Boli evitabile < 19. Printr-o lacrimă vezi mai departe decât printr-un telescop


19. Printr-o lacrimă vezi mai departe decât printr-un telescop

Într-o după amiază târziu, o tânără femeia, sănătoasă, căsă­torită, primi vestea îngrozitoare că soţul ei a fost ucis. Oricare dintre noi poate să înţeleagă durerea, supărarea şi lacrimile pe care această femeie le-a încercat în acea seară şi în lungile cea­suri ale nopţii când nu a putut să doarmă, să le şteargă.

I-a fost luat în cel mai crud mod soţul care pentru dânsa în­semna totul. Era atât de copleşită de durere încât refuza să asculte orice sfat al prietenilor care o simpatizau şi care voiau să o mângâie şi încurajeze.

Dacă s-ar fi făcut atunci analize chimice a sângelui ei, ele ar fi dezvăluit prezenţa unei mari cantităţi de hormoni şi toxine anormale ale glandelor pituitare, tiroide şi suprarenale. Prezen­ţa unei mari cantităţi de toxine a fost dovedită pentru că a doua zi dimineaţa degetele şi încheieturile mâinilor sale erau înţepe­nite, umflate şi dureroase. Aceasta era o izbucnire a unei artrite, care probabil o pândea de mai mult pe această femeie.

Vedem aşa dar că nu numai emoţiile de ură şi frică sunt capa­bile să producă o diversitate de boli grave şi fatale. Emoţiile de durere pot de asemenea să dăuneze corpului. Supărarea poate să declanşeze izbucniri de colite ulceroase, artrite reumatice, astm şi multe alte boli.

Pentru a preveni boli minore sau majore rezultând din valul de supărări cauzate de moartea unei persoane iubite, Biblia oferă baricada cea mai mare posibilă. Capitolul 11 din Ev. după Ioan dă nu numai o învăţătură limpede asupra acestui subiect, dar prezintă în mod public şi elocvent dovada dramatică a adevărului afirmaţiilor făcute. în satul Betania trăia Lazăr şi cele două surori ale lui, Maria şi Marta. Atunci când Lazăr s-a îmbolnăvit i s-a trimis vorbă lui Isus pentru a veni în ajutor. Isus însă a amânat în mod intenţionat sosirea pentru că dorea să înveţe lumea despre caracterul trecător al stării pe care noi o numim moarte. Când Isus a pornit spre Betania, în drumul Său a spus ucenicilor că merge să scoale pe Lazăr din somnul său. Ucenicii s-au gândit că era mai degrabă ridicol decât înţe­lept ca Isus să facă o călătorie riscantă numai pentru a deştepta un bolnav din somn. Atunci Isus le-a vorbit într-un grai mai pe înţelesul lor: "Lazăr a murit."

Ajungând în Betania, Isus descoperă unei surori îndurerate pentru moartea fratelui ei un alt aspect al stării pe care noi în mod greşit o numim moarte: „ ...Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Oricine care trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?" (Ioan 11:25-26).

Ar putea cineva să creadă că creştinii nu mor niciodată, ei sunt numai adormiţi? Isus ştia că nici ucenicii Săi şi nici ceilalţi din Betania nu ar fi crezut astfel de afirmaţii fără o dovadă. Un milion de cuvinte omeneşti nu ar fi putut convinge, dar cele trei cuvinte ale Stăpânului au făcut-o: "Lazăr, ieşi afară." Lazăr a ieşit afară ca o dovadă vie că pentru creştini moartea nu este o sperietoare, este numai o adormire din care este necesar ca El să ne trezească. Cuvântul "cimitir" derivă din grecescul „Koime­terion" care înseamnă "cameră de dormit".

Când Isus a spns celor ce jeluiau trupul mort al fiicei lui Iair... fetiţa n-a murit, ci doarme” (Luca 8:52), ei şi-au bătut joc de El adresându-i epitete dispreţuitoare. Din nou El a dove­dit falsitatea punctului de vedere complet fără de speranţă pe care îl avem despre starea pe care o numim moarte. El însă, simplu, a apucat fetiţa de mâna rece şi nemişcată şi a deştep­tat-o din starea ei pe care El o numeşte somn.

Apostolul Pavel a înţeles pe deplin această nouă concepţie a lui Isus. în 1 Corinteni cap. 15, Pavel dezvoltă amănunţit acest subiect arătând că toţi care au adormit vor fi deşteptaţi la sune­tul trâmbiţei Stăpânului, la revenirea Sa pe pământ. De asemenea, Pavel a scris creştinilor dintr-o biserică care a suferit pier­derea vremelnică a iubiţilor lor: "Nu voim fraţilor să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care n-au nici o nădejde" (1 Tes. 4:13).

Nici noi nu trebuie să ne întristăm astăzi pentru copiii şi iubiţii noştri care sunt adormiţi. Desigur, putem fi scuzaţi dacă vărsăm lacrimi de despărţire. Dar creştinii care cred într-adevăr ceea ce Isus a dovedit privitor la promisiunea învierii lor, atunci nu trebuie să se mâhnească atât de amar şi zgomotos încât aceste emoţii să le aducă artrită şi alte boli pe care Biblia arată cum să se evite. Este un privilegiu minunat, precum şi o datorie pentru credincioşi de a se reţine de la disperarea sau mâhnirea produ­cătoare de boli atunci când cunoaştem că iubiţii noştri, deşi absenţi din imediata noastră apropiere, sunt numai adormiţi.

Un scriitor a exprimat această separare vremelnică pe altă cale: "Âmi place să gândesc despre copilaşii mei pe care Dumne­zeu i-a chemat la El, că sunt plecaţi la şcoală, la cea mai bună şcoală din univers, cu cei mai buni profesori, învăţând lucrurile cele mai bune, în modul cel mai bun posibil."

Unii se întreabă uimiţi dece Dumnezeu îngăduie copiilor Săi să guste necazul. Moartea nu este un dar de la Dumnezeu, ci rezultatul păcatului lui Adam. "... Moartea a venit printr-un om” (1 Corinteni 15:21).

În această carte am văzut repetat că boala şi moartea sunt produse ale păcatului. Noi nu putem învinovăţi pe Dumnezeu pentru acestea. Din contră, trebuie să-i dăm lui Dumnezeu cre­zare pentru eliberarea noastră din tragedia morţii, pentru că "Dupa cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Cristos" (1 Corinteni 15:22).

Dumnezeu nu este autorul morţii ci este dătătorul vieţii veş­nice. Nu numai în veşnicii ci şi în această viaţă, chiar acum, divinul Alchimist poate să schimbe în mod miraculos o inimă de plumb, mâhnită, în una de aur, mlădioasă, care să cânte laude printre lacrimi. Un poet a spus: "Necazurile sunt educatorii no­ştri cei mai buni. Un om poate vedea mai departe printr-o lacri­mă decât printr-un telescop."

Este remarcabil că la unii oameni necazurile pot să producă boli devastatoare, iar la alţii să dezvolte caracterul şi maturi­tatea. Şlefuirea nu este desigur un proces plăcut pentru obiectul care este şlefuit, dar el este un procedeu necesar ca să facă din acel obiect ceva mai preţios. Noi admirăm produsul finisat, dar ne dăm înapoi în faţa procedeului de finisare.

În decembrie 1961 o scrisoare aduse mâhnire în casa noastră. De mai bine de trei săptămâni nu am mai auzit nimic despre fiica noastră care împreună cu soţul ei era angajată în lucrarea misionară din Rodezia de Sud. în sfirşit, am primit o scrisoare de la dânsa scrisă dintr-un spital unde a fost pacientă câteva săp­tămâni. O examinare a lichidului cefalorahidian a arătat abun­denţa unei ciuperci mortale "Monillia". Medicii englezi, foarte bine pregătiţi au început tratamentul dar numai ca o acţiune de formă, ştiind că în cazuri de infecţie meningitică, el este com­plet de prisos. Ei nu aveau nici o tragere de inimă să folosească un medicament nou, dar toxic, din cauza serioaselor sale efecte colaterale.

Această ştire despre singurul nostru copil, depărtat la nouă­mii de mile şi lovit de o infecţie cerebrospinală, după cât se pare fără speranţe, a adus profunde dureri soţiei şi mie. Niciodată înainte nu am fi apreciat şi simpatizat atât de deplin pe cei ce şi-au pierdut copiii.

Durerea putea să ne biruiască dacă nu am fi avut ca reconfor­tare şi mângâiere Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi Biblia. Ne miram cum erau în stare să stea în picioare în mari necazuri acei oameni care nu-l aveau pe Cristos. De o mie de ori mai efi­cace decât ori ce calmant, Domnul ne-a dat minunatul său medi­cament biblic: "Căci întristările noastre uşoare de o clipă lu­crează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă (care depăşeşte orice calcule) pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice (I1 Corinteni 4:17).

Îmi dădui seama că povara care mă zdrobea nu are voie să declanşeze vreo boală. Din contră, ea trebuie să-mi dea acum o greutate veşnică de glorie care depăşeşte orice calcule... Ati­tudinea mea trebuie să decidă dacă mâhnirea va produce în mi­ne o boală sau o răsplată veşnică şi glorioasă. Eram privilegiat să privesc printre lacrimile mele şi să văd mai departe decât printr-un telescop, la gloria adevărurilor veşnice. Observaţi condiţia: "... să nu îngăduim ochilor noştri să fie aţintiţi asu­pra celor ce se văd, ci asupra celor ce nu se văd..." Este nere­zonabilă această condiţie? La urma urmei, dacă creştinul are cu adevărat simţul real al proporţiei dintre lucrurile trecătoare ale acestei vieţi în comparaţie cu valoarea veşnică a vieţii de din­colo, nu este oare o mărturie de îndoială când murmură în mod nejustificat pentru pierderea unei fiinţe iubite'? Trebuie oare ca lucrurile care se văd şi oamenii de pe acest pământ să capete o valoare mai mare ca cele veşnice?

Grijurile provoacă boli din cauză că ne mâhnim pentru cele trecătoare. Biblia înlătură mâhnirea şi bolile spunându-ne să aşteptăm cu nerăbdare viitorul.

În săptămânile care au urmat după primirea scrisorii de la fiica noastră, Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Său au făcut ca viaţa noastră să fie suportabilă. Am avut pacea sufletească pentru că am încredinţat toate lucrurile Lui.

Fiica, soţul şi cei doi copilaşi au venit acasă. Ea a fost exami­nată cu deamănuntul şi nici o ciupercă, sau microb, nu au fost găsite în repetatele anaGze ale lichidului cefalorahidian, dar acesta conţinea celule cu puroi.

Cu toate că Linda mai avea febră, nevralgii, dureri în gât, specialiştii ezitau să înceapă un tratament cu antibiotice. După două luni, totuşi au fost încercate câteva antibiotice şi unul din ele, în doze mari, a scăpat-o de febră şi alte simptome supără­toare. După o lună de tratament, o puncţie în şira spinării a arătat că lichidul cefalorahidian era normal din toate punctele de vedere.

Va reveni oare infecţia meningitică a Lindei dacă dozele mari de antibiotice vor fi oprite? Cineva a spus că nu putem să ştim ce ne rezervă viitorul şi totuşi noi ştim! Credinţa în Cel Atotpu­ternic şi în dragostea Lui permite oricui să spună ca şi apostolul Pavel: "Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri. Şi (astfel) pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Cristos Isus" (Filipeni 4:6-7).

Linda, soţul ei şi noi toţi, mulţumim Domnului, nu pentru necazul acesta, ci fiindcă prin această experienţă ne-a trecut peste "valea umbrei morţii", ne-a maturizat şi ne-a dat "o greu­tate veşnică de slavă, de glorie, care depăşeşte orice calcu­le...

Cu cât ne păzim ca să nu ţinem ochii aţintiţi asupra celor ce se văd şi a celor trecătoare oricât de scumpe ne-ar fi şi privim din­colo la ceea ce este veşnic, cu atât mai mult descoperim că prin credinlă sc pc>ate vedea mai departe printr-o lacrimă decât prinir-un telescop.



Persoane interesate