19. Printr-o lacrimă
vezi mai departe decât printr-un telescop
Într-o după amiază târziu, o tânără
femeia, sănătoasă, căsătorită, primi vestea îngrozitoare că soţul ei a fost
ucis. Oricare dintre noi poate să înţeleagă durerea, supărarea şi lacrimile pe
care această femeie le-a încercat în acea seară şi în lungile ceasuri ale
nopţii când nu a putut să doarmă, să le şteargă.
I-a fost luat în cel mai crud mod soţul
care pentru dânsa însemna totul. Era atât de copleşită de durere încât refuza
să asculte orice sfat al prietenilor care o simpatizau şi care voiau să o
mângâie şi încurajeze.
Dacă s-ar fi făcut atunci analize chimice
a sângelui ei, ele ar fi dezvăluit prezenţa unei mari cantităţi de hormoni şi
toxine anormale ale glandelor pituitare, tiroide şi suprarenale. Prezenţa unei
mari cantităţi de toxine a fost dovedită pentru că a doua zi dimineaţa degetele
şi încheieturile mâinilor sale erau înţepenite, umflate şi dureroase. Aceasta
era o izbucnire a unei artrite, care probabil o pândea de mai mult pe această
femeie.
Vedem aşa dar că nu numai emoţiile de ură
şi frică sunt capabile să producă o diversitate de boli grave şi fatale.
Emoţiile de durere pot de asemenea să dăuneze corpului. Supărarea poate să
declanşeze izbucniri de colite ulceroase, artrite reumatice, astm şi multe alte
boli.
Pentru a preveni boli minore sau majore
rezultând din valul de supărări cauzate de moartea unei persoane iubite, Biblia
oferă baricada cea mai mare posibilă. Capitolul 11 din Ev. după Ioan dă nu
numai o învăţătură limpede asupra acestui subiect, dar prezintă în mod public
şi elocvent dovada dramatică a adevărului afirmaţiilor făcute. în satul Betania
trăia Lazăr şi cele două surori ale lui, Maria şi Marta. Atunci când Lazăr s-a
îmbolnăvit i s-a trimis vorbă lui Isus pentru a veni în ajutor. Isus însă a
amânat în mod intenţionat sosirea pentru că dorea să înveţe lumea despre
caracterul trecător al stării pe care noi o numim moarte. Când Isus a pornit
spre Betania, în drumul Său a spus ucenicilor că merge să scoale pe Lazăr din
somnul său. Ucenicii s-au gândit că era mai degrabă ridicol decât înţelept ca
Isus să facă o călătorie riscantă numai pentru a deştepta un bolnav din somn.
Atunci Isus le-a vorbit într-un grai mai pe înţelesul lor: "Lazăr a
murit."
Ajungând în Betania, Isus descoperă unei
surori îndurerate pentru moartea fratelui ei un alt aspect al stării pe care
noi în mod greşit o numim moarte: „ ...Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi
murit, va trăi. Oricine care trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată.
Crezi lucrul acesta?" (Ioan 11:25-26).
Ar putea cineva să creadă că creştinii nu
mor niciodată, ei sunt numai adormiţi? Isus ştia că nici ucenicii Săi şi nici
ceilalţi din Betania nu ar fi crezut astfel de afirmaţii fără o dovadă. Un
milion de cuvinte omeneşti nu ar fi putut convinge, dar cele trei cuvinte ale
Stăpânului au făcut-o: "Lazăr, ieşi afară." Lazăr a ieşit afară ca o
dovadă vie că pentru creştini moartea nu este o sperietoare, este numai o
adormire din care este necesar ca El să ne trezească. Cuvântul
"cimitir" derivă din grecescul „Koimeterion" care înseamnă
"cameră de dormit".
Când Isus a spns celor ce jeluiau trupul
mort al fiicei lui Iair... fetiţa n-a murit, ci doarme” (Luca 8:52), ei şi-au
bătut joc de El adresându-i epitete dispreţuitoare. Din nou El a dovedit
falsitatea punctului de vedere complet fără de speranţă pe care îl avem despre
starea pe care o numim moarte. El însă, simplu, a apucat fetiţa de mâna rece şi
nemişcată şi a deşteptat-o din starea ei pe care El o numeşte somn.
Apostolul Pavel a înţeles pe deplin
această nouă concepţie a lui Isus. în 1 Corinteni cap. 15, Pavel dezvoltă
amănunţit acest subiect arătând că toţi care au adormit vor fi deşteptaţi la
sunetul trâmbiţei Stăpânului, la revenirea Sa pe pământ. De asemenea, Pavel a
scris creştinilor dintr-o biserică care a suferit pierderea vremelnică a
iubiţilor lor: "Nu voim fraţilor să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au
adormit ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care n-au nici o nădejde" (1
Tes. 4:13).
Nici noi nu trebuie să ne întristăm
astăzi pentru copiii şi iubiţii noştri care sunt adormiţi. Desigur, putem fi
scuzaţi dacă vărsăm lacrimi de despărţire. Dar creştinii care cred într-adevăr
ceea ce Isus a dovedit privitor la promisiunea învierii lor, atunci nu trebuie
să se mâhnească atât de amar şi zgomotos încât aceste emoţii să le aducă
artrită şi alte boli pe care Biblia arată cum să se evite. Este un privilegiu
minunat, precum şi o datorie pentru credincioşi de a se reţine de la disperarea
sau mâhnirea producătoare de boli atunci când cunoaştem că iubiţii noştri,
deşi absenţi din imediata noastră apropiere, sunt numai adormiţi.
Un scriitor a exprimat această separare
vremelnică pe altă cale: "Âmi place să gândesc despre copilaşii mei pe
care Dumnezeu i-a chemat la El, că sunt plecaţi la şcoală, la cea mai bună
şcoală din univers, cu cei mai buni profesori, învăţând lucrurile cele mai
bune, în modul cel mai bun posibil."
Unii se întreabă uimiţi dece Dumnezeu
îngăduie copiilor Săi să guste necazul. Moartea nu este un dar de la Dumnezeu,
ci rezultatul păcatului lui Adam. "... Moartea a venit printr-un om” (1
Corinteni 15:21).
În această carte am văzut repetat că
boala şi moartea sunt produse ale păcatului. Noi nu putem învinovăţi pe
Dumnezeu pentru acestea. Din contră, trebuie să-i dăm lui Dumnezeu crezare
pentru eliberarea noastră din tragedia morţii, pentru că "Dupa cum toţi
mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Cristos" (1 Corinteni 15:22).
Dumnezeu nu este autorul morţii ci este
dătătorul vieţii veşnice. Nu numai în veşnicii ci şi în această viaţă, chiar
acum, divinul Alchimist poate să schimbe în mod miraculos o inimă de plumb,
mâhnită, în una de aur, mlădioasă, care să cânte laude printre lacrimi. Un poet
a spus: "Necazurile sunt educatorii noştri cei mai buni. Un om poate
vedea mai departe printr-o lacrimă decât printr-un telescop."
Este remarcabil că la unii oameni
necazurile pot să producă boli devastatoare, iar la alţii să dezvolte
caracterul şi maturitatea. Şlefuirea nu este desigur un proces plăcut pentru
obiectul care este şlefuit, dar el este un procedeu necesar ca să facă din acel
obiect ceva mai preţios. Noi admirăm produsul finisat, dar ne dăm înapoi în
faţa procedeului de finisare.
În decembrie 1961 o scrisoare aduse
mâhnire în casa noastră. De mai bine de trei săptămâni nu am mai auzit nimic
despre fiica noastră care împreună cu soţul ei era angajată în lucrarea
misionară din Rodezia de Sud. în sfirşit, am primit o scrisoare de la dânsa
scrisă dintr-un spital unde a fost pacientă câteva săptămâni. O examinare a
lichidului cefalorahidian a arătat abundenţa unei ciuperci mortale
"Monillia". Medicii englezi, foarte bine pregătiţi au început
tratamentul dar numai ca o acţiune de formă, ştiind că în cazuri de infecţie
meningitică, el este complet de prisos. Ei nu aveau nici o tragere de inimă să
folosească un medicament nou, dar toxic, din cauza serioaselor sale efecte
colaterale.
Această ştire despre singurul nostru
copil, depărtat la nouămii de mile şi lovit de o infecţie cerebrospinală, după
cât se pare fără speranţe, a adus profunde dureri soţiei şi mie. Niciodată
înainte nu am fi apreciat şi simpatizat atât de deplin pe cei ce şi-au pierdut
copiii.
Durerea putea să ne biruiască dacă nu am
fi avut ca reconfortare şi mângâiere Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi Biblia. Ne
miram cum erau în stare să stea în picioare în mari necazuri acei oameni care
nu-l aveau pe Cristos. De o mie de ori mai eficace decât ori ce calmant,
Domnul ne-a dat minunatul său medicament biblic: "Căci întristările noastre
uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă
(care depăşeşte orice calcule) pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se
văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe
când cele ce nu se văd sunt veşnice (I1 Corinteni 4:17).
Îmi dădui seama că povara care mă zdrobea
nu are voie să declanşeze vreo boală. Din contră, ea trebuie să-mi dea acum o
greutate veşnică de glorie care depăşeşte orice calcule... Atitudinea mea
trebuie să decidă dacă mâhnirea va produce în mine o boală sau o răsplată
veşnică şi glorioasă. Eram privilegiat să privesc printre lacrimile mele şi să
văd mai departe decât printr-un telescop, la gloria adevărurilor veşnice.
Observaţi condiţia: "... să nu îngăduim ochilor noştri să fie aţintiţi asupra
celor ce se văd, ci asupra celor ce nu se văd..." Este nerezonabilă
această condiţie? La urma urmei, dacă creştinul are cu adevărat simţul real al
proporţiei dintre lucrurile trecătoare ale acestei vieţi în comparaţie cu
valoarea veşnică a vieţii de dincolo, nu este oare o mărturie de îndoială când
murmură în mod nejustificat pentru pierderea unei fiinţe iubite'? Trebuie oare
ca lucrurile care se văd şi oamenii de pe acest pământ să capete o valoare mai
mare ca cele veşnice?
Grijurile provoacă boli din cauză că ne
mâhnim pentru cele trecătoare. Biblia înlătură mâhnirea şi bolile spunându-ne
să aşteptăm cu nerăbdare viitorul.
În săptămânile care au urmat după
primirea scrisorii de la fiica noastră, Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Său au
făcut ca viaţa noastră să fie suportabilă. Am avut pacea sufletească pentru că
am încredinţat toate lucrurile Lui.
Fiica, soţul şi cei doi copilaşi au venit
acasă. Ea a fost examinată cu deamănuntul şi nici o ciupercă, sau microb, nu
au fost găsite în repetatele anaGze ale lichidului cefalorahidian, dar acesta
conţinea celule cu puroi.
Cu toate că Linda mai avea febră,
nevralgii, dureri în gât, specialiştii ezitau să înceapă un tratament cu
antibiotice. După două luni, totuşi au fost încercate câteva antibiotice şi
unul din ele, în doze mari, a scăpat-o de febră şi alte simptome supărătoare.
După o lună de tratament, o puncţie în şira spinării a arătat că lichidul
cefalorahidian era normal din toate punctele de vedere.
Va reveni oare infecţia meningitică a
Lindei dacă dozele mari de antibiotice vor fi oprite? Cineva a spus că nu putem
să ştim ce ne rezervă viitorul şi totuşi noi ştim! Credinţa în Cel Atotputernic
şi în dragostea Lui permite oricui să spună ca şi apostolul Pavel: "Nu vă
îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa
lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri. Şi (astfel) pacea lui
Dumnezeu care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în
Cristos Isus" (Filipeni 4:6-7).
Linda, soţul ei şi noi toţi, mulţumim
Domnului, nu pentru necazul acesta, ci fiindcă prin această experienţă ne-a
trecut peste "valea umbrei morţii", ne-a maturizat şi ne-a dat
"o greutate veşnică de slavă, de glorie, care depăşeşte orice calcule...
Cu cât ne păzim ca să nu ţinem ochii
aţintiţi asupra celor ce se văd şi a celor trecătoare oricât de scumpe ne-ar fi
şi privim dincolo la ceea ce este veşnic, cu atât mai mult descoperim că prin
credinlă sc pc>ate vedea mai departe printr-o lacrimă decât prinir-un
telescop.