LOLLARZII
Moartea
lui Wycliffe n-a potolit zelul ucenicilor lui. Tăria învăţăturii pe care o
vestise se arăta în numărul acelora care au primit-o. La un moment dat, toată
Anglia părea câştigată de vederile reformatorului. Pretutindeni se aflau „lollarzi",
după cum erau porecliţi, în colibele ţăranilor ca şi în castelele nobilor. Ei
se simţeau atât de sprijiniţi de sinceritatea aproape generală a naţiunii,
încât în anul 1395 au înaintat o petiţie Parlamentului, cerând să se
desfiinţeze celibatul preoţilor, transubstanţierea, rugăciunile pentru morţi,
darurile aduse chipurilor, mărturisirea şi mai multe abateri ale bisericii
romane. Ei şi-au afişat concluziile pe uşile bisericii sfântului Pavel din
Westminster.
Clerul
roman se temea de această îndrăzneală. Arundel, arhiepiscop de York, şi
Braybrock, episcopul Londrei, au cerut regelui Richard al II-lea să intervină.
Acesta a interzis parlamentului să discute cererea wycliffiţilor şi ameninţa
cu moartea pe cei mai cunoscuţi dintre ei, dacă mai stăruie în învăţăturile
lor. Puţin după aceea, Richard al II-lea a fost detronat de vărul său, ducele
de Lancaster, care s-a suit pe tron sub numele de Henri al IV-lea. Tatăl
acestuia fusese prietenul şi ocrotitorul lui Wycliffe şi lollarzii nădăjduiau
că noul rege va fi binevoitor pentru ei. Au fost însă amarnic dezamăgiţi.
Arundel, care ajutase pe Henri al IV-lea să ia tronul, i-a spus pe când îl
încorona: „Ca să-ţi întăreşti tronul, câştigă-ţi clerul şi părăseşte pe lollarzi."
Regele a răspuns: „Voi fi ocrotitorul bisericii.” În curând avea să-şi
dovedească spusele.
Până
pe la începutul secolului al 15-lea nu se dăduse în Anglia nici o lege care să
condamne pe eretici ca să fie arşi. Pretutindeni în alte părţi, puterea civilă
lăsase acest drept pe seama puterii spirituale, adică a clerului. Ca să
dovedească sinceritatea faţă de arhiepiscop, regele a dat un edict, ordonând ca
orice eretic care nu se pocăieşte, să fie ars de viu, spre a înspăimânta pe ceilalţi.
Totodată a făcut să circule şi să se răspândească pretutindeni zgomotul
pretinselor comploturi şi planuri puse la cale de lollarzi. Parlamentul a
confirmat edictul în 1400. A arde pe eretici a ajuns un lucru legal şi în
Anglia. Edictul arăta că sentinţa trebuie să fie executată „în public, pe un
loc ridicat, în ochii poporului." Odată ce primatul* (* Arhiepiscopul de
York era cel dintâi şi mai presus decât toţi prelaţii din regat. De aici şi
titlul său de primat.) şi episcopii au avut astfel libertatea să lucreze, au şi
început să desfăşoare cu râvnă întunecata lor lucrare.
Cea
dintâi victimă a lor a fost un evlavios lucrător al lui Dumnezeu din Londra.
Acesta vestea pe faţă învăţăturile predicate de Wycliffe şi a îndrăznit să spună:
„În loc să ador crucea pe care a suferit Domnul Cristos, Îl ador pe El, care a
suferit pe ea." S-a prezentat la Newbury. Acolo, de teama suferinţelor pe
care le-ar fi îndurat, la început îşi luase înapoi ideile. Pus în libertate,
s-a întors la Londra, încetul cu încetul, şi-a reluat curajul, o nouă putere
i-a fost dată şi a început a vesti pe faţă Evanghelia şi protesta împotriva
rătăcirilor Romei. A fost din nou prins şi aruncat în închisoare şi condamnat a
fi ars pe rug ca eretic decăzut. A fost târât la biserica sfântului Pavel,
degradat de preoţie (caterisit), apoi episcopul l-a încredinţat „bunătăţii"
marelui mareşal al regatului, fiindcă îi era interzis bisericii să verse sânge.
„Bunătatea" marelui mareşal şi-a făcut lucrarea: el a fost ars şi prin
moartea lui a glorificat pe Domnul Cristos.
Al
doilea martir a fost un simplu meseriaş numit John Badby. El a fost învinuit că
tăgăduise transubstanţierea. A fost adus la Londra ca să fie judecat. În afară
de arhiepiscopul de York şi de Canterbury, mai erau judecători şi episcopi,
precum şi ducele de York, cancelarul regatului. Arundel s-a străduit din
răsputeri să convingă pe Badby că pâinea sfinţită se transformă cu adevărat în
trupul lui Cristos. Răspunsurile acuzatului au fost limpezi şi simple şi au
dovedit un mare curaj şi o tărie neclintită. „Dacă în adevăr, a spus el,
fiecare ostie, după ce a sfinţit-o preotul, se face trupul Domnului, atunci în
Anglia sunt peste 20.000 de Dumnezei. Eu însă cred într-un singur Dumnezeu
atotputernic."
Badby,
nevoind să se lepede, a fost condamnat să fie ars. În clipa în care călăul
dădea foc rugului, prinţul Galilor, moştenitorul tronului trecea pe acolo.
Poate nu era intenţia lui de a vedea spectacolul neobişnuit; oricum, a fost
izbit de pacea martirului cu totul nepăsător, legat de stâlp, şi tocmai în
clipa în care călăul aprindea focul. Flăcările se apropiau de pretinsul eretic
şi începuseră să-i atingă picioarele, când se auzi venind de pe buzele lui,
cuvântul „har". Prinţul, bănuind că cerea graţierea din partea
judecătorului său, a poruncit să înlăture focul. „Vrei să părăseşti
erezia" l-a întrebat, „şi să te supui credinţei sfintei biserici mame?
Dacă vei face aşa, vei avea o pensie anuală din caseta regală." Dar Badby
a rămas neclintit. El nu cerea îndurarea oamenilor, ci se încredinţase
îndurării lui Dumnezeu. Înfuriat din cauza statorniciei acestui creştin,
prinţul a poruncit să fie aruncat în flăcări şi curajosul martir îşi află sfârşitul
suferinţelor.
Încurajat
de sprijinul dat de rege, clerul a obţinut o serie de articole numite
constituţia lui Arundel. Se interziceau sub pedepsele cele mai aspre, citirea
Bibliei şi a cărţilor lui Wycliffe, şi numeau pe papă nu un om simplu, ci un
adevărat Dumnezeu pe pământ. Persecuţia s-a dezlănţuit atunci în toată Anglia.
Se afla în palatul arhiepiscopal o închisoare numită Turnul Lollarzilor, care
îndată a fost înţesată cu pretinşi eretici. Un mare număr dintre aceşti martiri
au suferit torturile menite să-i facă să-şi lepede credinţa, înainte de a fi
supuşi unei morţi crude. Mai mulţi au gravat pe zidurile închisorii expresia
durerilor lor, precum şi nădejdea care îi sprijinea. Se mai citesc încă şi azi
aceste cuvinte însemnate de unul dintre ei: „Jesus, amor meus" (Isus,
iubirea mea), mărturie izbitoare a credinţei care-l însufleţea cu privire la
ţinta cea mai înaltă a simţirilor sale.
Regele
Henri al V-lea a urmat la tronul tatălui său. El fusese martorul chinurilor lui
Badby. Dar statornicia până la moarte a martirului nu făcuse nici o lucrare în
inima lui. Persecuţia a continuat a se dezlănţui împotriva lollarzilor, şi nu
numai împotriva celor mici, ci şi a unor persoane cu rang mare, care au fost de
asemenea lovite. Printre acestea, una dintre cele mai strălucite a fost şir
John Oldcastle, care prin căsătoria sa cu lady Cobham, devenise lordul Cobham.
Acesta a fost un războinic viteaz, s-a distins în mai multe bătălii şi a fost
unul dintre favoriţii regelui Henri al IV-lea. El urmase pe prinţul galilor în
viaţa de risipă şi păcat, însă harul lui Dumnezeu îl cucerise, nu ştim în ce
perioadă a vieţii sale. Ştim numai că el a ajuns prietenul şi ucenicul lui
Wycliffe şi era plin de râvnă în răspândirea învăţăturilor acestuia. După
moartea lui Wycliffe, el a rămas tovarăş devotat al lollarzilor. Cum şi-a
slujit regele prin bărbăţia lui în lupte, tot aşa era plin de îndrăzneală şi în
slujba lui Cristos şi a ucenicilor Săi. Ca lord, Cobham avea un scaun în
parlament. Acolo el nu şi-a ascuns câtuşi de puţin credinţa şi nici împotrivirea
faţă de Roma; ba încă a mers până acolo încât a răspuns: „Ar fi bine pentru
Anglia ca jurisdicţia papei să se oprească la Calais şi să nu treacă dincoace
de mare." Cuvinte foarte îndrăzneţe, rostite într-un astfel de loc şi
într-un timp ca acela.
Cobham
a pus să se facă numeroase copii ale scrierilor lui Wycliffe şi le trimitea
„sărmanilor preoţi", pe care îi primea în castelul său, pentru ca ei să le
răspândească pretutindeni pe unde vor merge ca să predice Evanghelia. El însuşi
lua parte la predicile lor, îmbrăcat în armătura sa, cu mâna pe sabie şi gata
să-i apere împotriva oricui ar fi venit să-i tulbure. Cât timp a trăit regele
Henri al IV-lea, el nu a îngăduit prelaţilor să atace pe bătrânul său prieten.
După moartea lui însă lucrurile s-au schimbat.
Henri
al V-lea, care înainte de a fi rege a dus o viaţă nebună, de risipă şi păcat,
urcându-se pe tron, a ajuns plin de râvnă pentru biserică. Arundel şi episcopii
ar fi vrut, cu tot dinadinsul, să închidă sau să ardă pe toţi predicatorii, dar
s-au gândit că mai uşor vor reuşi dacă ar face ca ocrotitorul lor, lordul
Cobham, să tacă sau să fie închis, ba chiar să fie dat la moarte. Ei au socotit
că momentul potrivit le venise cu urcarea la tron a noului rege. Au învinuit pe
Cobham că împărtăşeşte şi răspândeşte mai multe erezii şi au cerut regelui să-l
cheme la răspundere. Regele a răspuns că îl va chema şi va încerca să convingă
pe Cobham să se lase de vederile sale cele noi. De aceea l-a chemat şi l-a
îndemnat să se supună sfintei biserici romane. Cobham a răspuns: „Eu sunt gata
oricând, prealesule prinţ, să vă fiu supus, atâta timp cât vă recunosc ca pe un
rege creştin şi slujitor al lui Dumnezeu. După Dumnezeu, vă datorez o întreagă
supunere şi mă şi supun, însă în ceea ce priveşte pe papa şi clerul său, eu nu
le datorez, în adevăr, nici omagiu, nici servici, pentru că ştiu din Scriptură
că papa e marele anticrist, vrăjmaşul pe faţă al lui Dumnezeu şi urâciunea
pustiirii aşezată în locul preasfânt."
Această
vorbire îndrăzneaţă nu a plăcut regelui; el nu a mai vrut să intervină în favoarea
bătrânului său prieten şi episcopii au putut să lucreze cum voiau. Arundel a
somat pe Cobham să i se înfăţişeze în ziua de 2 septembrie, ca să răspundă de
învinuirile de rătăcire aduse împotriva lui. Purtându-se potrivit declaraţiei
că nu datora nici cinste nici slujbă papei şi supuşilor lui, el n-a ţinut nici
o socoteală de citaţia îngâmfatului prelat. Arundel a afişat aceasta pe uşile
castelului Cowling unde locuia Cobham şi pe uşile castelului din Rochester.
Prietenii şi vasalii (supuşii) lui Cobham numaidecât le-au distrus. Arundel
avea şi altă armă; el a excomunicat pe curajosul nobil. Cei care ştiau ce
însemna marea excomunicare, puteau fi pe drept cuvânt îngroziţi de fapta
îndrăzneaţă a trufaşului apărător al Romei.
Fără
a se lăsa înfrânt sau descurajat, lordul Cobham a scris o mărturisire a
credinţei, după modelul a ceea ce se numeşte simbolul apostolilor (credinţei),
dar folosind numai cuvintele Sfintei Scripturi. El a dus-o regelui, rugându-l s-o
cerceteze. Henri nici nu a voit s-o primească măcar: „Nu primesc această
scriere, a spus el, daţi-o judecătorilor dumneavoastră." Aceşti judecători
erau arhiepiscopul şi cei care-l însoţeau. Regele, îndemnat de aceştia, a
trimis pe unul din ofiţerii săi să prindă pe bătrânul războinic. Dacă ar fi fost
un trimis al clerului, chestiunea s-ar fi limpezit pe calea armelor, după
obiceiul timpului, dar somaţia venea de la rege, căruia Cobham ştia că trebuie
să i se supună. El a urmat pe ofiţer şi a fost închis în Turnul Londrei. În
ziua de 23 septembrie a fost adus în biserica sfântul Pavel înaintea
arhiepiscopului şi episcopilor Londrei şi de Winchester şi a altor
ecleziastici. Arhiepiscopul i-a oferit iertarea, dacă voia să se supună şi
să-şi mărturisească greşelile. Cobham a răspuns, citind o expunere a credinţei
sale, dând lui Arundel o copie a acesteia. Dar acesta a strigat înfuriat:
„Trebuie să crezi ceea ce învaţă sfânta biserica de la Roma, fără să mai alergi
la autoritatea lui Isus Cristos!" „Credeţi, credeţi" strigau preoţii.
„Sunt gata, a răspuns Cobham, şi cred tot ceea ce vrea Dumnezeu să cred; dar nu
voi crede niciodată că papa ar avea dreptul să înveţe ceea ce este împotriva
Sfintei Scripturi."
A
fost readus la Turn, iar curtea s-a amânat pentru lunea viitoare. De astă dată
ea s-a întrunit în mănăstirea dominicanilor. O mare mulţime de preoţi, de
călugări, canonici, ecleziastici, vânzători de indulgenţe se aflau adunaţi
acolo şi au primit pe prizonier cu o cascadă de batjocuri. Din nou i s-a oferit
iertarea, cu condiţia să se umilească şi să-şi mărturisească ereziile. „Nu, cu
adevărat, nu!" a răspuns el, „fiindcă niciodată nu v-am insultat."
Apoi, învinuind cu străşnicie pe papa şi pe episcopii bisericii, strigă:
„Stăpânirea voastră este otrava bisericii!" „Ce înţelegeţi prin otrava
aceasta?" întreabă Arundel. „Averile şi onorurile voastre... priviţi, voi
toţi care vă aflaţi aici, Cristos era blând şi plin de milă; papa este un tiran
şi un trufaş. Roma este cuibul lui Anticrist şi din cuibul său ies copiii
săi."
Apoi
s-a petrecut o scenă ciudată şi dintre cele mai mişcătoare. Cobham,
recăpătându-şi liniştea, se aruncă în genunchi pe lespezi şi ridicându-şi
mâinile spre cer, zise: „Eu mă mărturisesc Ţie, o, Dumnezeul meu, Dumnezeul Cel
viu şi veşnic! Recunosc că în frageda mea tinereţe Te-am supărat greu prin
îngâmfarea, mânia, neînfrânarea şi necurăţia mea. În mânia mea am rănit pe
mulţi oameni şi am făcut multe păcate urâcioase. De aceea, o, Doamne, alerg la
îndurarea Ta." Apoi, ridicându-se cu faţa scăldată în lacrimi, se întoarse
spre cei de faţă şi le zise: „Astfel, oameni buni, pentru că am călcat legea
lui Dumnezeu, oamenii aceştia nu m-au blestemat niciodată; dar acum, din cauza
propriilor legi şi a datinelor lor se poartă cu mine şi cu alţii ca mine în
modul cel mai crud."
După
ce curtea îşi reveni din emoţia pricinuită de scena aceasta, ea a examinat pe
nobilul martor al lui Cristos cu privire la credinţa sa şi la cele patru puncte
care alcătuiau temeiul invinuirii aduse împotriva sa. Cel dintâi privea
prezenţa adevărată a lui Cristos în euharistie. Cobham a rămas la Scripturi,
în timp ce vrăjmaşii săi se sprijineau pe hotărârile bisericii.
„Ce
gândiţi despre sfânta biserică?" îl întreabă Arundel.
„Sfânta
biserică, a răspuns Cobham, este adunarea tuturor celor care vor fi mântuiţi,
iar Cristos este Capul."
„Ce spuneţi
despre papa?" întreabă unul dintre învăţaţii bisericii catolice.
„El
şi voi toţi laolaltă", a răspuns Cobham, „alcătuiţi pe marele Anticrist.
Papa este capul; voi, episcopi, preoţi, prelaţi şi călugări, alcătuiţi corpul,
iar călugării cerşetori sunt coada, fiindcă ei ascund în sofismele lor răutatea
voastră a tuturor."
Episcopul
Londrei a zis: „Ştiţi bine că Cristos a murit pe o cruce materială."
„Da,
a zis Cobham, şi mai ştiu că mântuirea noastră nu a venit prin această cruce
materială, ci numai prin Acela care a murit pe această cruce. Ştiu că
preafericitul şi sfântul Pavel nu se lăuda cu altceva decât cu suferinţele şi
moartea lui Cristos."
Iscusitul
arhiepiscop încă mai spera că va reuşi să convingă pe bătrânul cavaler prin
sofismele lui şi ale preoţilor, dar toate sforţările lor rămâneau zadarnice.
„Nu pot să cred altfel decât cum am spus: faceţi cu mine ce veţi vrea," a
zis Cobham.
Fiindcă
noaptea se apropia, arhiepiscopul s-a ridicat şi a spus că acuzatul trebuie ori
să se supună bisericii, ori legea îşi va avea cursul ei. Cu faţa scăldată în
lacrimi, Cobham a mai zis: „Nu pot altfel, nu doresc iertarea voastră; de
iertarea lui Dumnezeu am nevoie."
Atunci
toţi s-au sculat şi s-au descoperit, iar arhiepiscopul a citit cu glas tare
hotărârea de moarte. Când a sfârşit de citit, curajosul cavaler a spus: „Bine,
puteţi să-mi ucideri trupul, dar nu aveţi nici o putere asupra sufletului meu.
Alerg la harul Dumnezeului meu Cel veşnic." A îngenuncheat din nou şi s-a
rugat pentru vrăjmaşii săi. A fost condamnat să fie ars ca eretic şi condus din
nou în Turn. I-au dăruit 50 de zile răgaz înainte de execuţie. În acest
răstimp, vrăjmaşii lui nu stăteau degeaba. Legile nelegiuite ale bisericii şi
ale statului li-l dăduseră prins. Ce ar fi putut să dorească mai mult? Voiau
să-l facă pe aşa-zisul rătăcit să se lepede de ereziile sale. Dar fiindcă
Cobham nu voia, şi nici nu putea, au făcut-o ei în locul lui, şi printr-o
minciunărie tot atât de răutăcioasă pe cât de nelegiuită, ei au pretins că el
s-a lepădat de ereziile sale şi că s-a închinat lui Ioan al XXIII-lea, unul
dintre cei trei papi care se duşmăneau între ei, precum şi unul dintre cei mai
stricaţi oameni. Totuşi puţini au fost cei care au crezut această minciună a
lor.
În
timpul acesta, cu ajutorul câtorva prieteni şi cu înţelegerea guvernatorului
Turnului, Cobham a reuşit să fugă şi să se refugieze în Ţara Galilor. Lollarzii
nu şi-au pierdut câtuşi de puţin cumpătul, prin închiderea lui Cobham. Ei au
continuat să răspândească învăţăturile primite cu cea mai mare râvnă. Însă
preoţii, scoşi din fire, vrând să împiedice propovăduirea lor şi să pună
stavilă molimei învăţăturilor lor, „cum spuneau ei", a făcut să se
răspândească zvonuri ale unor comploturi şi a unei răscoale generale a lollarzilor.
„Lordul Cobham," spuneau ei, „le este căpetenia, iar ţinta lor este să
detroneze pe rege, să ucidă familia regală, să răstoarne guvernul, să distrugă
toate catedralele şi să confiste toate averile bisericii."
Regele
s-a cutremurat la gândul primejdiei care îl aştepta şi a dat legi şi mai aspre
împotriva bieţilor martori ai lui Cristos.
Trebuia
să aibă loc dincolo de poarta Londrei o mare adunare a lollarzilor, care a fost
prezentată regelui ca un început al înfăptuirii complotului. El însuşi a ieşit
în fruntea unei armate, împotriva acelei mulţimi de oameni fără nici o armă:
bărbaţi, femei şi copii, care nu au arătat nici o împotrivire; mulţi au fost
tăiaţi în bucăţi, alţii au fost prinşi; printre aceştia, sir Roger Ashton, unul
dintre tovarăşii credincioşi ai lui Wycliffe şi alţi 28 care au fost omorâţi,
fiind socotiţi ca trădători. În ce priveşte pe Cobham, s-a oferit drept premiu
o mie de mărci aceluia care îl va aduce viu sau mort. Însă el era aşa de
respectat, încât timp de patru ani (timp în care el pribegea din loc în loc),
nimeni nu s-a atins de el. În cele din urmă, însă, a fost vândut de lordul
Pewis, care a căpătat preţul sângelui nobilului martir.
A
fost adus iarăşi la închisoarea Turnului şi a fost chemat să se prezinte înaintea
lorzilor, care l-au condamnt la moarte crudă, ca vinovat de trădare şi de
erezie. Trebuia să fie ars la foc domol.
Ziua
executării a sosit. A fost scos din închisoare cu mâinile legate la spate. O
bucurie sfântă îi strălucea pe faţă. Sentinţa a fost executată, fiind însoţită
de cele mai urâte arătări ale neomeniei. Bătrânul prieten al regelui Henri al
IV-lea a fost pus pe un fel de rogojină şi târât astfel pe străzi până la
Saint-Gilles. Multe persoane de neam ales se aflau acolo ca spectatori, precum
şi o mare mulţime de popor. Ajuns la locul de chin, Cobham a îngenuncheat şi
s-a rugat încă o dată pentru prigonitorii săi. Apoi s-a întors către mulţime,
pe care o îndemna serios să urmeze învăţăturile sfântului Cuvânt a lui Dumnezeu
şi să se păzească de acei învăţători mincinoşi, a căror viaţă şi purtare este
cu totul potrivnică Domnului Cristos şi Duhului Său.
Fiindcă
i s-a oferit să i se aducă un preot, el a refuzat, spunând: „Numai lui
Dumnezeu, care este de faţă şi acum, ca totdeauna, vreau să-mi mărturisesc
păcatele; Lui vreau să-I cer iertare." Mulţi dintre cei de faţă au
izbucnit în plâns şi se rugau cu el şi pentru el. În zadar spuneau preoţii că
el suferă ca eretic şi ca vrăjmaş al lui Dumnezeu. Poporul îl credea mai mult
pe Cobham decât pe preoţi.
Printr-o
iscusită cruzime, l-au spânzurat de nişte lanţuri pe care le-au petrecut în
jurul corpului său, deasupra unui foc care ardea liniştit, pentru ca chinul să
dureze cât mai mult timp. „Daţi glorie lui Dumnezeu!" au fost cele din
urmă cuvinte ce s-au putut auzi ieşind din gura martirului în durerile sale de
nedescris. În cele din urmă, moartea le-a pus capăt şi sufletul fericit al
credinciosului martor s-a dus la Domnul, aşteptând clipa glorioasei învieri.
„Aşa,"
spune un cronicar, „s-a dus să se odihnească viteazul cavaler şir John
Oldcastle, sub altarul lui Dumnezeu, care este Isus Cristos, în sfânta
tovărăşie a acelora care în împărăţia răbdării au suferit marele necaz şi
moartea pentru Cuvântul şi mărturia Sa. Ei aşteaptă lângă El, să se împlinească
numărul lor şi deplină răscumpărare a celor aleşi."
După
aceea închisorile din Londra au început să fie tixite de wycliffiţi care au
fost daţi fără judecată urgiei vrăjmaşilor lor. „Să fie spânzuraţi pentru
insulta adusă regelui şi arşi pentru hula la adresa lui Dumnezeu", spuneau
preoţii Romei. Cei care scăpau de închisoare şi de moarte erau nevoiţi să se
adune în ascuns. Dumnezeu însă S-a folosit de această părută biruinţă a
vrăjmaşului, pentru ca puterea şi influenţa papalităţii să nu mai aibă aşa de
mare autoritate în sufletele oamenilor şi spre a deschide astfel drum Reformei
din veacul următor. Evlavia, răbdarea şi tăria de neclintit a martorilor lui
Isus produceau o adâncă impresie în inimile multora, în timp ce furia
persecuţiei şi setea de sânge a preoţilor semănau nemulţumirea şi îndoiala în
mulţime.
Henry
Chicheley, care l-a urmat pe Arundel ca arhiepiscop de Canterbury, îl întrecea
în râvna de nimicire a lollarzilor. Arundel pare a fi fost lovit de judecata
lui Dumnezeu. Puţin după ce rostise sentinţa de moarte a lordului Cobham, a
fost prins de o boală de gât incurabilă, care în scurt timp l-a coborât în mormânt.
Vom
vedea mai departe în ce fel şi alţi martori ai lui Cristos din Anglia au
suferit pentru El.