IOAN
HUSS
În
Boemia s-a ridicat, după moartea lui Wycliffe, unul dintre înaintaşii de seamă
ai Reformei.
Boemia
este locuită în mare parte de o populaţie de neam slav. Creştinismul pătrunsese
aici prin veacul al IX-lea, în urma războaielor lui Carol cel Mare. Către anii
820-826, călugărul Urolf a evanghelizat partea de răsărit a Boemiei, numită
Moravia, în care în timpul acela era un regat condus de către proprii săi
principi, însă mai mult sau mai puţin sub influenţa principilor germani vecini.
Pe atunci, şi aici predomina biserica romană, slujba se făcea în limba latină
şi religia nu consta decât în forme şi ceremonii care ţineau poporul în necunoştinţa
adevărurilor Scripturii. În anul 863, principii moravi Rastislav, Svatopluk şi
Kotzel, voind totodată să se elibereze şi de sub tutela principilor germani şi
de sub jugul Romei, au trimis împăratului grec din Constantinopol soli care
să-i spună: „Poporul nostru este botezat, dar nu avem oameni ai lui Dumnezeu
care să ne înveţe şi să ne prezinte Sfintele Scripturi în limba noastră.
Trimiteţi-ne pe cineva care să ne explice Scripturile."
Erau
pe arunci doi fraţi, născuţi în primul sfert al veacului al IX-lea, numiţi
Metodiu şi Constantin. Acesta din urmă, la sfârşitul vieţii sale a luat numele
de Ciril. Erau fiii unui om bogat şi cu renume, poate că de origine slavă.
Tatăl le dăduse o creştere îngrijită şi ei dobândiseră cunoaşterea multor
limbi, între altele şi limba slavonă. Constantin, cel mai tânăr, mai deosebit
prin ştiinţa sa, s-a devotat vieţii bisericeşti. Metodiu a fost la început un
om de lume. Slujise în armată şi împăratul îi încredinţase administraţia unui
principat slav. Dar, după câţiva ani, Metodiu a părăsit lumea şi s-a făcut
călugăr şi s-a retras într-o mănăstire, unde fratele său a venit să-l
întâlnească. Aceasta, însă, nu pentru a rămâne în nelucrare. Misionarii din
acele timpuri, fie din biserica latină, fie din cea greacă, ieşeau toţi din
mănăstiri şi duceau creştinismul la neamurile încă păgâne din nordul şi din
răsăritul Europei. Constantin a început o misiune printre bulgari, către anul
860; cei doi fraţi au fost trimişi de împăratul grec Mihail, la cererea
principelui khazarilor, la acest popor care locuia în Crimeea şi pe malurile
Donului, pentru a-i învăţa şi a-i converti.
După
această misiune, împăratul a trimis pe Metodiu şi Ciril principilor moravi,
spre a răspunde dorinţei lor. Cei doi fraţi au fost bine primiţi de principe şi
poporul său la Velegrad, astăzi Olomouc, în Moravia. Îndată ce au sosit, au şi
început să predice Evanghelia în limba slavă, în Boemia şi Moravia, şi să
înveţe pe cei tineri. Slujba religioasă se făcea tot în limba poporului. Râvna
şi evlavia misionarilor au avut ca rezultat prin harul lui Dumnezeu multe
întoarceri la Dumnezeu; biserici şi şcoli s-au ridicat pretutindeni. Metodiu şi
Constantin au îndreptat alfabetul şi scrierea slavonă în vederea citirii
Bibliei, din care traduseseră şi câteva părţi, mult mai înainte.
Ei
şi-au continuat lucrarea în Moravia şi în restul Boemiei, cu toată împotrivirea
preoţilor romani. Aceştia, lucru ciudat, nu îngăduiau ca Dumnezeu să fie lăudat
în alte limbi decât în ebraică, greacă şi latină. Ori Metodiu şi Constantin,
fără să se despartă de biserica romană care, atunci, era însă unită cu biserica
greacă, erau preocupaţi mai întâi de toate de dorinţa de a aduce sufletele la
Domnul Cristos. Ei credeau pe bună dreptate că poporul nu putea fi luminat şi
mângâiat decât în limba maternă şi din cauza aceasta ţineau a se folosi limba
slavonă în slujba religioasă, la liturghie.
Neînţelegerile
lor cu preoţii romani i-au determinat să facă o călătorie la Roma pentru a
expune părerile lor papei Adrian al II-lea. Acesta i-a primit cu prietenie şi
i-a aprobat. El chiar a înfiinţat, la dorinţa lui Metodiu, episcopatul
Panoniei, a cărui reşedinţă era la Blatno, astăzi Mosaburg, lângă lacul
Balaton. De aici Metodiu a răspândit Evanghelia până în Croaţia, unde liturghia
slavă s-a păstrat până azi. Cât despre Constantin, obosit de muncă, a murit la
Roma în 869, într-o mănăstire în care s-a retras şi unde a primit numele de
Ciril.
Metodiu
nu s-a bucurat în linişte de starea şi de privilegiile pe care i le dăduse
papa. A fost învinuit de către arhiepiscopii şi preoţii germani că ar fi atins
drepturile episcopului de Salzburg asupra Panoniei şi a avut de suferit o închisoare
de trei ani. Însă Moravia, căzând sub stăpânirea lui Svatopluk, el a putut să
se întoarcă din nou la Roma în 881, unde s-a îndreptăţit în faţa papei şi a
primit de la acesta deplină putere pentru a-şi continua lucrarea. A murit la
Olmutz în 885, după o viaţă predată în chip neobosit lucrării lui Dumnezeu.
După
moartea sa, reluând puterea, partida germană a izgonit pe preoţii slavi. Slujba
latină s-a introdus din nou, din ce în ce mai mult, şi cele două ţări, Boemia
şi Moravia, treptat, treptat, au căzut sub stăpânirea pontifului roman. În anul
967 papa Ioan al XIII-lea a aşezat din nou, aici, ierarhia romană şi toate
abuzurile bisericii sale. În 1079, papa Grigore al VII-lea a oprit folosirea
liturghiei orientale, adică a bisericii greceşti, despărţită definitiv de
biserica romană, şi celebrarea cultului în limba poporului. Din timpul acela a
rămas mai puternic romanismul, şi tot ceea ce mai semăna a religie plină de
viaţă şi potrivit Scripturii a dispărut aproape cu totul. Nu ne putem îndoi că
în mijlocul unui întuneric aşa de mare de rătăciri şi superstiţii, Dumnezeu să
nu fi avut o rămăşiţă credincioasă care să primească adevărul şi să păstreze
credinţa Evangheliei. Acest lucru trebuie să se fi întâmplat, pentru că în
unele locuri limba poporului nu a încetat să fie folosită în cultul public, iar
cina să fie dată în cele două feluri (şi pâine şi vin). Câţiva dintre
puternicii seniori erau de asemenea îngăduitori faţă de Evanghelie şi ocroteau
pe fraţii lor săraci, ca şi pe vaudezi, care, izgoniţi din văile lor natale,
s-au refugiat în Boemia şi aici luau parte la răspândirea preţioasei seminţe a
Cuvântului lui Dumnezeu.
Ceea
ce am arătat până acum ne va ajuta să înţelegem istoria lui Huss.
Am
mai amintit în treacăt starea tristă în care se afla creştinătatea din
Occident la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui de al XV-lea. Vom
mai spune câteva cuvinte înainte de a ne ocupa de Ioan Huss, care a trăit în
timpul acela.
La
începutul secolului al XV-lea Biserica Catolică romană, în ciuda unităţii cu
care se lăuda, avea drept cap al ei doi papi opuşi unul altuia. Benedict al
XIII-lea îşi avea reşedinţa la Avignon şi Grigore al VII-lea la Roma. Această
stare de lucruri dăinuia de pe timpul în care Filip cel Frumos, regele Franţei,
după ce umilise papalitatea, în persoana lui Bonifaciu al VIII-lea, obligase
pe papa Clement al V-lea să mute la Avignon scaunul pontifical, pentru ca
papii să fie sub puterea regilor Franţei. Dar curând după aceea, sub influenţa
împăratului german, romanii au ales un nou papă, cel de la Avignon refuzând să
se întoarcă la Roma. Atât papa de la Avignon, cât şi cel de la Roma, pretindeau
a fi locţiitorii lui Dumnezeu pe pământ şi se învinuiau unul pe altul în faţa
lumii întregi de ipocrizie, de minciună şi de planurile secrete cele mai
ruşinoase. Aceşti principi ai bisericii: Benedict al XIII-lea şi Grigore al XII-lea,
cu toate că erau nişte bătrâni în jur de 70 de ani, aveau o purtare de aşa fel
încât toată Europa era scandalizată. Ce-i de făcut pentru a vindeca rănile
bisericii şi a reface unitatea sfărâmată? Cei doi papi promiteau şi chiar se
jurau că vor părăsi demnităţile lor, dacă interesele bisericii o cereau; însă
îşi găseau îndată un motiv ca să nu se ţină de cuvânt.
Atunci
cardinalii celor două partide s-au întâlnit la Livomo pentru a se sfătui asupra
mijloacelor de a pune capăt acestei triste schisme. Ei au ajuns la concluzia că
în împrejurările de faţă aveau dreptul să convoace un sinod care să decidă
între cei doi pretendenţi la scaunul lui Petru şi să refacă astfel unitatea
bisericii. Oraşul Pisa din Italia a fost ales ca loc unde să se întrunească
sinodul. Cu toate că era un lucru care nu se mai făcuse, ca un sinod să fie
convocat fără aprobarea papei sau a împăratului, întreaga biserică a încuviinţat
măsura pe care au luat-o cardinalii. Papii au fost astfel lipsiţi de cel mai
înalt privilegiu al lor şi au fost chemaţi să răspundă în faţa unui nou
tribunal; însă ei şi-au pierdut într-atâta respectul creştinătăţii, încât toată
lumea a aplaudat hotărârea cardinalilor.
Sinodul
s-a deschis la 25 martie 1409 şi a fost unul dintre cele mai însemnate din câte
pomeneşte istoria creştinătăţii, fie prin numărul, fie prin calitatea acelora
care au luat parte la el. Se numărau douăzeci şi doi de cardinali, patru patriarhi
latini, 12 arhiepiscopi, 80 episcopi şi 102 reprezentanţi, un mare număr de
rugători, marele maestru al cavalerilor din Rhodes şi 16 comandori ai aceluiaşi
ordin, deputaţi din toate universităţile, mai mult de 300 de doctori în
teologie şi trimişi ai regilor şi principilor din Europa. Ce n-ar fi putut să
împlinească o adunare aşa de respectabilă? Şedinţele au ţinut din luna martie
până la sfârşitul lunii august. După multe dezbateri, cei doi papi au fost
judecaţi în unanimitate. La 5 iunie sentinţa a fost rostită. Amândoi au fost
declaraţi eretici, călcători de cuvânt, îndărătnici şi incapabili să exercite
autoritatea supremă şi nemărginită a puterii papale şi chiar nevrednici de a
ocupa vreo demnitate. Scaunul lui Petru a fost declarat liber şi atunci trebuia
să fie ales un papă nou, lucru mai greu decât de a înlătura pe ceilalţi doi.
Cei 24 de cardinali însărcinaţi să facă această alegere, au dat votul lor lui
Petru din Candia, cardinalul Milanului, care a fost ales sub numele de
Alexandru al V-lea. Dar amândoi papii din Avignon şi din Roma au respins
hotărârea sinodului şi au continuat să-şi exercite funcţiile de papi legitimi,
aruncând şi unul şi altul blestemele şi excomunicările lor asupra sinodului şi
asupra noului papă, rivalul lor. Erau prin urmare trei papi acum. Unde era
succesiunea apostolică, temelia unităţii bisericii romane? Alexandru al V-lea
nu a trăit decât un an după alegerea lui. În locul lui a fost numit Ioan al
XXIII-lea, după părerea scriitorilor cei mai serioşi, un om fără principii,
fără o viaţă morală şi fără nici o teamă de Dumnezeu.
Greutăţile
erau mai mari ca oricând. Ce era de făcut? Împăratul german Sigismund s-a
hotărât să intervină, dovedind astfel mai mult interes pentru binele bisericii
decât papii. În înţelegere cu regele Franţei şi cu alţi suverani, a făcut pe
Ioan al XXIII-lea să convoace un sinod general al întregii biserici, spre a
pune capăt luptelor nenorocite care o frământau.
Oraşul
imperial Constance a fost ales ca să primească între zidurile sale augusta
adunare. Mulţimea oamenilor de orice rang, atrasă în oraş pentru acest
eveniment, era aşa de mare, încât se socoteşte că numărul lor era 30.000. Pe
lângă numeroşii demnitari ai bisericii, mai mulţi de 100 de principi, 108 conţi,
200 de baroni şi 27 cavaleri au venit la invitaţia papei. Au urmat jocuri de
întrecere, cu lupte între cavaleri, sărbători, plăceri de toate felurile,
pentru a distra pe membrii sinodului, obosiţi de ocupaţiile lor spirituale. Au
fost aduşi 500 de cântăreţi, gata să farmece ceasurile de răgaz ale sfinţilor
prelaţi şi ale nobililor, şi a le învioara sufletele. Toţi aceşti principi ai
bisericii, toţi aceşti ecleziastici şi mai-mari ai pământului s-au întâlnit
spre a se sfătui cum să vindece rana de moarte a papalităţii. Doar cu câteva
excepţii, istoria ne arată care a fost purtatea ticăloasă, nelegiuirea
ruşinoasă a aşa-zişilor sfinţi preoţi şi faptele scandaloase la care a fost
martor oraşul Constance, în timpul celor trei ani şi jumătate cât a ţinut
sinodul început la 5 octombrie 1414, fără a vorbi de nelegiuita condamnare la
moarte a celor doi martori ai lui Dumnezeu, Ioan Huss şi Ieronim din Praga.
Scopul
sinodului din Constance era dublu: în primul rând trebuia să pună capăt
schismei şi în al doilea rând să nimicească ceea ce numeau ereziile lui
Wycliffe şi ale lui Huss. Se mai gândeau să îndrepte anumite abuzuri din
biserică, dar în privinţa aceasta se pare că lucrurile au rămas în aceeaşi
stare. Cât despre primul punct, după ce au stabilit că un papă este supus
judecăţii unui sinod general al bisericii, papa Ioan al XXIII-lea a fost
înlăturat din cauza vieţii sale imorale şi a neţinerii cuvântului faţă de
împărat. Grigore şi Benedict au suferit aceeaşi soartă şi s-au supus. În locul
lor s-a ales Othon din Colonna, sub numele de Martin al V-lea. Am dat aceste
amănunte spre a arăta ce era pe atunci aceea care se numeşte sfânta biserică
catolică.
În ce
priveşte aşa-zisele erezii atât de dispreţuite ale lui Wycliffe şi Huss, vom
vedea cum a lucrat sinodul ca să le nimicească.
Să observăm
aici cum din punctul de vedere al bisericii romane, primejdia era mare.
Preţioasele adevăruri ale Evangheliei, în ciuda torturilor şi rugurilor Romei,
şi-au făcut rădăcini adânci în miile şi sutele de mii de inimi şi s-au
răspândit aproape în toate ţările Europei. În anul 1416, la acelaşi sinod din
Constance, un an înainte de martiriul lui Cobham şi 36 de ani după ce Wycliffe
tradusese Biblia, arhiepiscopul de Lodi declara că ereziile lui Wycliffe şi ale
lui Huss şi-au găsit adepţi zeloşi aproape pretutindeni: în Anglia, în Franţa,
în Italia, în Ungaria, în Rusia, în Lituania, în Polonia, în Germania şi în
toată Boemia. Fără să ştie sau fără să se gândească la aceasta, astfel de
mărturie dădea un vrăjmaş îndârjit, despre puterea minunată a Cuvântului lui
Dumnezeu. Omul nu poate să facă nimic împotriva adevărului.
Independent
de sămânţa adevărului care rămăsese ascunsă în Boemia, cum am arătat, o
împrejurare deosebită a contribuit în a trezi sufletele şi a pregăti calea
primirii Evangheliei. În 1382, doi ani înainte de moartea lui Wycliffe,
principesa Ana de Luxemburg a ajuns soţia lui Richard al II-lea, regele
Angliei. Ana era o femeie evlavioasă care iubea şi cerceta Scripturile. Căsătoria
sa a stabilit între cele două ţări legături strânse, într-un timp în care
învăţăturile lui Wycliffe se răspândeau cu o iuţeală nemaipomenită. Oameni
învăţaţi din Boemia, între care şi Ieronim din Praga, s-au dus la
Universitatea din Oxford şi la întoarcerea lor în ţară au adus mai multe
scrieri ale lui Wycliffe, traduse în latineşte şi în limba boemă. Ceea ce făcea
mai mult însă, era că mulţi au primit în inimă adevărurile învăţate de
reformator. De altă parte, studenţi englezi s-au dus de asemenea la
Universitatea din Praga şi au adus cu ei cărţile lui Wycliffe. Însăşi regina
Ana favoriza această mişcare religioasă. După moartea sa, care a fost în 1394,
multe persoane dintre cei care au urmat-o s-au întors în Boemia şi au
contribuit la răspândirea învăţăturilor Evangheliei. Ele au pătruns, astfel,
până şi printre membrii universităţii, care au început a citi şi a cerceta
cărţile ce le cuprindeau. Din numărul acestor învăţaţi se afla şi Ioan Huss, de
care ne vom ocupa acum.
Ioan
Huss s-a născut la 6 iulie 1369 (alţii spun 1373) în orăşelul Hussineţ, de unde
şi-a tras numele, aflat în sudul Boemiei, aproape de hotarele Bavariei.
Părinţii săi erau de origine modestă, cum au fost şi cei ai lui Luther; au
putut totuşi să-l trimită să-şi facă studiile la Universitatea din Praga. Se
povesteşte că pe când mama sa îl ducea la Universitate (tatăl său murise), ea
aducea rectorului un dar pe care l-a pierdut pe drum. Foarte amărâtă din cauza
acestei pierderi, ea s-a aşezat în genunchi, alături de fiul ei, l-a
încredinţat Celui Atotputernic şi a chemat binecuvântarea Sa asupra lui.
Rugăciunea i-a fost ascultată, dar n-a trăit mult timp, ca să vadă în ce măsură
bogată i-a răspuns Dumnezeu.
Cariera
universitară a lui Huss a fost strălucită: s-a distins de la început printr-o
mare inteligenţă şi în acelaşi timp prin modestia sa, hotărârea sa şi purtarea
sa fără nici un cusur. Era foarte blând şi prietenos şi câştiga inimile celor
ce se apropiau de el. În timpul anilor de studiu se arăta foarte legat de
papalitate; era un fiu devotat al bisericii de la Roma şi avea deplină
încredere în puterea tainelor bisericii. Astfel, în timpul jubileului din
Praga, în 1393, şi-a dat cei din urmă bănuţi confesorului bisericii sfântul
Petru. Fiindcă scrierile lui Wycliffe erau foarte răspândite în Boemia, Huss,
cum am mai spus, le-a cunoscut; dar el n-a citit la început decât operele sale
filozofice, pe care le-a studiat cu grijă.
Huss
a intrat în preoţie şi s-a făcut numaidecât cunoscut prin însuşirile sale
deosebite. A fost rând pe rând îmbrăcat în gradele universitare: maestru de
arte, profesor la universitate şi, în sfârşit, docent al facultăţii de
filozofie. Vestea sa ajunsese până la curtea regelui Wenceslas, iar regina
Sofia a Bavariei l-a ales capelan al ei.
Până
atunci nimic nu arăta în Huss un reformator, cu toate că fără îndoială, el văzuse
abuzurile bisericii romane şi stricăciunea, nu numai a nobililor şi a
poporului, ci şi a clerului. Dar în anul 1402 a fost numit predicator al
capelei Betleem. Era o clădire în care puteau să intre trei mii de persoane,
fiind ridicată în 1392 de către un cetăţean bogat din Praga, iubită de rege şi
de arhiepiscop şi destinată de către fondator numai pentru a se predica în
limba boemă. El spunea: „Când Cristos S-a arătat ucenicilor, după înviere, le-a
dat însărcinarea să predice Cuvântul lui Dumnezeu, aşa ca să păstreze
amintirea Sa mereu vie în lume." Din clipa în care Huss a început să
predice în capela Betleem şi de când a trebuit să se adâncească în Cuvântul lui
Dumnezeu, o mare schimbare pare că s-a făcut în el. Se poate spune că atunci el
s-a întors la Dumnezeu. În acelaşi timp Dumnezeu descoperea adevărul sufletelor
ascultătorilor săi.
După
un scriitor din timpul acela, starea morală a locuitorilor din Praga era extrem
de înapoiată. „Regele, spunea el, nobilii, prelaţii, clerul, cetăţenii, toţi
erau stăpâniţi de zgârcenie, de mândrie, de beţie, de desfrâu şi de toate
viciile. În mijlocul acestei stricăciuni s-a ridicat Huss, trezind cugetele
prin cuvântul său. El îşi îndrepta loviturile când împotriva prelaţilor, când
împotriva nobililor, când împotriva clerului de jos." Astfel, Dumnezeu îşi
ridicase un luptător pentru a lovi în rău şi rătăcire. Tot atunci a citit Huss
scrierile teologice ale lui Wycliffe, pe care le studia cu seriozitate,
admirând evlavia autorului şi fiind de acord cu el în ce priveşte reformele pe
care acesta le cerea. „Sunt atras de scrierile sale," spunea el, „pentru
că el se străduieşte cu energie să aducă pe toţi oamenii la legea lui Cristos,
şi mai ales clerul, spunând acestora din urmă să se lepede de pompa lumească şi
să trăiască după exemplul apostolilor şi al lui Cristos."
Huss
era chemat des să predice în capela din Betleem. În numeroasele zile de
sărbători ale bisericii, făcea aceasta de două ori în aceeaşi zi şi totdeauna
în limba poporului. Trebuia astfel să studieze tot mai de aproape Cuvântul lui
Dumnezeu şi să sape tot mai adânc în mina de nesecat a adevărurilor pe care le
cuprindea; în felul acesta, el dobândea o înţelegere din ce în ce mai limpede
şi creştea repede în cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti, fiind pătruns de
Duhul Cuvântului care nu dă greş. Ceea ce primea astfel în sufletul său din
Cuvânt şi prin duhul lui Dumnezeu, răspândea în afară prin predicile sale, care
făceau o puternică lucrare în ascultătorii săi. Cei mai mulţi erau pătrunşi de
adevăr, alţii i se împotriveau, ca şi celui ce îl vestea. Dar Huss află în
arhiepiscop şi în regină nişte ocrotitori, în aşa fel că, în ciuda împotrivirii
vrăjmaşilor săi, putea să predice mai departe, susţinând adevărurile Sfintei
Scripturi şi întemeindu-se mereu pe ele pentru a îndreptăţi ceea ce spunea. În
jurul său se alcătuia şi creştea o mare adunare de suflete evlavioase care
însetau după apa vie a harului şi flămânzeau după pâinea vieţii, care este
Domnul Cristos. Huss era un adevărat păstor al sufletelor, mai ales pentru
oamenii din straturile sociale cele mai de jos, care veneau la el cu o
conştiinţă tulburată, pe care iertarea preotului nu-i putea uşura. El nu-şi
dădea seama de mişcarea ce începea a se face prin mijlocirea sa şi nu ştia unde
are să ajungă. Intrase fără să-şi dea seama pe drumul Reformei, pe care
Dumnezeu o va lucra mai târziu.
În
timpul acela s-a petrecut un lucru care strecura în sufletele din Praga gânduri
potrivite ca să zdruncine credinţa în autoritatea papei. În oraşul acesta au
sosit de la Oxford doi ucenici ai lui Wycliffe, numiţi Iacob şi Conrad de
Cantorbery. Ei susţineau convorbiri publice asupra învăţăturii întâietăţii
papei. Lucrurile nu erau deloc coapte pentru o încercare atât de îndrăzneaţă şi
autorităţile oraşului i-au silit să tacă. Dar aceştia ştiau tot aşa de bine să
picteze, cum ştiau să şi vorbească, şi penelurile lor se dovedeau tot atât de
pline de înţeles. Cu încuviinţarea gazdei lor, ei au pictat în antreul casei,
de o parte intarea Domnului Isus în Ierusalim „blând şi călare pe mânzul unei
măgăriţe", de altă parte măreţia mai mult decât împărătească a cortegiului
pontifical. Se vedea acolo papa, purtând cele trei coroane, acoperit de
veşminte strălucitoare de aur şi sclipiri de pietre scumpe, urcat pe un cal
bogat împodobit, având înaintea sa trompeţi care vesteau venirea sa, urmat de
un alai numeros de cardinali şi de episcopi îmbrăcaţi splendid.
Aceste
picturi vorbeau tot atât de tare ca şi predicile, iar deosebirea care o
prezentau izbea pe orice privitor. Tot oraşul a fost mişcat; s-a produs o mare
tulburare şi vizitatorii englezi au găsit că e mai bine să plece. Dar ei au dat
naştere la gânduri pe care nici o putere nu le mai putea înăbuşi. Ne putem
totuşi întreba dacă inimile şi conştiinţele oamenilor erau în adevăr atinse
prin astfel de atacuri împotriva rătăcirii şi abuzurilor şi dacă vestirea
curată şi simplă a adevărului aşa cum este în Isus nu ar fi fost mai de folos
pentru a ajunge acest scop şi pentru a desprinde sufletele dintr-un sistem
anticreştin şi a le face să se bucure de mântuire şi de pace.
Huss
a fost unul dintre cei care au venit să vadă picturile celor doi englezi. S-a
reîntors în linişte şi a început să studieze mai de aproape scrierile lui
Wycliffe. Mai întâi s-a speriat de lucrurile îndrăzneţe care se prezentau în
ele împotriva superstiţiilor, abuzurilor şi minciunilor bisericii din Roma, dar
în cele din urmă a fost convins de dreptatea şi adevărul lor.
Dumnezeu
dăduse lui Huss, spre a-l susţine în mijlocul luptelor pe care în curând avea
să le susţină, un prieten credincios, în persoana lui Ierohim de Faulfisch,
mai cunoscut sub numele de Ieronim din Praga. Era, după cum am spus, unul
dintre studenţii din Boemia care se dusese la Oxford şi acolo a fusese câştigat
pentru adevărurile Evangheliei, prezentate de Wycliffe. După întoarcerea în
ţara sa natală, el a răspândit scrierile reformatorului englez şi în convorbiri
publice susţinea învăţăturile credinţei, potrivit Scripturii. Îndată,
universitatea din Praga s-a împărţit în două tabere: unii ţinând cu
învăţăturile lui Wycliffe, alţii împotrivindu-se. Atenţia conducătorilor universităţii
a fost astfel trezită şi în mai 1403 s-a ţinut o întrunire spre a se cerceta 45
de propuneri scoase, se zice, din scrierile lui Wycliffe. Universitatea era
împărţită pe naţiuni: Boemia, Moravia, Saxa şi Polonia, fiecare având un cuvânt
când se făcea vreun vot. Bavaria, Saxa şi Polonia fiind de limbă germană,
puteau totdeauna să aibă majoritatea asupra boemilor. În cazul de faţă, partida
germană a câştigat, condamnând propunerile lui Wycliffe, cărora multora din
Boemia le erau favorabile. Au fost oprite sub pedeapsa cu moartea de a fi
răspândite şi susţinute. Huss s-a mulţumit să tăgăduiască faptul că aceste
propuneri s-ar găsi la Wycliffe. Până atunci, Huss, în predicile sale, lovise
mai ales în neorânduiala moravurilor curţii, ale poporului şi ale clerului şi
stăruia pentru o reformă necesară în această privinţă, predicând în acelaşi
timp, tot mai limpede, mântuirea gratuită (în dar) prin sângele Domnului Isus Cristos.
Ceea
ce a contribuit mai mult a deschide ochii lui Huss asupra învăţăturilor Romei a
fost aşa-zisa minune de la Wilsnack. În acest loc aflat în Prusia, în provincia
Brandenburgului, se găseau rămăşiţele unui vechi altar care făcea parte dintr-o
biserică distrusă mai înainte, fără îndoială, în vreun război. Către anul 1403,
s-au găsit în acest altar trei din ostiile care servesc la împărtăşanie
(euharistie) în biserica romană. Când au fost găsite, aveau o culoare
roşiatică. Catolicii romani spun că atunci când ostia a fost sfinţită de preot,
ea se preface în trupul şi sângele Domnului şi că în felul acesta, trupul şi
sângele Domnului se află în ostie. Când s-au văzut deci aceste ostii roşii,
s-a crezut că sângele lui Cristos a ajuns să fie văzut, că ostiile erau vopsite
de acelaşi sânge care curgea în vinele Domnului când El era pe pământ. Zvonul
acestui fapt s-a răspândit îndată. Se spunea că este o minune pe care oricine
putea să vină să o vadă; şi oamenii alergau din toate părţile. Clerul din acel
loc încuraja crezarea acestei pretinse minuni. Era în folosul lor, pentru că
Wilsnack a ajuns un „loc sfânt", unde veneau în pelerinaj toţi, din toate
părţile: din Suedia, din Norvegia, Ungaria, Polonia şi din toată Boemia,
aducând daruri bogate. Se spunea că se fac şi minuni lângă altar, prin puterea
sfintei ostii. Un fapt ne va arăta până unde mergea înşelătoria unora. Un
cetăţean din Praga care avea o mână bolnavă, îşi făcuse o mână de argint şi o
atârnase în biserică, ca pe un dar de cinstire a ostiilor însângerate, cum erau
numite acestea. El a stat în acel loc câteva zile, foarte probabil necunoscut
de preoţi şi în realitate pentru a pune la încercare cinstea lor. Într-o zi,
însă, a rămas surprins când a auzit că unul dintre ei spunea în public că această
mână de argint a fost dăruită în amintirea vindecării minunate a mâinii bolnave
a dăruitorului. Bietul om nu a mai putut răbda această minciună; el a întins în
faţa tuturor mâna bolnavă ca şi mai înainte, spre marea ruşine a preotului.
Prin această întâmplare însă era acum luminat el însuşi, ca şi atâţia alţii.
Mulţimea
totuşi nu înceta de a da buzna şi de a se închina ostiei sângerânde.
Arhiepiscopul Zbynek din Praga, care cel puţin era un om cinstit, se îndoia şi
cu privire la ostie şi cu privire la minunile care se făceau în acel loc. El a
numit pentru a cerceta această afacere trei persoane, dintre care unul era
Huss. După o cercetare amănunţită, aceştia au spus cu privire la minuni că nu
erau adevărate, iar că ostiile nu erau înroşite de sânge. Roşeala lor se datora
numai mucegăirii lor, provenită de la umezeala la care au fost expuse.
Arhiepiscopul a interzis în toată dioceza lui pelerinajele la Wilsnack.
Până
atunci episcopul şi Huss au fost în bune relaţii, dar această înţelegere nu a
ţinut mult. Cu toată că Zbynek declarase în 1405 că nu era erezie în Boemia,
câţiva membri ai clerului au fost învinuiţi că ţineau la învăţăturile lui
Wycliffe, iar arhiepiscopul îi somase să răspundă la învinuire. Unul dintre
ei, Nicolae din Welenowitz, a fost trimis la închisoare; apoi, fiind eliberat,
a fost izgonit din dioceză. Huss a luat în mână cauza lui şi a scris
arhiepiscopului o scrisoare în care el îi dezaproba purtarea. „Cum!",
spunea el, „oameni mânjiţi de sânge, vinovaţi de toate felurile de crime, merg
pe străzi fără neruşinare, în timp ce umilii preoţi care se străduiesc să
lovească şi să distrugă păcatul, care îşi fac datoria sub direcţia ecleziastică
a voastră, care plini de bunătate, fugind de zgârcenie, se dedică fără plată
slujbei lui Dumnezeu şi vestirii Cuvântului Său, sunt aruncaţi în temniţe ca
eretici şi trebuie să îndure surghiunul pentru că au predicat Evanghelia!"
O vorbire atât de îndrăzneaţă nu putea să nu facă din arhiepiscopul Zbynek un
vrăjmaş al lui Huss şi i-a dat acestuia motiv să-l învinuiască a fi adept al
lui Wycliffe.
Lupta
dintre partidele care erau în Universitatea din Praga nu încetase. Regele
Wenceslas a agravat-o, printr-un edict care dădea trei voturi pentru boemi şi
unul singur pentru străini. Germanii au hotărât că dacă regele îşi menţine
edictul, să plece din Praga. Regele, nevrând să revină asupra a ceea ce
hotărâse, un mare număr de profesori şi de studenţi s-au retras. Acest lucru a
dus la întemeierea Universităţii din Leipzig. Huss, care aprobase decizia
regelui, a fost numit rector al Universităţii din Praga. Aceasta sporea
împotriva lui ciuda episcopului care prin plecarea germanilor vedea
întărindu-se partida reformei. Pe de altă parte, cei care au părăsit Praga
spuneau pretutindeni că Huss era pătat de erezie.
După
cum am văzut, sinodul din Pisa înlăturase pe cei doi papi, Grigore al XII-lea
şi Benedict al XIII-lea şi alesese pe Alexandru al V-lea. Arhiepiscopul de
Praga, care la început era de partea lui Grigore al XII-lea, a recunoscut pe
noul papă şi a căpătat de la acesta o bulă împotriva tuturor acelora care
susţineau în Boemia învăţăturile lui Wycliffe. Mai mult decât atât, bula
interzicea orice predică în capelele particulare şi condamna scrierile lui
Wycliffe, pentru a fi arse. Hotărât, lovitura se îndrepta împotriva lui Huss.
Între timp, Alexandru al V-lea a murit otrăvit, se zice, de prietenul său
Baltazar Cossa, care i-a urmat sub numele de Ioan al XXIII-lea. Zadarnic a
făcut Huss apel la noul papă, arhiepiscopul a hotărât s-o sfârşească şi să
execute bula* (* Bulă - hotărârea papei, care avea putere de lege.) lui
Alexandru al V-lea.
S-a
început prin a se porunci ca toate scrierile lui Wycliffe să-i fie înaintate în
termen de 6 zile spre a fi cercetate. Fără a le fi cercetat, însă, şi-a dat pe
faţă intenţia de a le arde, şi la 16 iulie, cu toată împotrivirea
Universităţii, şi sub motiv că regele nu oprise distrugerea lor, a pus să se
ardă în faţa palatului său vreo 200 de volume din scrierile lui Wycliffe şi ale
altor reformatori. Erau manuscrise de valoare, împodobite cu frumoase gravuri
şi cu coperte foarte bogate. Această execuţie a produs o mare nemulţumire şi
mulţi au folosit ocazia ca s-o întoarcă spre ruşinea arhiepiscopului. El era
foarte necioplit şi a trebuit să înveţe a citi, se zice, chiar când a intrat în
funcţie. I s-au făcut cântece care colindau străzile Pragăi:
Arhiepiscopul
trebuie să înveţe
ABC-ul
său,
Ca să
poată cel puţin să înţeleagă
Ce a
ars."
Regele
a oprit sub pedeapsa cu moartea de a se mai cânta în felul acesta. Huss nu s-a mulţumit
să spună decât atât: „Este un lucru de nimic să arzi nişte cărţi. Asta nu a
smuls niciodată un singur păcat din inima oamenilor. Dacă acela care a
condamnat aceste cărţi nu poate aduce nici o dovadă împotriva lor, el, măcar că
a distrus câteva adevăruri, mai multe gânduri frumoase, cu asta n-a făcut decât
să înmulţească în popor tulburările, vrăjmăşiile, bănuielile şi
uciderile." Şi în adevăr, lucru trist de spus, în această neînţelegere a
curs şi sânge.
În ce
priveşte interzicerea de a predica în capela Betleem, Huss nu se gândea să se
supună. Socotea că era ocrotit de actul de fondare al Capelei, dar se mai
gândea, mai ales, că trebuie mai degrabă să se supună lui Dumnezeu decât
oamenilor. El spunea: „Ce putere se găseşte în Sfintele Scripturi, sau pe ce
temei legal se putea cineva întemeia ca să oprească a se predica într-un loc
atât de obştesc şi de prielnic pentru aceasta, în mijlocul marelui oraş Praga?
În mijlocul tuturor acestora nu-i decât invidia lui Anticrist." Huss
înţelegea şi spunea că chemarea dumnezeiască de a vesti Evanghelia avea o mai
mare tărie decât oricare poruncă din partea omului. „Unde este Duhul Domnului,
acolo este libertatea." El a continuat deci să predice, lăsând urmările în
seama lui Dumnezeu.
Huss
ar fi dorit să reformeze abuzurile bisericii de la Roma, de care era legat şi
de care nu s-a despărţit pe faţă niciodată; dar cum să faci lucrul acesta în
mijlocul confuziei generale şi a luptelor care domneau în Biserică? El avea să
cântărească totul în faţa lui Dumnezeu şi avea să ajungă, fiind învăţat de Dumnezeu,
să ia o hotărâre asupra a ceea ce trebuia făcut. Se va supune el oare lui
Dumnezeu în măsura în care I-a înţeles voia şi va merge oare împotriva
curentului - sau mai curând se va lăsa dus de el ca să ocolească răul atât cât
va putea?
Să
ascultăm la ce încheiere a ajuns el: „Ca să nu mă fac vinovat de tăcerea mea,
părăsind adevărul pentru o bucată de pâine sau de teama oamenilor, declar că
ţinta mea este să apăr chiar până la moarte, adevărul pe care Dumnezeu m-a
făcut în stare să-l cunosc, şi mai ales adevărul Sfintei Scripturi, pentru că
ştiu că adevărul rămâne, că el este întărit pentru totdeauna, că atunci când
este vorba să-l asculţi pe el, nu trebuie să te laşi influenţat şi de
oameni." Nobilă hotărâre! În mijlocul întunericului care învăluia atunci
biserica, a fi hotărât să rămâi de partea luminii care te face să te lupţi cu
întunericul şi cu puterile întunericului, însemna o adevărată bărbăţie. Numai
Dumnezeu putea s-o insufle martorului Său credincios.
Am
văzut că Huss făcuse apel la papă; arhiepiscopul făcuse la fel şi a fost
ascultat de papă, care a numit pe cardinalul Othon din Colonna pentru a cerceta
cazul lui Huss. Cardinalul a somat pe Huss să se prezinte la Bologne, unde se
afla papa atunci. Acolo, reformatorul nu se putea aştepta decât la o
condamnare. Regina Sofia a luat în mâini cauza confesorului său şi regele a
scris papei şi cardinalului în favoarea lui Huss, exprimându-şi de asemenea
dorinţa: „Capela din Betleem, căreia, spunea el, spre gloria lui Dumnezeu şi
mântuirea poporului, i-am dat înlesniri pentru răspândirea Evangheliei, să
rămână şi să fie întărită în înlesnirile ei... şi preaiubitul nostru Huss, cel
drept, cel devotat, să fie mai mult întărit în această capelă, ca să răspândească
în pace Cuvântul lui Dumnezeu." Regele a cerut de asemenea ca Huss să fie
scuzat că nu se duce la Bologne.
Între
timp, Colonna îşi rostise excomunicarea asupra lui Huss, pentru că nu s-a supus
ordinului său, dar papa, ţinând seama de scrisoarea regelui, a luat cauza din
mâna lui Colonna şi a numit un alt comisar. Cu toate acestea, arhiepiscopul a
făcut toate sforţările ca să înduplece pe papă să-l cheme pe Huss la răspundere
şi i-a trimis, ca şi cardinalilor, daruri bogate. Papa a numit atunci pe
cardinalul Brancas, care, fără să-l fi ascultat măcar, îl declară pe Huss
ereziarh, adică mai marele ereticilor şi a pus sub interdicţie oraşul Praga,
reşedinţa lui Huss. Arhiepiscopul triumfa şi, din ordinile sale, clerul a
început să închidă bisericile. Dar şi aici a intervenit regele şi a confiscat
averile clerului care voia să menţină interdicţia. Poporul s-a răsculat şi el
împotriva preoţilor.
În
timpul acesta, Huss, profitând de această neînţelegere, îşi continua liniştit
lucrarea, lăsând pe rege să se înţeleagă cu arhiepiscopul şi cardinalul. Cât de
vrednic este să luăm aminte la toate acestea şi cât de bine se vede mâna lui
Dumnezeu care se întinde asupra slujitorului Său spre a-l păzi, servindu-Se de
patimile dintre oameni. În fond, regele nici nu se gândea la adevăr şi era un
om foarte rău, pe care supuşii săi l-au închis de două ori din cauza crimelor
sale. Regele şi arhiereul au ajuns la o cale de mijloc. Arhiepiscopul a ridicat
interdicţia şi a scris papei că nu este nici un fel de erezie în Boemia; la rândul
său, regele a eliberat pe ecleziasticii pe care îi ţinea în închisoare şi le-a
înapoiat averile.
Papa
Ioan al XXIII-lea a trimis în Boemia pe un legat care să-i recruteze partizani
împotriva vrăjmaşilor săi. Legatul a cerut noului episcop Albi să-l facă pe
Huss să se prezinte înaintea lui. El a întreabat pe reformator mai întâi, dacă
voia să se supună poruncilor apostolice. „Desigur," a răspuns Huss, „şi
din toată inima." Legatul, întorcându-se spre arhiepiscop, i-a spus: „Îl
vedeţi: maestrul este gata să se supună poruncilor apostolice."
Dar
Huss, văzând că a fost rău înţeles, a spus: „Înţelegeţi-mă bine, domnul meu. Am
spus că sunt gata să mă supun din toată inima la poruncile apostolice; dar eu
numesc astfel învăţăturile apostolilor lui Cristos şi, în măsura în care
poruncile papei se potrivesc cu ele, mă voi supune lor bucuros. Dar dacă văd în
ele ceva care se îndepărtează de la învăţătura apostolilor, nu mă voi supune,
chiar de a-şi vedea că se ridică rugul în faţa mea."
Legatul
nu a mai stăruit; mai avea şi alte treburi şi Huss a scăpat pentru un timp.