11. Echilibrul scump
plătit
Am fost mult inspirat pentru acest
capitol din darea de seamă a lui Dale Carnegie asupra unei excursii în Parcul
Yellowstone şi o vizită la locul unde sunt hrăniţi urşii cenuşii (Dale
Carnegie, How to Stop Worrying and Start Living, New-York, Simon and Schuster,
Inc., 1948, pag. 101).
Nu trebuia mult timp de aşteptat până
venea ursul cenuşiu într-o defrişare unde erau descărcate resturi menajere care
îl ademeneau. Ghidul spunea grupului că ursul cenuşiu poate să bată orice
animal din West cu excepţia bizonului american şi a ursului Kadiak. în acea
noapte, pe când stătea cu alţi turişti în ascunzători, Dale Carnegie observă că
ursul cenuşiu permitea numai unui singur animal să mănânce cu el. Era un scons
(specie de dihor). Cu siguranţă că în luptă cu un dihor, ursul ar fi câştigat
lupta. El nu putea să-l sufere pe dihor şi dorea să-i vină de hac pentru
obrăznicia sa. El însă nu o făcea. De ce? Pentru că el ştia că I-ar fi costat
prea mult ca să-i vină de hac.
Deştept urs! Desigur mult mai deştept
decât multe fiinţe omeneşti care cheltuiesc zile preţioase şi nopţi nedormite
gândinduse şi încercând în ranchiuna lor cum să pună la cale mijloace de a
"aranja" pe cineva. Omul pare să nu fi învăţat niciodată că preţul
pentru a veni de hac cuiva poate să fie prea mare şi poate să ducă la guşe
toxică, şocuri de apoplexie sau atacuri fatale de inimă.
Într-o zi veni la mine în cabinet un tată
cu băiatul său în vârstă de 14 ani. Tatăl îmi ceru doar nişte tablete pentru
colita soţiei. Băiatul însă întrebă spontan: "Bine tată, dar cu cine a
avut mama iarăşi o ciocnire?"
Există vreo legătură între această
istovitoarc diaree cu sângerare şi mucozităţi şi „ciocnirea" noastră cu
oamenii cărora apoi încercăm să le venim de hac? Din cercetările făcute rciese
evident punctul de vedere că o viaţă emotivă dezordonată duce la tulburări de
bază în cazuri de colită. Izbucnirea colitei mucoase poate fi adesea provocată
şi perpetuată de "ciocnirile" cu alţii. Două personilatăţi competente
scriu asupra subiectului: "Murray a observat că izbucnirea şi agravarea
acestei boli are loc în timpul perioadelor de stări încordate. Mulţi
cercetători au confirmat constatările lui. Studii experimentale au demonstrat
relaţia dintre tensiunea vieţii şi ulceraţiile mucoasei intestinului la
om" (William J. Grace, and Harold G. Wolff, "Treatment of IJlcerative
Colitis", Journal of the A.M.A., July 14, 1951, pag. 981).
Un studiu efectuat într-un spital prin
interviuri luate persoanelor suferinde de colită mucoasă, a arătat că
ranchiuna era caracteristica cea mai proeminentă a personalităţii la 96% din
victime (George W. Gray "Anxiety and Illness" Harper's, May 1939,
pag. 610).
De asemenea, cele mai serioase colite pot
să fie cauzate de deranjamentele emoţionale. Ulcerele tubului digestiv pot întradevăr
să chinuiască pe suferind şi adesea printr-o medicaţie se obţine numai un mic
ajutor. Singurul procedeu chirurgical cu efect ar fi îndepărtarea prin operaţie
a intestinului gros şi a întregului rect, ceea ce ar însemna un preţ prea mare
pentru a-i veni de hac unui duşman. De secole, batjocoritorii au râs de sfatul
Domnului Isus: "Iubeşte pe duşmanul tău", ca fiind nepractic,
idealist, absurd. Astăzi psihiatrii îl recomandă ca pe un leac universal pentru
multe din bolile omului.
Atunci când Isus zice "Iartă de 70
de ori câte 7", El nu se gândeşte numai la sufletele noastre ci şi la
trupurile noastre care să fie ferite de colitele ulceroase, guşe toxică,
hipertensiune şi o sumedenie de alte boli.
Sfatul Marelui Medic (Isus) pare să se fi
strecurat chiar şi în buletinul oficial al Departamentului de poliţie din
oraşul Milwaukee: "Dacă oameni egoişti încearcă să profite de pe urma ta,
întoarce-le spatele, dar nu încerca să-i "aranjezi". Dacă încerci să
le vii de hac, te loveşti mai mult pe tine însuţi" (Dale Carnegie, op.
cit. pag. 101).
Booker T. Washington, care a devenit
faimos în ciuda culorii sale din care cauză era insultat de nenumărate ori, a
scris: "Nu voi permite nimănui să înjosească sufletul meu la nivelul
urii."
Faimosul psiholog John Hunter cunoştea
ceea ce mânia i-ar fi putut aduce inimii sale. "Primul ticălos care mă va
aduce până acolo încât să mă mâniu, mă va ucide." Câtva timp mai târziu,
la o consfătuire a medicilor, un orator a făcut afirmaţii care l-au înfuriat pe
Hunter. Acesta se sculă îndată şi-l atacă cu furie pe vorbitor. Mânia îi
produse o contracţie atât de mare vaselor sanguine ale inimii sale încât căzu
mort.
În multe ocazii ale vieţii s-ar părea că
suntem în stare să distrugem pe tovarăşii noştri, dar în tot atâtea ocazii
s-ar putea scrie cu sinceritate pe multe mii de certificate de deces, că victimele
au murit de "mâncătorie".
Am auzit adeseori oameni spunând
scrâşnind din dinţi: "Âl voi ,aranja' eu pe acel netrebnic chiar dacă acesta
ar fi ultimul lucru pe care ar trebui să-l fac!" Foarte des, acest lucru
este exact.
Îmi reamintesc de o doamnă în vârstă de
aproape 80 de ani, vioaie, care venea la mine la intervale regulate pentru a-i
verifica tensiunea arterială. Ea oscila deobicei în jurul lui 200, dar într-o
anumită zi tensiunea se ridică la 230. în lăuntrul meu am fost speriat, totuşi
i-am spus calm "tensiunea dv. a crescut astăzi." Cu un zâmbet îmi
spuse: "Âmi dau seama foarte uşor de acest lucru. Tocmai am avut o dispută
aprinsă cu mi alt pacient în sala de aşteptare.
Gândiţi-vă, acestei femei culte,
inteligente, ar fi putut să-i sară "siguranţa" cerebrală şi să sufere
un atac fatal pur şi simplu numai pentru că ea dorea să-i vină de hac prin
cuvinte unui om renumit pentru pălăvrăgeala lui provocatoare. Propriul ei diagnostic
asupra ridicării bruşte a tensiunii sale era corect.
Metodele pe care le folosim în răzbunare,
variază. Nepoţica mea în vârstă de un an, când este scoasă din sărite, ridică
mânuţele şi zgârâie aerul din faţa ei. Unii copilaşi atunci când sunt amăgiţi
îşi lovesc capul de duşumea. Din cauză că un copilaş nu poate să-şi vadă capul,
acesta este ultima piesă analitică ce poate fi recunoscută ca aparţinându-i.
Majoritatea din noi nu ne mai putem
aminti când am încercat să le venim de hac părinţilor noştri, lovindu-ne
capetele de duşumea. Totuşi unii dintre noi poate ne mai reamintim cum am
încercat să-i înfuriem pe părinţii noştri, refuzând să mâncăm bucatele ce ni le
dădeau. Zadarnic ne spuneau părinţii că nu necăjeam pe nimeni mai mult decât pe
noi înşine. A durat însă până ce acest fapt evident am reuşit să-l pricepem.
În decursul ultimilor trei ani am tratat
3 adolescenţi carc au încercat să le vină de hac colegilor de şcoală prin
lovituri dc pumni. Nici unul din copiii care în final au primit pumnii nu au
avut nevoie de vreo asistenţă medicală, dar cei trei bătăuşi au suferit
fracturi la oasele pumnilor.
Acum câţiva ani am cunoscut un student
din facultate - îl voi numi Petrică - care a suferit multă vreme de o senzaţie
de ardere şi durere în partea superioară a abdomenului. I-am dat medicamentaţia
cea mai recentă şi mai eficace, dar el nu a obţinut decât o uşurare parţială
şi trecătoare. Consultând mai mulţi specialişti, nu a obţinut nici o uşurare şi
nici radiologiile nu au descoperit ceva suspect. După ce am supravegheat timp
de mai multe luni caracterul personalităţii sale sub tensiune, am ştiut că o
tensiune emotivă ar putea să stea la baza tulburărilor sale. Desigur, el a
negat cu cea mai mare stăruinţă că ar fi sub vreo încordare.
Petrică era o enigmă până ce un alt
student îmi povesti despre ceea ce a auzit că se spunea într-un oraş vecin.
Mare parte din activitatea sa era consacrată unei certe în care era vorba de
bunicul său care a fost nedreptăţit şi excrocat, de nişte cetăţeni, cu mulp ani
înainte. El a căutat să le vină de hac potrivnicilor prin denunţuri frecvente
şi înfocate. Acest student care era printre cei care-l ascultau, spuse:
"Petrică stătea drept şi încordat ca o scândură şi a vorbit o oră în timp
ce transpiraţia îi curgea şiroaie pe faţă. Nu s-a oprit niciodată, măcar să-şi
şteargă faţa. Când a terminat, gulerul său era fleaşcă şi cămaşa udă leoarcă.
"
Data următoare, când Petrică veni la
mine, l-am întrebat din nou dacă nu era sub vreo tensiune sau ţinea vreo pică
pe cineva. A negat şi de data aceasta. Atunci i-am spus de povestea aceea care
mi s-a adus la cunostinţă. I-am sugerat că dorinţa sa fierbinte de a le veni
de hac duşmanilor bunicului său, era probabil pricina deranjamentului său
stomacal. Am folosit fotografii ca să-i explic cum tensiunea cerebrală poate să
producă contractarea sfineterului piloric şi să cauzeze indigestie. Dorinţa de
răzbunare a lui Petrică era aşa de mare încât el refuză să abandoneze gândul
de răzbunare chiar şi cu preţul unor zile nenorocite şi nopţi nedormite. El
îşi alimenta duşmănia prin repetate repovestiri oricărui om care era dispus
să-l asculte.
Ulterior, singura lui preocupare era să
cunoască numele acelui student care mi-a dat informaţia. Stăruia faţă de mine
din cauză că dorea să-i facă băiatului o mustrare aspră pentru limbuţia sa. în
final boala stomacală l-a supărat pe Petrică aşa de mult încât starea şi
personalitatea sa au fost atât de afectate că I-au împiedecat să se mai întoarcă
la facultate.
Urcând pe treapta vârstelor, îmi
reamintesc de un om cu experienţă, care atunci câftd voia să se afirme într-o
discuţie cu soţia sa şi voia să-i vină de hac, scrâşnea din dinţi. Este un
mister pentru mine cum putea s-o ofenseze pe soţie scrâşnind din dinţi şi
rupându-şi plombele propriilor dinţi. Aceasta era chiar dinte pentru dinte. Au
trecut mulţi an de când acest bărbat era în faşă, totuşi în sfera relaţiilor
interpersonale el nu era mai deştept decât copilaşul răzbunător care îşi lovea
capul de podea. Asemănarea dintre aceşti doi se poate explica, cred eu, numai
prin faptul că fiecare poseda o natură firească înnăscută.
Majoritatea din noi nu se răzbună
împotriva altora lovindu-şi capetele de podea, scrâşnind din dinţi, împuşcându-se
unii pe alţii sau oferind cine ştie ce alte otrăvuri altora. Aceasta nu este
nici biblic şi nici legal! Calea cea mai obişnuită a unora de a veni de hac
altora este să vorbească despre aceştia. Desigur nici aceasta nu este biblic,
dar are avantajul că ne ţine departe de scaunul electric.
Aceste metode de răzbunare nu ne feresc
de o mulţime de boli trupeşti şi sufleteşti. Expresiile tari şi animozităţile
faţă de alţii influenţează unii hormoni ai glandelor pituitoare, suprarenale,
tiroide şi ale altor glande, al căror exces poate pricinui boala în organism.
Multe boli se dezvoltă când alimentăm ranchiuna noastră prin repovestire în
prezenţa altor persoane.
În momentul când urăsc un om, eu devin
sclavul lui. Eu nu mai pot să muncesc cu bucurie din cauză că acela stăpâneşte
mereu gândurile mele. Resentimentele produc prea mulţi hormoni de încordare în
corpul meu şi devin obosit după numai câteva ore de lucru. Munca pe care
altădată o făceam cu plăcere este acum o corvoadă. Chiar şi concediile
încetează să-mi facă plăcere. Atât timp cât plăcerea mea este afectată, chiar
dacă aş conduce o maşină luxoasă dealungul unui lac înconjurat de copaci în
culori tomnatice, mi s-ar părea că sunt pe un camion prin noroi şi ploaie. Omul
pe care îl urăsc mă urmăreşte pretutideni şi nu pot să mă eliberez din
strânsoarea lui tiranică. Chiar dacă ospătarul m-ar servi cu tot felul de
delicatese, ar fi ca şi când aş mânca pâine uscată. Omul pe care-l urăsc nu-mi
dă voie să mă bucur de delicatesele oferite.
Regele Solomon trebuie să fi avut o
experienţă asemănătoare pentru că el scria: "Mai bine un prânz de
verdeţuri şi dragoste decât un bou îngrăşat şi ură" (Proverbe 15:17).
Omul pe care-l urăsc poate să fie la
mulţi kilometri de dormitorul meu, dar mai crud decât orice conducător de
scalvi. El biciuieşte gândurile mele, iar somiera mea cu arcuri moi devine un
instrument de tortură. Cel mai umil sclav poate să doarmă, eu însă nu. Trebuie
să recunosc în sfârşit că sunt sclavul fiecărui om asupra căruia îmi vărs
mânia.
Oare fiinţa umană este mai puţin
înţeleaptă decât ursul cenuşiu? Este oare omul - fără să-şi dea seama -
comandat de o forţă interioară pe care o recunoaşte şi o numeşte "duh
rău"?
Domnul a dat răspunsul la această
întrebare atunci când Iacov şi Ioan au cerut să le dea voie să coboare foc din
cer asupra unui sat din Samaria pentru că samaritenii nu voiau să le dea
găzduire. Aceşti ucenici credeau şi îl urmau pe Isus, totuşi aşa cum şi astăzi
mulţi creştini sunt orbiţi de înşelătoria discriminării rasiale, nici ei nu
erau scutiţi de a fi plini de firea pamântească. Domnul i-a mustrat
spunându-le: "Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi!" (Luca 9:55).
Înainte de ziua cincizecimii, Petru a
avut de asemenea înnăscut în el un duh rău. în grădina Ghetsimane, Petru
zguduit de o cruntă răzbunare, a încercat să taie capul unuia din partidul
advers. El nu a fost primul şi nici ultimul teolog care a încercat să se
răzbune prin tăierea capetelor.
Cât de completă a fost transformarea
survenită în Iacov, Ioan şi Petru după ce şi-au răstignit Eul şi au fost
umpluţi de Duhul Sfânt! Vechiul duh de "am să-i vin de hac" a fost
înlocuit cu Duhul lui Cristos, care atunci când a fost batjocorit nu a răspuns
cu insulte.
A1 7-lea capitol din Faptele Apostolilor
descrie cum a reacţionat Stefan, care era "plin de Duhul Sfânt",
atunci când a fost ucis cu pietre. Uciderea cu pietre era un mijloc oribil şi
foarte dureros pentru a pedepsi un om, dar Stefan a fost lipsit de duhul
răzbunării. Sângerând şi plin de vânătăi, el şi-a adunat ultima picătură de
energie pentru a se lăsa pe genunchi şi a se ruga: "Doamne, nu le ţine în
seamă păcatul acesta!" (Cap. 7:60). Câţi dintre noi, lapidaţi de o gloată
depravată, am fi gata, în primul rând, să ne rugăm cu ultima noastră suflare
pentru fericirea lor spirituală? Putem, numai în parte, să răspundem la această
întrebare făcând un mic inventar. Am fost noi obligaţi să aruncăm înapoi
pietrele care ne-au ieşit în cale? în conversaţiile noastre, am încercat noi
să tăiem capetele sau să chemăm foc asupra acelora care ne-au produs momente
grele? Cum am reacţionat faţă de unii din colegii noştri, care, fie din
neştiinţă fie cu intenţie, au făcut ceva ce nu ne-a plăcut? Am trântit uşa, am
refuzat să stăm la masă, am stat îmbufnaţi tot restul serii, sau am dat fuga
să-i ponegrim? O apreciere cinstită ar trebui să ne lămurească dacă posedăm cu
adevărat Duhul Sfânt al lui Cristos. Lipsa Duhului Sfânt ne va face
susceptibili la multe boli trupeşti şi sufleteşti din cauză că atunci când
suntem nedreptăţiţi de cineva, nu putem rezista ispitei de "a-i veni de
hac" cu toate că aceasta ar însemna să plătim un preţ mare lovind în
propriul nostru trup. Cristos poate să răstignească firea noastră pământească
şi să înlăture din viaţa noastră orice gânduri dăunătoare care aduc boli.
Atunci putem să candidăm pentru botezul cu Duhul Sfânt.
Pavel, care se considera vinovat deoarece
a fost martor la uciderea cu pietre a lui Stefan şi a auzit rugăciunea sa,
schiţează paşii ce trebuiesc făcuţi spre descătuşarea de duhul de răzbunare
care produce boală: "De aceea omorâţi mădularele voastre care sunt pe
pământ... Din numărul lor eraţi .şi voi odinioară câpd trăiaţi în păcate. Dar
acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri, de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de
clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură; nu vă minţiţi
unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui şi
v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou care se înnoieşte spre cunoştinţă după chipul
Celui ce l-a făcut... îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate,
cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare... iertaţi-vă unul pe altul;
cum v-a iertat Cristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai presus de toate acestea,
îmbrăcaţi-vă cu dragostea care este legătura desăvârşirii (Coloseni 3:5,7-10,
12-14).
"Nici una din aceste boli" este
promisiunea valabilă şi pentru noi dar numai dacă am lepădat natura vechiului
om cu practicile sale"