WYCLIFFE
Am
văzut cum biserica romană a reuşit să-şi supună încetul cu încetul Anglia. Ea a
stăpânit-o mult timp, nu fără a stârni şi strigăte de nemulţumire împotriva
autorităţii pe care voiau s-o aibă chiar şi asupra regilor. S-au stârnit multe
ciocniri între puterea regală şi papalitate, cea dintâi împotrivindu-se
pretenţiei papei de a fi mai-marele regelui, care rămânea astfel în dependenţă
faţă de el; dar biserica nu-şi pierduse nimic din trecerea pe care o avea în
faţa poporului.
Înainte
de a se fi ivit Wycliffe, au fost în Anglia chiar şi episcopi care s-au ridicat
împotriva tiraniei romane. Printre aceştia, unul dintre cei mai de seamă era un
episcop din oraşul Lincoln, cu numele Robert Grosse-Teste, care a trăit în
prima jumătate a secolului al XIII-lea. Era un om evlavios şi energic, însă şi
foarte smerit totodată. Era învăţat şi citea Scripturile în limbile originale.
Le recunoştea puterea suverană şi le preţuia mai presus decât pe cea a papei.
Era în timpul când papa Inocenţiu al III-lea tocmai se proclama: „locţiitorul
(vicarul) lui Dumnezeu pe pământ", despre care Grosse-Teste scria: „A urma
pe un papă răzvrătit faţă de voia lui Cristos înseamnă a te despărţi de Cristos
şi de trupul Său şi, dacă va veni timpul când toţi vor urma pe un pontif (papă)
rătăcit, va fi perioada marei lepădări de credinţă (apostazie). Adevăraţii
creştini nu vor voi să se supună, iar Roma va fi cauza unei mari schisme."
Nu se pare ca o anunţare a Reformei, cu aproape trei secole mai înainte?
Grosse-Teste
dorea cu adevărat reforma (îndreptarea) abuzurilor pe care le vedea în
biserică, dar sarcina aceasta era prea mare; pentru a îndrepta, trebuia să te despărţi
şi nu venise încă timpul potrivit. Se mai formau, tot pe atunci, şi cele două
ordine de călugări cerşetori: dominicanii şi franciscanii. La început,
Grosse-Teste îi ocrotea, dar îndată a şi văzut câte abuzuri se făceau între ei
şi câtă nevoie aveau de îndreptare. Voia să se ocupe de ei mai de aproape şi
să-i ia din scurt. Atunci aceştia s-au adresat papei, care atunci era la Lyon.
Acesta a obligat pe episcop să se prezinte înaintea sa. Însă papa, înduplecat
de banii pe care îi dăduseră călugării, a dat o hotărâre împotriva voii lui
Grosse-Teste, în folosul lor. Episcopul în zadar amintea papei de scrisorile şi
promisiunile sale; Inocenţiu i-a răspuns: „Avem plăcerea să-i ocrotim; este
ochiul tău rău fiindcă eu sunt bun?"* (* Papa se folosea astfel de locul
de la Matei 20:15.)
Cât
de mult trebuie să fi izbit pe evlaviosul episcop această referire lumească a
Scripturii! „Oh, banilor," spunea el, aflând, „cât de mare vă este
puterea, mai ales la curtea romană!" Ciudat lucru că scena aceasta n-a
deschis ochii episcopului pe deplin asupra lepădării de credinţă a Romei!
Puţin
timp după aceea, papa a trimis în Anglia ca să ocupe locurile libere, pe nişte
preoţi italieni care nu ştiau deloc englezeşte. Totodată a poruncit lui
Grosse-Teste să dea unui tânăr, nepotul său, un bogat post de canonic în
catedrala din Lincoln. Episcopul a refuzat cu tărie, spunând: „După păcatul
Diavolului, nu este altul mai potrivnic Scripturii decât acela care pierde
sufletele, dându-le o lucrare a necredinţei. Păstorii cei răi sunt cauza
necredinţei, a ereziilor şi a neorânduielilor. Chiar dacă cel dintâi dintre
îngeri mi-ar ordona un astfel de păcat, ar trebui să refuz. Supunerea mea însă
interzice să mă supun, de aceea mă răzvrătesc." Supunerea sa faţă de
Cuvântul lui Dumnezeu îi interzicea să se supună papei. Acesta a şi fost
marele principiu al Reformei, acela care trebuie să ne călăuzească şi pe noi: a
ne supune Cuvântului lui Dumnezeu.
Papa
a fost jignit. „Cine este acest palavragiu bătrân," spunea el, „care
îndrăzneşte să-mi judece faptele? Pe sfântul Petru şi pe sfântul Pavel, dacă nu
m-ar opri lărgimea inimii mele, l-aş face de pomină şi de privelişte pentru
toată lumea. Nu este regele Angliei vasalul şi robul meu? Dacă i-aş spune un
cuvânt, nu l-ar arunca la închisoare plin de insulte şi de ruşine?"
Cardinalii au căutat să-l îmblânzească. I-au adus aminte că episcopul era un om
sfânt şi că scrisoarea lui era adevărată şi că prigonitorul şi-ar atrage el
însuşi ruşinea. Inocenţiu nu i-a ascultat, a excomunicat pe epicop şi a numit
în locul său pe un altul. Dar aşa precum i-au spus cardinalii, nu s-a ţinut
seama de hotărârea lui şi Grosse-Teste şi-a păstrat scaunul episcopal până la
moarte, în 1253.
Inocenţiu
a voit să se răzbune asupra rămăşiţelor evlaviosului episcop şi se gândea să-l
dezgroape; până ce, într-o noapte, istoriseşte cronicarul Matei Paris, s-a
arătat Grosse-Teste, s-a apropiat de patul lui, l-a lovit cu cârja sa şi i-a
spus cu un glas grozav de înfricoşător, cu o privire ameninţătoare:
„Ticălosule! Domnul nu îngăduie să ai vreo putere asupra mea. Vai de
tine!" Papa a scos un ţipăt şi a rămas pe jumătate mort. De atunci n-a mai
putut să aibă o noapte liniştită şi a murit la un an după Grosse-Teste, făcând
să răsune palatul de gemetele lui.
Câtă
trufie în omul acesta, să socotească pe regele Angliei ca pe supusul şi robul
său! Însă pretenţia capilor bisericii romane este de a stăpâni şi peste puterea
vremelnică a veacului acestuia. Pretenţia aceasta este încă de pe timpul papei
Grigore al VII-lea. În ce priveşte pe Grosse-Teste, chiar şi pe patul morţii
mai declara că: „o erezie era o părere născocită din motive fireşti şi potrivnică
Scripturii, vestită pe faţă, dar susţinută cu îndărătnicie", în timp ce
Roma socoteşte erezie tot ce se deosebeşte de învăţăturile ei, chiar dacă
acestea sunt cu totul nepotrivite cu Cuvântul lui Dumnezeu. Grosse-Teste a fost
o lumină în acele timpuri de întuneric. Dragostea sa pentru Cuvântul lui
Dumnezeu şi împotrivirea lui faţă de greşeală au fost izbitoare; era în stare
să arate şi altora calea mântuirii şi, deşi nu se ştie cât de mult s-a întins
influenţa sa, cu siguranţă că urma nu i s-a pierdut nici în secolele următoare.
În
prima jumătate a secolului al XIV-lea a trăit în Anglia un alt prelat evlavios
numit Bradwardine. Era un om învăţat în ale ştiinţelor, mai ales în matematici,
dar era tot pe atât de priceput în ale Scripturilor. Mai întâi, ca doctor,
fusese profesor la universitatea din Oxford, apoi fiind capelan al curţii
regale, însoţea pe regele Angliei, Eduard al III-lea, în războaiele acestuia
împotriva Franţei. Foarte smerit şi simplu în felul lui de a trăi, la început
însă era foarte îngâmfat din cauza ştiinţei lui prin care înlătura crucea lui Cristos.
Se încredea în înţelepciunea lui pentru a cunoaşte adevărul şi socotea că omul,
cu puterea sa, putea să facă ceva pentru mântuirea lui. Era tocmai ceea ce
vestise odinioară Pelagius,* (* Am vorbit despre Pelagius în legătură cu
Augustin. A trăit pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui de al
V-lea.) iar învăţătura lui, la început condamnată, acum se strecurase în biserica
romană, ajungând la loc de frunte. Într-o zi, pe când asculta în biserică
citirea Sfintei Scripturi, în genunchi, a fost izbit de locul care spune: „Nu
depinde nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are
milă" (Romani 9:16). Mântuirea nu vine nici din voinţă, nici din
sforţările omului, ci din îndurarea lui Dumnezeu, din harul Său suveran şi
curat. La început n-a vrut să se supună acestui adevăr care umileşte mândria
omului, arătându-i că nu poate nimic şi că nu este nimic. Dar n-a mai putut să
se împotrivească puterii Cuvântului lui Dumnezeu şi s-a întors la marea şi
scumpa învăţătură a harului, singurul care mântuieşte pe păcătos. Îndată a şi
început să vestească ceea ce primise. Puţin îi păsa de împotrivirile omeneşti;
însă era pătruns de Scriptură şi era întristat văzând cum biserica romană
înlocuia harul curat a lui Dumnezeu în ce priveşte mântuirea, cu sforţările şi
faptele omului.
„După
cum odinioară 450 de proroci ai lui Baal se ridicau împotriva unui singur
profet al lui Dumnezeu," spunea el, „cât de mulţi sunt aceia care azi
luptă împreună cu Pelagius împotriva harului Tău fără plată! Ei pretind că nu
pot primi harul fără plată, ci cumpărându-l: Voinţa omului, spun ei, trebuie
s-o ia înainte, iar a Ta trebuie să-i urmeze. A lor este stăpânirea, a Ta slujirea!
Aproape toată lumea merge în rătăcirea lui Pelagius. Scoală-Te, Doamne, şi
judecă în sfârşit cauza Ta!" Se vede că Bradwardine a înţeles cuvintele
apostolului Pavel: „Voi sunteţi mântuiţi prin har, prin credinţă, şi aceasta nu
vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu" (Efeseni 2:8); şi încă: „Fiind
socotiţi drepţi fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în
Isus Cristos" (Romani 3:24). Domnul avea să facă lumină, în adevăr, mai
întâi ridicând pe Wycliffe şi ucenicii săi, iar mai târziu pe Luther şi pe alţi
reformatori, a căror învăţătură de bază va fi, potrivit Scripturilor, mântuirea
fără plată, prin har, iar nu cumpărată prin fapte bune. În ce-l priveşte pe
evlaviosul Bradwardine, care luptase pentru acest adevăr scump, a ajuns să fie
numit arhiepiscop de Canterbury, dar a murit în anul 1349.
Acum
să ne ocupăm de Wycliffe. Se născuse în anul 1324, într-un oraş din comitatul
York, numit Wycliffe. De aici i-a venit numele care era John de Wycliffe. A studiat
la Oxford în colegiul Merton şi acolo a putut să ia învăţătura de la
Bradwardine şi să se şi folosească de ea. Pe când era încă student, prin anul
1345, o ciumă groaznică a pustiit Asia, Europa şi a izbucnit tot atât de
puternic şi în Anglia. Această judecată a lui Dumnezeu a cutremurat adânc pe
Wycliffe. Îngrozit de gândul veşniciei, tulburat în sufletul său la vederea
păcatelor sale şi în aşteptarea judecăţii, a întrebat pe Dumnezeu ce trebuia să
facă şi Dumnezeu i-a răspuns prin sfântul Său Cuvânt. El şi-a găsit pacea şi,
ceea ce aflase, s-a hotărât să vestească şi altora, însă la început cu prudenţă.
În
1361, fiind ales ca şef sau director al colegiului din Balliol, a început să
prezinte mai cu tărie Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile credinţei. În
cursul săptămânii le lămurea şi le vestea studenţilor, iar duminica le predica
poporului într-o vorbire simplă. Evlavia şi cinstea lui, precum şi ştiinţa sa
dădeau o mare autoritate cuvântului său. El învinuia clerul că a lăsat deoparte
Sfintele Scripturi şi cerea ca autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu să fie
restabilită în biserică. Wycliffe s-a ridicat cu înverşunare împotriva
feluritelor ordine de călugări cerşetori* (* Aşa se numeau călugării care erau
membrii diferitelor ordine emise de papa de la Roma.) şi mai cu seamă împotriva
franciscanilor.
Cele
două ordine mai însemnate de călugări cerşetori erau franciscanii şi dominicanii.
Cel dintâi a fost întemeiat de sfântul Francisc d Assise, numit astfel după
satul său de naştere. După o tinereţe destrăbălată, într-o zi a auzit
citindu-se cuvintele lui Isus către tânărul bogat: „Du-te, vinde tot ce ai şi
dă săracilor." Francisc s-a făcut de bunăvoie sărac şi, îmbrăcat în sac,
cerşind pentru a putea trăi, a început a propovădui sărăcia şi pocăinţa. Era
milos, dar fără cunoştinţe, ba chiar cu un suflet cam ciudat şi cu unele idei
curioase. Întâmpina păsările şi toate făpturile salutându-le ca pe nişte fraţi
şi surori şi stătea de vorbă cu ele. Trecerea pe care o avea în faţa mulţimii
era foarte mare şi ceea ce o marea şi mai mult era zvonul că ar fi avut pe trup
semnele celor cinci răni ale Domnului Isus murind, gravate de către un serafim.
Astfel de minciuni şi de închipuiri întrebuinţează Satan ca să amăgească
sufletele. Un mare număr de ucenici s-au strâns în jurul lui Francisc şi au
fost constituiţi în ordin de către papa Honorius al III-lea în anul 1223. Ei au
ajuns poliţia cea mai credincioasă papilor, însă n-au păstrat mult timp
seriozitatea ce le fusese recomandată de întemeietorul lor. Despre Dominic şi
despre dominicani, agenţi de seamă ai Inchiziţiei, am mai vorbit altădată.
Ei
erau foarte devotaţi papilor şi prin tot felul de şmecherii îmbrăcate în haina
evlaviei se luptau să strângă bogăţiile ţării, jefuind astfel pe săraci şi pe
bogaţi. „În fiecare an," spuneau ei, „sfântul Francisc se coboară din cer
în purgatoriu şi scoate de acolo sufletele tuturor celor care au fost
înmormântaţi cu veşmântul odinului său." Bineînţeles, ca să capeţi o
binefacere atât de mare, trebuia să plăteşti. Iată un exemplu dintre minciunile
scornite pentru a abuza de credulitatea mulţimii. Călugării aceştia, fie
franciscani, fie alţii, furau copiii de la părinţii lor şi îi închideau în
mănăstiri. Ei se prefăceau a fi nevoiaşi şi, cu desagii pe umăr, părând
amărâţi, mergeau să cerşească de la mari şi de la mici. Totodată locuiau în
case luxoase, în care îngrămădeau o mulţime de bogăţii, se îmbrăcau în haine
scumpe şi petreceau timpul chefuind. Plini de îngâmfare, cei mai neînsemnaţi
dintre ei se socoteau ca nişte principi, iar dacă printre ei erau unii mai
luminaţi, aceştia se socoteau ca nişte regi. În timp ce chefuiau şi se îmbătau
la mesele lor servite din belşug, trimiteau în locul lor oameni nepricepuţi să
predice fabule şi legende ca să facă poporul să petreacă şi ca să-l jefuiască.
Dacă era un senior care voia să facă milostenii celor săraci şi nu călugărilor,
aceştia începeau să strige împotriva unei astfel de nelegiuiri şi ameninţau
ţara cu tot felul de nenorociri. Astfel zugrăveşte Wycliffe tabloul vieţii călugărilor
cerşetori şi al tiraniei cu care se purtau faţă de popor. E de mirare că el a
condamnat şi a dat pe faţă cu atâta tărie viciile şi abuzurile ce şi le
îngăduiau? Aceştia lucrau la pierzarea sufletelor pe care el, luminat de
Cuvântul lui Dumnezeu, voia să le mântuiască.
În
anul 1365 Wycliffe a fost silit să se ocupe de o altă chestiune; papa Urban al
V-lea a cerut regelui Eduard al III-lea plata anuală de 1000 de mărci pe care
odinioară regele Ioan se învoise a-i plăti lui Inocenţiu al III-lea ca tribut
feudal, recunoscându-se vasalul şi supusul său. Papa a somat pe Eduard să-l
recunoască drept suveran, iar în caz de refuz îl cita să se prezinte înaintea
lui la Roma. Aceste pretenţii trufaşe au stârnit în Anglia o mare indignare.
Wycliffe
li s-a împotrivit cu energie şi a pus în lumină toate dovezile potrivnice
pretenţiilor papei. El le-a făcut cunoscute multora dintre membrii
parlamentului, care se adunaseră spre a cerceta această chestiune. Parlamentul
a refuzat să se supună cerinţelor papei şi a declarat că nici un conducător nu
avea dreptul să înstrăineze suveranitatea regatului, fără consimţământul
poporului. Papa a văzut că era zadarnic să mai stăruiască şi s-a străduit să
păstreze cel puţin şi mai departe stăpânirea spirituală asupra Angliei. În
acest scop s-a întrunit o conferinţă la Bruges. Wycliffe a fost trimis împreună
cu alţii. Nu ne vom opri asupra celor ce au dezbătut în această conferinţă; vom
spune numai că şederea în străinătate i-a folosit mult lui Wycliffe. De acum
înainte ochii lui vedeau întreaga nelegiuire a sistemului papalităţii şi a fost
reîntărit în judecata pe care şi-o făcuse de la început.
La
înapoirea sa în Anglia, Wycliffe a fost numit rector al bisericii din
Lutterworth şi a început să predice cu îndrăzneală sfaturile lui în vederea
reformării bisericii. „Evanghelia" spunea el „este singurul izvor al
religiei. Pontiful roman nu e decât un pungaş. Departe fiind de a avea dreptul
să mustre lumea întreagă, el însuşi poate fi pe drept cuvânt mustrat de
inferiorii lui şi chiar de către laici." Numind pe papă „un pungaş",
voia să spună că acesta căuta a se îmbogăţi prin orice mijloace, în paguba
conducătorilor şi a poporului.
Vorbirea
şi predicile lui Wycliffe au alarmat clerul şi pe partizanii papei. Episcopul
Londrei, Courtenay, l-a învinuit de erezie, şi Wycliffe a trebuit să se
prezinte în 1377 înaintea unei adunări a clerului, în biserica sfântul Paul. O
foarte mare mulţime umplea catedrala, mulţime alcătuită în mare parte de
fanatici devotaţi ai papei. Wycliffe a înaintat între ducele de Lancaster,
regent al regatului şi prieten al reformatorului, şi lordul Percy, mareşal al
Angliei. Cu multă greutate şi-au făcut drum prin această mulţime însufleţită de
sentimente vrăjmaşe şi care, dacă Wycliffe ar fi fost singur, l-ar fi omorât în
bătaie. În cele din urmă au ajuns în faţa clerului prezidat de Courtenay.
Acesta va fi fost puţin mirat văzând pe acuzat că se prezintă sub ocrotirea a
doi dintre cei mai puternici seniori ai regatului. A avut loc între episcopi şi
cei doi lorzi un schimb de cuvinte înţepate, iar ducele de Lancaster, într-un
moment de enervare, a impuns unuia din suita sa: „Decât să mă supun preotului
acestuia, mai bine l-aş doborî jos de păr, de pe amvon." Dar cuvintele
acestea au fost auzite de alţii şi s-a făcut o mare discuţie. Partizanii
episcopului s-au năpustit asupra celor doi lorzi, pe care slujitorii şi
prietenii lor i-au apărat şi cu mare greutate au putut să scape. Wycliffe a
rămas liniştit: a fost eliberat, fiind oprit a predica învăţăturile lui.
Dar
el nu putea să tacă. Continua să predice şi să dea pe faţă nelegiuirile
papalităţii. În timpul acela erau doi papi şi fiecare pretindea că este
adevăratul cap al bisericii. Wycliffe spunea că amândoi alcătuiesc un singur anticrist.
A fost iarăşi citat înaintea episcopului. Dar de astă dată s-a prezentat
singur, fără sprijinul marilor seniori. Era de aşteptat să fie sfâşiat, spune
un istoric, pentru că intra în groapa cu lei. Dar, ca şi Daniel şi Pavel
odinioară, a fost scăpat din gura leului (Daniel 6:20-22; 2 Timotei 4:17). Abia
începuse episcopul să judece pe Wycliffe, că a şi intrat şir Clifford din
partea reginei mame care simpatiza pe Wycliffe şi l-a oprit. Clerul a fost
ruşinat; n-avea nici o putere de împotrivire. Wycliffe s-a retras, depunând un
protest: „Am voinţa şi intenţia," spunea el, „prin harul lui Dumnezeu, să
fiu un adevărat creştin şi, atât timp cât voi avea suflare în mine, să trăiesc
şi să apăr legea lui Cristos."
De
atunci înainte Wycliffe nu se mai îndeletnicea atât cu politica pe care trebuia
s-o urmeze Anglia cu privire la papa. El s-a dedat şi mai mult lucrării de
evanghelizare, al cărei preţ se ridica în ochii săi. El dorea ca Evanghelia să
fie vestită până în cel mai depărtat cătun. Călugării de mult colindau ţara,
predicând legende de-ale sfinţilor; de ce să nu fie vestită pretutindeni
evanghelia? S-a adresat ucenicilor săi şi le-a spus: „Duceţi-vă şi predicaţi;
este cea mai înaltă lucrare. Dar să nu vă luaţi după preoţii pe care îi vedeţi
în cârciumi după predică, la masa de joc sau pierzându-şi timpul la vânătoare.
În ce vă priveşte, după ce aţi predicat, vizitaţi pe bolnavi, pe bătrâni, pe
săraci, orbi şi neputincioşi şi ajutaţi după posibilităţi."
Evangheliştii
lui Wycliffe, „sărmanii preoţi" cum erau numiţi, au plecat cu toiagul în
mână, cu picioarele goale, îmbrăcaţi cu haină de postav gros, trăind din
dărnicii şi predicând Evanghelia pe ogoare, pe marginea drumului, în cimitire,
la intrarea în sate, oriunde găseau ascultători. Wycliffe îi învăţase că
mântuirea nu vine nici de la îngeri, nici de la sfinţi, ci ea este numai de la Cristos.
„Un înger" spunea el, „n-ar fi putut face ispăşirea pentru un om, fiindcă
firea care a păcătuit n-a fost firea îngerilor. Mijlocitor trebuie să fie un
om; dar fiindcă omul a rămas îndatorat lui Dumnezeu pentru tot ce este în stare
să facă, trebuia ca mijlocitorul să aibă un merit nesfârşit de mare şi să fie
tot Dumnezeu."
Ceilalţi
preoţi, alarmaţi, au obţinut o lege care poruncea oricărui ofiţer să închidă pe
predicatori. Aşa că îndată ce se ivea un biet preot ca să predice, călugării
care stăteau la pândă se sileau din răsputeri ca să-i prindă. Dar, adeseori
când aceştia şi agenţii lor se apropiau, poporul se strângea în jurul lor
(predicatorilor) şi-i făceau zid puternic, spre a-i împiedica de a le face
vreun rău. Astfel, prin aceşti harnici predicatori, Evanghelia se răspândea din
ce în ce mai mult, pătrunzând până în locurile cele mai îndepărtate ale ţării.
Numai dincolo se vor cunoaşte roadele acestei semănături a Cuvântului lui
Dumnezeu.
Pe
lângă lucrarea de evanghelizare, Wycliffe îşi vedea şi de ocupaţia de profesor
la Oxford. Însă el nu era un om puternic; munca sa şi luptele pe care le
susţinea l-au slăbit şi în anui 1379 a căzut greu bolnav. Nu era de aşteptat să
se însănătoşeze şi oamenii papei nu mai puteau de bucurie. Dar pentru ca
victoria lor să fie deplină, trebuiau să capete de la Wycliffe tăgăduirea
învăţăturilor sale. Patru reprezentanţi ai celor patru ordine religioase,
însoţiţi de patru consilieri, au venit la patul muribundului. „Sunteţi cu
moartea pe buze," i-au spus ei, „pocăiţi-vă de greşelile ce le-aţi făcut
şi lepădaţi-vă în faţa noastră de tot ce aţi spus împotriva şi spre paguba
noastră." Wycliffe a rămas liniştit şi senin şi a tăcut câteva clipe.
Trimişii erau plini de speranţe şi îi aşteptau lepădarea. El a cerut
slujitorului său să-l ridice pe patul său. Apoi, adunându-şi puterile şi
aruncând asupra vrăjmaşilor săi priviri pătrunzătoare, le-a spus: „Eu nu voi
muri, ci voi trăi şi încă voi mai da pe faţă mârşăviile călugărilor."
Dezamăgiţi
şi ruşinaţi, adversarii săi s-au retras. Wycliffe s-a restabilit şi a trăit,
spre a face o lucrare mai mare decât tot ceea ce făcuse până atunci.
Lucrarea
pe care o avea Wycliffe pe inimă era să dea englezilor Biblia în propria lor
limbă. Şi mai înainte s-au făcut unele traduceri în limba poporului, a diferite
cărţi din Scriptură, dar ele stăteau ascunse prin bibliotecile mănăstirilor.
Prin urmare, afară de cler şi poate câteva persoane care puteau citi latineşte,
nimeni nu avea o Biblie şi nu ştia de ea decât ce le mai spuneau preoţii. Şi cu
toate acestea, Anglia de veacuri primise creştinismul. Este adevărat, apoi, cum
am văzut, că poporul era oprit să aibă şi să citească scrierile sfinte în limba
poporului. Dar venise timpul când, în ciuda acestei oprelişti, Biblia trebuia
să fie răspândită printre toţi, fie învăţaţi fie neînvăţaţi.
Wycliffe
nu cunoştea greaca şi ebraica; a fost nevoit deci să-şi facă traducerea după
versiunea latină numită Vulgata, dar asta făcea mai mult decât a nu avea Biblia
deloc. El a muncit cu migală la această lucrare timp de zece ani, ajutat de
câţiva prieteni şi, un an după boala de care am vorbit, în 1380, lucrarea a
fost terminată şi publicată fără notiţe şi fără lămuriri. Când spunem
publicată, trebuie să înţelegem că s-au făcut copii după ea, pentru a le putea
vinde.
Tiparul
nu fusese încă inventat şi nu era alt mijloc ca să ai exemplare dintr-o lucrare
decât îndelungatul şi costisitorul procedeu al scrisului de mână. Copiştii s-au
aşternut cu râvnă la lucru şi curând porţiuni din sfânta carte au fost puse în
vânzare. Ele se vindeau repede ca şi copiile întregii cărţi. Primirea ce o avea
traducerea lui Wycliffe a trecut peste aşteptările sale. Cu bucurie, multe
persoane cumpărau Cuvântul lui Dumnezeu. Nu cunoscuseră înainte acest izvor al
oricărui adevăr, dar acum puteau să citească în limba maternă minunile
descoperirilor lui Dumnezeu făcute omului. O mare lumină, lumina lui Dumnezeu
se aprinsese în negura superstiţiilor şi a rătăcirilor care învăluiau lumea şi,
de atunci înainte, cu toată strădania Satanei precum şi a agenţilor lui spre a
o stinge, ea n-a încetat să strălucească în acele locuri.
Vrăjmaşul
s-a arătat numaidecât. Îndată ce Wycliffe a publicat traducerea Bibliei, a fost
încolţit din toate părţile de prietenii papei. „E o erezie," spuneau unii,
„să faci Sfânta Scriptură să vorbească în englezeşte." Alţii spuneau:
„Domnul Wycliffe, traducând Biblia în englezeşte, a făcut-o să fie mai la
îndemâna şi mai la înţelesul laicilor şi chiar a femeilor, cum nu fusese
niciodată până atunci pentru clericii pricepuţi şi învăţaţi." La aceste
cuvinte, alţii adăugau, temându-se ca Evanghelia să nu ajungă de dispreţuit:
„Perla evanghelică este călcată în picioare de porci." Unii judecau altfel
şi puneau biserica deasupra Scripturilor: „Odată ce biserica, spuneau ei, a
încuviinţat patru evanghelii, ea ar fi putut tot aşa de bine să le lepede şi să
admită altele. Biserica consfinţeşte sau condamnă ce vrea. Credeţi biserica,
mai mult decât Evanghelia." Acesta era punctul principal: biserica romană
vrea să fie autoritatea cea mai înaltă. Dar nu-i adevărat că ea a dat
Scripturile; ci Dumnezeu Însuşi le-a dat, şi pe ele trebuie să le credem.
Wycliffe
nu se lăsa înduplecat de ţipetele preoţilor şi ale călugărilor. „Chiar dacă
papa şi toţi clericii ar dispărea de pe faţa pământului, spunea el, credinţa nu
s-ar pierde, pentru că ea îşi are temelia numai în Domnul Isus, Stăpânul şi
Dumnezeul nostru." De altfel, el nu era lipsit de încurajare. Unele copii
ale Evangheliei pătrunseseră până la palat, şi Ana de Luxemburg, soţia regelui
Richard al II-lea, a început a citi cu luare aminte. Ea le-a dat lui Arundel,
arhiepiscopul de York, care, izbit de faptul că vede o străină, o regină,
citind unele „cărţi aşa de minunate", voia să spună: foarte bine, şi
începu să le studieze şi să mustre pe prelaţi, care neglijau citirea lor. În
camera lorzilor s-a alcătuit de către partizanii preoţilor, o hotărâre ca să se
adune toate exemplarele Scripturilor şi să le distrugă. Dar ducele de Lancaster
a strigat: „Suntem noi drojdia neamului omenesc, să nu putem avea legea
religiei noastre scrisă în limba noastră proprie?"
Cu
toate acestea, lucrarea mergea mai departe. Însuşi Wycliffe a fost călăuzit să
studieze mai departe Biblia pe care o dăduse poporului. Învăţătura liturghiei,
acest punct de temelie al bisericii romane, i-a atras luarea aminte. Era unul
din izvoarele de câştig pentru cler şi temelia autorităţii sale asupra
poporului. A face ca Dumnezeu să Se coboare din cer în ostia sfinţită, la
cuvântul său, ce mult înalţă pe preot faptul acesta!
Wycliffe,
luminat de Cuvântul lui Dumnezeu, nu putea admite ca un om să aibă puterea de
a transforma o bucată de pâine în carnea, sângele şi dumnezeirea Domnului Cristos.
„Ostia sfinţită pe care o vedem pe altar, spunea el, nu este Domnul Cristos şi
nici o parte din El, ci este un semn al Său, care ne vorbeşte." „Cum poţi
tu, o, preot, care nu eşti decât un om, să creezi pe Creatorul tău?"
adaugă Wycliffe. „Ce! planta care creşte pe câmp, spinul acesta pe care îl
culegi azi, mâine va fi Dumnezeu? Neputând împlini faptele Domnului Isus Cristos,
tu încerci să-L faci pe Acela care a împlinit faptele?"
Atacul
lui Wycliffe împotriva învăţăturii transubstanţierii a îngrozit pe prietenii
săi. Ducele de Lancaster, care îl susţinuse până atunci, a încetat să-l mai
apere, după ce-l îndemnase, îl rugase şi chiar îi poruncise să tacă asupra
acestei chestiuni. Dar Wycliffe nu putea ascunde lumina pe care o primise de la
Dumnezeu. Vrăjmaşii lui au găsit în asta un bun prilej spre a căuta să-l
piardă.
Courtenay
căpătase arhiepiscopatul de Canterbury. S-a şi grăbit să convoace un sinod cu
scopul de a condamna pe Wycliffe. Sinodul s-a întrunit în mai 1382 şi nu a
păşit la condamnarea celui socotit drept eretic, când un groaznic cutremur de
pământ s-a simţit în Londra şi într-o parte din Anglia. Prelaţii îngroziţi au
socotit a vedea în acest fenomen un semn al neîncuviinţării lui Dumnezeu şi
şovăiau în a rosti condamnarea. Dar, arhiepiscopul, dibaci, a ştiut să-şi facă
din acest eveniment o armă în folosul său. „Să ştiţi, spunea el, că vaporii
primejdioşi care iau foc în sânul pământului şi produc aceste fenomene care vă
îngrozesc, îşi pierd puterea când ies afară! Tot aşa, dând afară pe eretici din
comunitatea noastră, vom pune capăt tulburărilor din biserică!" Liniştiţi,
episcopii au rostit condamnarea lui Wycliffe, după ce au ascultat citindu-se
cele 10 propoziţii despre care se spunea că sunt ale lui şi care au fost
declarate eretice.
Arhiepiscopul
a silit pe rege să aprobe decizia sinodului. „Dacă vom îngădui acestui eretic
să facă mereu apel la patimile poporului* (* Se întâmplase în timpul acela o
răscoală a ţăranilor şi se spunea pe nedrept că din cauza predicilor lui
Wycliffe.) - spunea el regelui, pierzarea noastră este de neînlăturat. Trebuie
să amuţim pe aceşti lollarzi,** (**Poreclă, poate de la cuvântul lollen, a
cânta. Se dădea numele acesta celor care se împotriveau Romei şi mai cu seamă
ucenicilor lui Wycliffe.) pe aceşti cântăreţi de psalmi." Regele a dat
ordin să fie duşi în închisorile statului acei care vor susţine afirmaţiile
condamnate.
Unul
câte unul, cei mai devotaţi prieteni ai lui Wycliffe îl părăseau, dar el nu
şi-a pierdut curajul. El se mângâia, spunând: „Învăţătura Evangheliei nu va
pieri niciodată." Wycliffe ar fi trebuit să rămână aici şi să-şi continuie
liniştit lucrarea, dar a socotit nimerit să ceară ajutorul Camerei Comunelor,
şi-a prezentat o petiţie în care spunea între altele: „Pentru că Isus Cristos
Şi-a vărsat sângele pentru a elibera Biserica, eu cer eliberarea ei. Cer ca
fiecare să poată ieşi dintre aceste ziduri întunecate, unde domneşte o lege
tiranică, şi să îmbrăţişeze o viaţă simplă şi paşnică sub bolta cerească. Cer
ca bieţii locuitori din oraşele şi satele noastre să nu mai fie siliţi să dea
unui preot lumesc, adesea stricat şi vicios şi eretic, posibilitatea să-şi potolească
fala, lăcomia şi neruşinarea, cu ce să-şi cumpere un cal frumos, şei luxoase,
frâu cu clopoţei zângănitori, veşminte bogate, blănuri scumpe, în timp ce
bietul popor îşi vede văduvele, femeile şi copiii murind de foame." Vedem
din aceste rânduri câte abuzuri îngăduia biserica romană, ce jug făcea să apese
asupra poporului. Camera Comunelor a văzut că autoritatea sa a fost nesocotită,
pentru că ordinele regelui nu primiseră încuviinţarea ei, şi ea a cerut
retragerea lor.
Courtenay
a fost puţin dezorientat, dar a hotărât să nu lase pe Wycliffe să scape. S-a
dus la Oxford, a adunat căpeteniile bisericii şi a somat pe Wycliffe să se
prezinte înaintea lui, având grijă să lase uşile deschise laicilor şi
studenţilor, pentru ca ruşinea marelui luptător al adevărului să fie mai mare
şi cunoscută de toţi. Wycliffe era slăbit de vârstă şi de numeroasele lui
lucrări, însă el avea un suflet tare într-un trup plăpând şi niciodată nu se
temea să se prezinte înaintea unui om. El s-a supus somaţiilor; însă lucrurile
s-au sfârşit într-un chip la care Courtenay nu se aştepta câtuşi de puţin.
Aruncând asupra arhiepiscopului o privire pătrunzătoare şi sigură, care
altădată a pus pe goană pe călugări, el a învinuit clerul catolic roman că este
la fel ca preoţii lui Baal, că răspândeşte rătăcirea şi că închide ochii la
rău, pentru ca să-şi vândă liturghiile şi să-şi umple punga. Apoi, sfârşind, a
strigat: „Adevărul va învinge" şi s-a retras fără ca vreunul din vrăjmaşii
lui să îndrăznească să spună un cuvânt sau să pună mâna pe el. El s-a retras la
Lutterworth.
Wycliffe
nu era încă la adăpost faţă de atacurile vrăjmaşilor lui. Trăia liniştit în
mijlocul celor de o credinţă cu el şi în mijlocul cărţilor sale, studiind
adevărul şi vestindu-l în juru-i, când a primit de la papa o comunicare prin
care era somat să se prezinte înaintea lui la Roma. Această somaţie i-ar fi
ajuns mai curând, fără îndoială, dacă n-ar fi fost în timpul acela doi papi,
rivali, foarte ocupaţi în a se insulta şi a se blestema unul pe altul, pentru a
mai avea timp să se gândească la o fiinţă aşa de plăpândă ca Wycliffe. Scoţia,
Franţa şi alte ţări recunoşteau pe papa Clement al VII-lea, în timp ce Anglia,
Italia şi alte state îl aveau ca papă pe Urban al VI-lea. Fiindcă acesta îşi
avea în Anglia un mare număr de partizani zeloşi, aceia îi arătau stăruitor că
învăţăturile lui Wycliffe aduceau vătămare bisericii romane, şi de aici
comunicarea cu somaţia papei.
Wycliffe
a socotit că slăbiciunea lui crescândă era de ajuns pentru a-l îndreptăţi să nu
se supună chemării papei, dar a hotărât să-i scrie şi să-i facă cunoscut care
este adevărata Căpetenie a Bisericii. În scrisoarea sa, mai întâi aduce laudă
Evangheliei Domnului Cristos, apoi spune că însuşi papa trebuie să i se supună:
„Eu cred, spune el, că Evanghelia Domnului Cristos cuprinde întreaga
descoperire a lui Dumnezeu. Cred că Domnul Cristos, care ne-a dat-o, este El
Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat, şi că astfel, această descoperire este
mai presus de orice. Cred că episcopul Romei este obligat mai mult decât
oricare altul să I se supună, pentru că mărimea printre ucenicii Domnului Cristos
nu stă în demnităţi şi onoruri lumeşti, ci în a urma de aproape şi cu credincioşie
pe Domnul Cristos în viaţă şi în fapte. De aici, eu trag concluzia că nici un
om credincios nu trebuie să urmeze pe papa şi nici pe vreunul dintre oamenii
sfinţi, decât numai când ei urmează pe Isus Cristos. Trebuie ca, după exemplul
lui Cristos, papa să lase statului puterile sale trecătoare şi să oblige şi pe
clerul său să facă la fel."
Urban
al VI-lea era prea ocupat în lupta cu Clement, ca să-şi mai facă necaz din
cauza lui Wycliffe; aşa că acesta a putut să lucreze mai departe fără să i se
facă vreun rău. Atunci a scris el al său „Trialog", care este o stare de
vorbă între trei personaje simbolice: adevărul, minciuna şi înţelepciunea. Cel
dintâi pune întrebări, al doilea face observaţii şi al treilea arată învăţătura
sănătoasă. Unul dintre adevărurile însemnate pe care le prezintă Wycliffe este
autoritatea supremă a Scripturilor. „Biserica a căzut, spune unul dintre
vorbitori, fiindcă ea a părăsit Evanghelia şi a ales în locul ei legile papei.
Dacă ar fi o sută de papi deodată în lume şi dacă toţi călugării pământului ar
fi schimbaţi în cardinali, n-ar trebui să le dai nici o încredere în ce
priveşte lucrurile credinţei, dacă nu s-ar întemeia pe Sfintele
Scripturi."
Iată
încă vreo câteva din concluziile lui Wycliffe:
„Autoritatea
Sfintelor Scripturi, care sunt legea lui Cristos, depăşeşte cu mult puterea
oricărei altei scrieri."
„Scriptura
este dreptarul adevărului şi trebuie să fie dreptarul reformei. Orice
învăţătură şi orice prescripţie care nu stau pe această temelie trebuie
lepădată."
„A
crede că omul poate ceva în lucrarea naşterii din nou este marea erezie a
Romei, şi prin această rătăcire a venit ruina bisericii."
„Întoarcerea
la Dumnezeu se face numai prin harul lui Dumnezeu: sistemul religios care o pune
în parte pe seama omului şi în parte pe seama lui Dumnezeu este mai rău decât
al lui Pelagius."
„În
creştinism, Domnul Cristos este totul; oricine părăseşte acest izvor gata să
dea oricând viaţă şi se întoarce spre apele tulburi şi coclite este un om fără
minte."
„Credinţa
este un dar al lui Dumnezeu care înlătură orice merit al omului şi trebuie să
izgonească din suflet orice teamă."
„Singurul
lucru necesar în viaţa creştină şi la cină nu este un formalism gol sau
ritualuri superstiţioase, ci legătura cu Domnul Cristos."
„Poporul
creştin trebuie să se supună nu cuvântului unui preot, ci Cuvântului lui
Dumnezeu."
„Adevărata
Biserică este adunarea celor drepţi, pentru care Domnul Cristos Şi-a vărsat
sângele."
„Atâta
timp cât Domnul Cristos este în cer, Biserica, în El, are pe cel mai bun papă.
Este posibil ca un papă să fie condamnat în ziua de la urmă din cauza păcatelor
sale."
Acestea
sunt adevărurile pe care Wycliffe le-a desprins din Scriptură, învăţat fiind de
Duhul Sfânt. Alţi învăţători n-a avut.
El
şi-a petrecut cele din urme zile, liniştit. Ameninţat din toate părţile, cum
era, s-ar fi putut aştepta la moartea de martir. „Vestiţi, spunea el, Cuvântul
lui Cristos, trufaşilor prelaţi, şi nu veţi fi lipsiţi de moartea de martir.
Ce! Să trăiesc şi să tac? Niciodată. Lovitura poate să cadă, o aştept."
Dar Dumnezeu a făcut să moară în pace. La 29 decembrie 1384, în capela din
Lutterworth, în picioare, în faţa altarului, în mijlocul celor de o credinţă cu
el, în clipa în care ridica pâinea pentru cină, a căzut lovit de paralizie.
Fiind dus la locuinţa sa, a mai trăit patruzeci şi opt de ore şi şi-a dat
sfârşitul în ultima zi a anului 1384.
Astfel
a trecut dincolo acela căruia Dumnezeu îi îngăduise să înfăptuiască o mare
mişcare în Anglia, aceea de a da Biblia poporului, de a trimite să se vestească
Evanghelia şi de a da pe faţă rătăcirile Romei. Din clipa aceea lumina
dumnezeiască nu s-a mai stins în ţara aceasta şi s-a răspândit şi în alte
părţi. Cei care i-au urmat învăţăturile au fost numiţi „wycliffiţi" sau
mai obişnuit lollarzi. Roma îi urmărea cu ura sa şi mulţi au îndurat moartea de
martir. A fi un ucenic al lui Wycliffe, a te alipi de învăţăturile lui, era de
ajuns pentru a fi declarat eretic şi urmărit ca atare de către biserica de la
Roma. Aceasta arăta cât de mult simţise atacul îndreptat împotriva ei prin
lucrarea lui Wycliffe. Neputând să atingă pe reformator în timpul vieţii, se
răzbună asupra lui după moarte. Sinodul din Constance întrunit la 1415 a
poruncit ca osemintele să-i fie arse. Sentinţa a fost executată în 1428, iar
cenuşa a fost aruncată într-un râu din vecinătate. Dar adevărul pe care îl
scosese Wycliffe la lumină nu putea fi ars. El era semănat în inimi şi aducea
roadă pentru viaţa veşnică.
Cu
puţin timp înainte de moarte, Wycliffe a rostit aceste cuvinte vrednice de luat
în seamă: „Vreunii fraţi - călugări pe care Dumnezeu va voi să-i înveţe, după
ce vor părăsi necredincioşia lor personală, se vor întoarce de bunăvoie la
religia de la început a lui Cristos şi atunci vor zidi biserica ca şi
Pavel."
Nu se
pare că a vestit mai dinainte pe reformatorul Luther?