormale. în sprijinul acestor
vederi sunt schimbările produse la un câine căruia i se injectează o substanţă
chimică numită bulbocapină. Aceste schimbări sunt surprinzător de asemănătoare
cu acelea care s-au produs la Rosemary. Câinele injectat refuză să mănânce sau
să bea, nu-şi mai recunoaşte vechii prieteni şi are rigiditatea de ceară.
Alte substanţe chimice pot produce
halucinaţii psihotice sau de debilitate mintală. Dr. Carl Jung a fost primul
care ne-a arătat că o cauză a schizofreniei este o toxină produsă în urma perturbărilor
emotive, în special a fricii, toxină vătămătoare creierului.
În unele cazuri ereditatea predispune la
schizofrenie. Totuşi un individ care are mai mulţi schizofreni printre
înaintaşii săi, nu va fi considerat bolnav pe nedrept. Cineva care a moştenit o
cantitate de dinamită în mansarda sa cerebrală, trebuie să-şi aducă aminte că
această dinamită este primejdioasă numai dacă este expusă scânteilor fierbinţi
ale focului emotiv. O astfel de persoană trebuie să cunoască faptul că
schizofrenia nu este ereditară, dar că poate să fie un factor de
predispoziţie. De aceea, pentru unul cu înaintaşi schizofreni se recomandă să
exercite o atenţie mărită pentru a evita situaţiile de încordare nervoasă. De
asemenea, un factor foarte important care predispune, este şi mediul
înconjurător. Un individ cu o casă grea, cu un anturaj enervant sau cu o
ocupaţie împovărată cu multe încordări, trebuie să fie foarte atent. în
sprijinul acestui punct de vedere există un studiu asupra a 263 schizofreni
care au fost trataţi şi care au ieşit din azilele de boli mintale. Analiza
pacienţilor care au recăzut în demenţă, a arătat că cea mai obişnuită cauză a
fost conflictul emotiv în cadrul mediului înconjurător.
Părinţii sunt un factor important în
formarea copiilor lor pentru adaptarea încetul cu încetul la condiţiile lumii
exterioare şi evident ei joacă un rol în dezvoltarea schizofreniei.
Părinţii Rosemary-ei au făcut prea puţin
pentru a o pregăti în vederea întrării în universitate. Viaţa ei a fost
încătuşată în lanţurile aurite ale basmelor. Din cauză că ceilalţi copii nu au
înţeles-o, ea i-a evitat, iar părinţii în loc să o antreneze la adaptare, i-au
luat apărarea. Poate că părinţii au citit pe undeva că oprimarea personalităţii
nu este indicată şi au preferat să-i alimenteze capriciile. Activitatea sa era
redusă la zero pentru că nu a fost pusă niciodată să lucreze. Nu toţi înţelegem
proprietăţile chimice ale muncii fizice, dar este un fapt bine cunoscut că
munca este un factor atât preventiv cât şi curativ în numeroase tulburări
mintale. Multe mame spală farfuriile cu scuza "mai bine fac singură
această muncă decât să am remuşcări că am pus-o pe Milly să o facă. " O
astfel de judecată indică o greşită dragoste maternă şi poate să cauzeze o
perturbare a personalităţii la Milly.
Să presupunem că Darlene a fost părăsită
de prietenul ei. Cel mai bun remediu pentru a o elibera de efectele vătămătoare
ale gândurilor (toxice), este activitatea fizică. Nu există un aparat
psihoterapeutic mai bun decât peria şi mătura. Compătimesc adolescentul care nu
este pus să lucreze. Un tată îngăduitor curăţă singur zăpada de pe cărări şi de
pe stradă din cauză că tinerelul său fiu s-a întors acasă noaptea târziu.
Tăticul a fost periclitat de un atac de cord, în timp ce flăcăul, înalt de un
metru şi optzeci, îşi pierdu dimineaţa dormind. Tinerelului i s-au creiat
condiţii ca să viseze "castele spaniole" dar nu a fost niciodată
învăţat să construiască pe pământ un bordei de lemn.
Psihiatria recunoaşte că trândăvia este o
caracteristică frecentă a schizofrenilor. Dr. Williams S. Sadler scrie:
"Ân multe asemenea cazuri sunt tineri care nu sunt dispuşi să accepte
restricţiile sociale şi condiţiile culturale ale mediului înconjurător"
(Practice of Psychiatry, St. Louis, C. V. Mosby Co., 1953, pag. 396). Ei nu au
niciodată poftă să facă un efort constructiv pentru adaptare din cauză că este
mult mai uşor să fugă de lucru şi de oamenii adevăraţi, retrăgându-se în
spiralele încâlcite ale fanteziei lor. Un băiat care este învăţat cu un program
de lucru, nu-i va fi dat probabil să se transforme într-un huligan care umblă
după alte senzaţii. Nu-i va fi dat probabil nici să toace venitul familiei
pentru plata unui psihiatru. Dacă nu este prea în vârstă, un tratament mult mai
eficace ar fi o vizită la o familie nevoiaşă unde copiii sunt ţinuţi din scurt
şi unde se practică aplicarea acestei înţelepciuni biblice: "Nebunia este
lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va deslipi de el"
(Proverbe 22:15).
Se mai vorbeşte încă despre o cuvântare
rostită cu mulţi ani în urmă de Dr. James S. Luckey cu ocazia acordării
diplomelor la facultatea Houghton. Subiectul trata porunca atât de mult neglijată:
"Să lucrezi şase zile” (Exod 20:9). Bănuiesc că John Smith a înlăturat
posibilităţile de schizofrenie în prima colonia americană Jamestown din cauză
că a introdus obligatoriu o îndrumare biblică: "... vă spun lămurit că
cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce" (2 Tesaloniceni 3:10).
Frica părintească de a nu pune piedici în
dezvoltarea personalităţii unui tânăr, face adesea din acesta un adolescent
nedisciplinat, care este o pradă uşoară în lupta de toate zielele. Acum lo ani
am fost chemat la infirmeria facultăţii pentru a examina o fată în vârstă de 18
ani. O chema Lorna Henderson. Ea era în parte retrasă, răspundea indispusă la
întrebări şi se credea foarte fricoasă spunând: "Ân mine sunt două fiinţe
şi nu ştiu pe care să o ascult." Am aflat de la colegele ei de clasă că a
pierdut multe nopţi nedormite din cauza învăţăturii pentru examenele
semestriale şi de asemenea din cauză că dorea să participe la câteva
concursuri pentru a fi angajată într-un serviciu public. Ea era deţinătoarea
unei burse excelente, ceea ce însemna că notele ei erau foarte bune.
Lorna s-a certat cu colegele ei de
cameră. Apoi cu trei zile înainte de prăbuşire s-a certat şi cu logodnicul său.
Sentimente de frică şi nelinişte au crescut în interiorul ei tot mai mult. Ea
n-a acceptat cruda realitate.
A doua zi au sosit şi părinţii ei care
doreau să ia informaţii de la mine. Cu ei erau alţi doi copii în vârstă de
circa 7 şi 9 ani. în timpul intrevederii noastre în cabinetul meu, aceşti doi
copii puneau mâna pe orice lucru care se putea mişca. Părinţii bine educaţi şi
delicaţi le-au făcut multe mustrări, dar fără rezultat, deoarece băieţaşul
lovea cu picioarele în mama sa, iar fetiţa, de mai multe ori, scuipă pe tatăl
său.
Mi-am amintit de aceea ce a spus Dr.
Douglas Kelly, profesor la universitatea din California, psihiatru şef la
procesele de la Niirenberg: "Daţi uitării pe psihologul Freud şi
salvaţi-vă copilul." Spunea cu alte cuvinte că frica de a nu ţine un copil
în frâu a dus la perturbări în educaţia acestuia. Rezultatul? "O generaţie
de copii cărora nu li s-a insuflat disciplina necesară de a răzbi în viaţă... .
Entuziasmul nostru pentru învăţăturile psihologice ne-a adus decăderea în
traumatisme (stress) ("Psichiatry At Work", Time, 18 iulie 1955,
pag. 55).
Dacă Lorna n-a învăţat acasă să răzbească
atunci când era de 5-10 sau 15 ani, este de înţeles de ce acum, într-un mediu
înconjurător străin, ea nu era în stare să facă faţă greutăţilor cauzate de
tovarăşele de cameră, de abandonarea logodnicului său şi de calificativele
slabe în obţinerea unui angajament public.
Copiii care nu au avut niciodată condiţii
de a fi înfrânţi în timpul primilor 15 ani ai vieţii, nu vor fi prea
corespunzători a înfrunta greutăţile vieţii de adult fără să aibă parte de
încordări neobişnuite cu toate urmările lor chimice anormale.
În sfârşit, individul în sine este un
factor determinant în dezvoltarea schizofreniei. Adevărat, el nu mai are nimic
de spus asupra eredităţii sale, de multe ori nici asupra mediului său înconjurător
şi nici asupra tipului de educaţie pe care a primit-o de la părinţi. Dacă toate
acestea au fost excepponal de rele, încercarea de a schimba tiparul în care a
fost turnat va fi o sarcină dificilă. Şi totuşi, dacă individul este stăpân pe
evenimentele din viaţa sa, el poate să-şi făurească singur personalitatea. Acum
40 de ani am cunoscut o femeie a cărei ereditate, mediu înconjurător şi
educaţie părintească erau deplorabile. Azi ea este o personalitate frumos
consolidată. Oricine o cunoaşte poate afirma că toate calităţile ei excelente
şi transformarea sa au fost datorate faptului de a-l fi urmat pe Cristos.
Cine îl are pe Cristos în inimă şi Biblia
în mână, este splendid înarmat împotriva schizofreniei, cea mai pustiitoare
tulburare mintală. De ce fac eu această afirmaţie?
Este recunoscut din punct de vedere
medical, că schizofrenia este rezultatul unui sentiment de frică ce îsi are
rădăcina în incapacitatea de adaptare la situaţiile unei vârste adulte. La
indivizii predispuşi, chiar şi o mică nelinişte poate să fie fatală. Mai mult
chiar, se emite părerea că orice individ dacă este supus la o încercare grea,
poate avea o reacţie de schizofrenie.
Bineînţeles, orice fapt care poate
înlătura sentimentul de frică, de nelinişte, este de mare importanţă în prevenirea
schizofreniei. în această privinţă, nimic nu este mai important decât
întoarcerea la o viaţă spirituală creştinească. Oricine se pocăieşte cu
adevărat şi cere lui Dumnezeu iertarea păcatelor, nu poate să uite niciodată
calea miraculoasă prin care sufletul său a fost eliberat de complexul de
vinovăţie. Fie păcatul cât de mic sau cât de mare, Cristos iartă îndată şi
aduce pacea "care întrece orice pricepere (omenească)... (Filipeni 4:7).
Milioane de oameni pot să mărturisească despre adevărul promisiunii Sale:
"Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se
tulbure inima şi nici să nu se înspăimânte" (Ioan 14:27).
Pacientul schizofren suferă din cauză că
interesul şi energiile sale sunt orientate înspre interior şi de aceea ca
tratament nu este surprinzător dacă citim: "Este necesar ca eforturile
emoţionale să fie sustrase de la preocupările subiective, iar interesele
pacientului să fie îndrumate spre lucruri exterioare, insuflândui-se
obieceiuri soeiale sănătoase” (The Merck Manual- Rahway, N.J., Merck &
Co., 1956 p. 1311).
Biblia a dat acelaş sfat cu secole
înainte: "Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui ci la foloasele
altora" (Filip. 2:4) şi să înveţe a vedea lucrurile şi din punet de vedere
al altora.
Desigur, Lorna nu a fost niciodată
învăţată şi nici nu şi-a impus autodisciplina necesară ca să păşească în lume
alături cu ceilalţi oameni. Din cauză că nu a putut să se înţeleagă cu logodnicul
său, el a rupt logodna, în realitate Lorna era de condamnat pentrucă ea
singură a contribuit cel mai mult la crearea uraganului emotiv care a
cufundat-o. Ea nu a fost învoită să accepte vreo înfrângere şi era concentrată
numai asupra căii sale egocentrice. Desigur, lucrurile s-ar fi desfăşurat
altfel dacă ea ar fi trăit după aceste sfaturi biblice: "Orice amărăciune,
orice iuţime, orice mânie, orice strigare, oriece clevetire şi orice fel de
răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii,
miloşi şi iertaţi-vă unii pe alţii cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în (din
cauza lui) Cristos” (Efeseni 4:31-32).
"Iubiţi-vă unii pe alţii cu o
dragoste frăţească. în cinste, fiecare să dea întâetate altuia” (Romani
12:10).
"Aşa dar să urmărim lucrurile care
duc La pacea şi zidirea noastră” (Romani 14:19).
Am văzut creştini care în zelul lor
pentru Domnul au devenit vinovaţi de o altă greşeală pe care a făcut-o şi
Lorna. Ei încercau să facă prea mult. Mai trebuie însă timp şi pentru odihnă
şi relaxare.
Isus le-a zis: "Veniţi singuri la o
parte, într-un loc pustiu şi odihniţi-vă puţin. Căci erau mulţi care veneau şi
se duceau şi nu aveau vreme nici să mănânce” (Marcu 6:31).
Lorna, în tensiunea ei de a obţine note
mari, studia 7 zile pe săptămână. Ea nu s-a gândit că porunca biblică de a te
odihni o zi din cele şapte, era şi pentru dânsa şi generaţia ei. Ea nu şi-a dat
seama că valoarea acestei porunci a fost confirmată pe deantregul de
cercetătorii moderni care au studiat stressul (âncordarea).
Asemenea altor mii, Lorna nu a înţeles că
Tatăl iubitor a dat aceste sfaturi cu scopul de a-şi salva copiii de perturbări
fizice şi mintale.
Din clipa când omul a păcătuit şi a atras
asupra sa bolile trupeşti şi sufleteşti, Domnul a căutat să-l ajute şi să
aline efectele bolilor. Dar omul, cu mintea lui pervertită, a dat la o parte,
ca fiind fără valoare, sfaturile adevărate care ar fi putut să-l salveze.
Cunoscând acum factorii pentru prevenirea schizofreniei, putem să înţelegem
iubirea Tatălui care se manifestă în poruncile de a lucra, de a ne odihni, de
a vedea lucrurile şi din punctul de vedere al altora, de a uita de
resentimente, de mânie sau accese de furie, de a nu ţine cu orice preţ la o
autoafirmare violentă şi de a deschide uşa inimilor noastre, astfel ca Duhul
Mângâietor să poată intra.
Dacă acceptăm şi rezultatul cercetărilor
ştiinţifice că schizofrenia este "o reacţie specifică a sentimentelor de
frică şi nelinişte", atunci vom înţelege şi accentul pus de Isus şi de
apostoli pe umplerea cu Duhul Sfânt care este personificarea păcii.
"Vă las pacea; Vă dau pacea
Mea......"