INDULGENŢELE
ÎN BOEMIA
Am
spus că trimisul papal căruia Huss îi dăduse un răspuns atât de îndrăzneţ şi de
sincer, avea şi alte treburi decât aceea de a urmări pe reformator. În adevăr,
el era însărcinat să procure bani stăpânului său, papei Ioan al XXIII-lea. În
acest scop, el era purtătorul unei bule papale; el dădea indulgenţe acelora
care vor fi de partea papei, împotriva vrăjmaşilor săi, mai ales împotriva lui
Ladislas, regele Neapolului. Aceste indulgenţe erau promise acelor care se
înrolau ca soldaţi şi acelora care, cumpărându-le, ar sprijini cu banii lor
cauza papei. Preoţii au început deci să vândă în public indulgenţele, lăudând
faţă de sărmanul popor, puterea lor de a şterge păcatele şi de a scurta
pedepsele din purgatoriu. Huss s-a împotrivit cu energie acestei negustorii
neruşinate. Din cauza aceasta, mulţi din prietenii lui din universitate s-au
despărţit de el; între alţii şi Ştefan Paletz, docent al facultăţii de
teologie, care s-a făcut din clipa aceea unul dintre cei mai mari vrăjmaşi ai
săi.
Huss
declară că „prin indulgenţe, cel bogat, în nebunia lui, este înşelat de o
nădejde mincinoasă; legea lui Dumnezeu este făcută zadarnică: poporul de jos se
lasă mai uşor dus de păcat; păcatele sunt socotite ca puţin lucru şi, într-un
fel general, oamenii sunt mai despuiaţi de avutul lor. Prin urmare, adaugă
Huss, credincioşii să nu aibă nimic a face cu indulgenţele."
Ieronim
din Praga vorbea şi el împotriva indulgenţelor şi a ţinut relativ la ele un
discurs atât de năvalnic, încât studenţii înflăcăraţi de cuvintele sale, clare,
l-au primit cu urale. Nu s-au mulţumit cu atât. Ei au alcătuit un cortegiu, au
atârnat bulele papale de gâtul câtorva femei aşezate într-un car şi astfel au
străbătut străzile principale ale oraşului. Apoi, aducând o grămadă de lemne,
au ars în public bulele, aşa cum mai înainte arhiepiscopul arsese cărţile lui
Wycliffe.
Este
sigur că nici Huss, nici Ieronim din Praga nu aveau nici un amestec în treaba
aceasta, pe care n-o puteau încuviinţa. Adevărul biruie rătăcirea prin alte
mijloace. S-a dovedit mai târziu că fapta se datora uneltirii unuia de pe lângă
rege.
Totuşi
cazul nu a plăcut regelui, care a dat ordine stricte ca preoţii să nu fie
batjocoriţi, când ei ar face cunoscut bulele şi ar vinde indulgenţe. Încurajaţi
în felul acesta, preoţii şi-au continuat negustoria nelegiuită. Dar într-o zi,
când ei îndemnau poporul şi-l obligau să le cumpere marfa, trei tineri, fii de
meşteşugari modeşti, s-au adresat unuia dintre vânzători, spunându-i: „Minţi!
Maestrul Huss ne-a învăţat mai bine. Noi ştim că toate acestea nu sunt decât
minciuni." S-a făcut larmă: preoţii au reuşit să-i prindă şi i-au adus în
faţa senatului, care i-a închis. În ziua următoare, întrunindu-se din nou, i-au
condamnat la moarte, după porunca regelui. Huss a aflat de această hotărâre şi
în grabă s-a dus la senat; două mii de studenţi l-au însoţit. El declara că
socotea greşeala acelor tineri ca a sa şi că el merita moartea mai mult decât
ei. Senatul a promis că nu va vărsa sânge. Huss, bizuindu-se pe această
promisiune, a părăsit sala senatului, şi larma s-a potolit.
Însă
senatul nu avea de gând să se ţină de cuvânt. Câteva ceasuri după aceea, o
trupă de soldaţi a condus pe prizonieri la locul execuţiei. Vestea s-a
răspândit numaidecât; câteva persoane au urmat pe soldaţi şi, cum mulţimea
creştea în fiecare clipă, autorităţile, temându-se de tulburări, au dat ordin
soldaţilor să se oprească, iar călăul să taie capetele celor trei tineri
prizonieri. Acesta, sfârşindu-şi lucrarea, a strigat: „Cine va face ca aceştia,
va avea aceeaşi soartă!" Mai multe glasuri au răspuns: „Suntem gata să
facem ca ei şi să murim ca ei!" Mai multe femei şi mai ales cele miloase
şi-au muiat batistele în sângele celor ucişi şi le-au păstrat ca amintire. O
femeie a dăruit o pânză pentru a le înveli trupurile şi un grup de studenţi
care iubeau pe Huss i-au dus la capela Betleem. Au fost îngropaţi cu mult alai,
în mijlocul cântărilor şi imnurilor adunării. Aceşti trei oameni au fost,
fireşte, socotiţi ca martiri, şi câteva persoane au dat capelei Betleem numele
de „Capela celor trei sfinţi". În adevăr, Huss predicase adevărul: aceşti
trei tineri l-au aflat de la el, l-au primit şi au fost daţi la moarte din
cauza mărturiei pe care o dăduseră despre adevărul acesta; prin urmare nu erau
ei nişte martiri? Nu era, oare, un păcat urâcios a vinde pe bani aşa-zisa
iertare de păcate, să se dea acestei pretenţii numele de indulgenţă sau orice
alt nume?
Moartea
acestor trei tineri a fost departe de a slăbi curajul prietenilor adevărului.
Dimpotrivă, ei au fost întăriţi şi s-au alipit mai mult de învăţăturile pe care
le vestea Huss în capela Betleem. Dar papa auzise de ceea ce se petrecea la
Praga şi cum Huss condamna vânzarea indulgenţelor. El a încredinţat problema
aceasta cardinalului Petre de San Angelo, cu porunca de a întrebuinţa cea mai
mare asprime faţă de eretici. Huss a fost somat să se ducă la Roma pentru a
răspunde învinuirilor aduse împotriva lui. Dar la înştiinţarea câtorva dintre
prietenii săi, el a refuzat, şi l-a îndreptat pe papă, în scris, către Domnul
Isus Cristos. Cardinalul a rostit împotriva lui sentinţa de excomunicare şi a
aruncat interdicţia asupra oraşului Praga. Toate bisericile au fost închise,
făcliile din altar au fost stinse şi morţii erau lipsiţi de înmormântarea
ecleziastică.
Un
ordin al papei poruncea să prindă imediat pe Huss şi să-l ducă în închisoare,
să-l condamne şi să-l ardă; dar timpul martirajului său încă nu sosise. Mai
mult, capela Betleem trebuia să fie dărâmată până la temelie. Senatorii au
hotărât să execute ordinele papei. La 2 octombrie s-a împrăştiat cu forţa
adunarea de la Betleem, dar, ca să prindă pe Huss, au întâmpinat o rezistenţă
atât de mare, puternică, încât au fost obligaţi să-şi părăsească planul. Au
încercat atunci să dărâme capela, dar când planul le-a fost cunoscut, s-a făcut
în oraş o tulburare aşa de mare, încât au trebuit să renunţe şi la aceasta.
Huss
a fost sfătuit să părăsească pentru un timp oraşul Praga. El a primit gândul
acesta şi s-a retras în oraşul său de naştere. Seniorul care era proprietar al
regiunii era prietenul său.
Însă
gândurile lui Huss zburau mereu la turma sa iubită de la Betleem. „M-am
retras," îi scrie el, „nu pentru a tăgădui adevărul, pentru că sunt gata
să mor pentru el, ci pentru că nişte preoţi nelegiuiţi mă împiedică să-l
vestesc." Cu toate acestea el nu rămânea în nelucrare. După exemplul
dumnezeiescului său Stăpân, el a străbătut ţinutul, predicând în oraşe şi sate.
Mulţimea era ca electrizată de buzele lui, răpită de blândeţa lui, de curajul
şi de darul său de vorbire. „Biserica," spuneau oamenii, „a declarat că
omul acesta este un eretic şi un demon, şi totuşi viaţa sa este sfântă, iar
învăţătura sa curată şi atât de înaltă!" În acelaşi timp Huss studia cu
atenţie Scripturile, iar în acel timp a scris un tratat asupra bisericii. Se
sprijinea pe locul acesta: „Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi pentru Numele
Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor." „Prin urmare aici," spunea el, „ar
fi adunată o anumită biserică. Numai Cristos singur este Capul deplin suficient
al Bisericii," Apoi, venind la aceea care se numea singura biserică,
adaugă: „E de mirare văzând pe aceia care sunt cei mai devotaţi prieteni ai
lumii, care duc viaţa cea mai nelegiuită, cea mai potrivnică mersului cu Cristos
şi care sunt mai sterpi în ce priveşte împlinirea sfaturilor şi poruncilor
Domnului, cum spun cu neobrăzare şi fără nici o ruşine că ei sunt capul şi
mădularele strălucite ale Bisericii, care este „Mireasa lui Cristos!" În
adevăr, în timpul acela, papa Ioan al XXIII-lea pretindea că este capul
bisericii, el, un om dintre cei mai nelegiuiţi din câţi au fost.
Liniştea
se refăcuse într-o anumită măsură în Praga. Huss s-a întors la scumpa sa turmă
de la Betleem, arătând adevărul potrivit Scripturii şi continuând a se ridica
împotriva corupţiei clerului şi abuzurilor bisericii de la Roma. Curând însă
tulburările au început din nou; interdicţia a fost din nou lansată asupra
acestui oraş, de arhiepiscopul care până atunci fusese prietenul lui Huss, dar
care acum îl invita să părăsească Praga, socotind că, odată plecat, liniştea se
va restabili. Dar cum avea să se poată una ca asta? Adevărul şi rătăcirea,
Cuvântul lui Dumnezeu şi rătăcirile oamenilor, duhul Reformei şi duhul lui Anticrist
erau în luptă şi nu stătea în puterea lui Huss, nici a vreunui om de a opri
lupta, iar Huss, chiar dacă ar fi putut, nu ar fi vrut. Totuşi, temându-se ca
prezenţa sa la Praga să nu ajungă primejdioasă pentru prietenii săi, s-a retras
din nou la Hussineţ.
De
acolo trimitea prietenilor săi scrisori în care se vedea un suflet plin de
pace, de bărbăţie şi de o credinţă nezguduită. Într-una din ele se află aceste
cuvinte, ca să zicem aşa, profetice, pe care le-a spus de mai multe ori: „Cei
răi au început să pregătească gâştei (Huss în limba boemă înseamnă gâscă) mreji
viclene. Dar gâscă, care nu-i decât o pasăre domestică, paşnică şi al cărei
zbor nu o duce prea sus, prin aer, totuşi le-a spintecat lacurile; vor veni
alte păsări, al căror zbor se va înălţa cu îndrăzneală spre ceruri şi care cu
şi mai mare putere le vor spinteca. În locul gâştei firave, adevărul va trimite
vulturi şi şoimi cu priviri pătrunzătoare." Reformatorii au împlinit
această prezicere, asemănătoare cu aceea a lui Wycliffe.
Huss
ar fi dorit mult să mai predice în capela Betleem. Această dorinţă a ajuns atât
de mare încât în 1413 a înfruntat toate primejdiile şi a făcut scurte vizite la
Praga, petrecând câteva ceasuri de convorbiri intime cu prietenii săi şi
retrăgându-se îndată ce simţea că prezenţa sa era bănuită. Spre a fi mai
aproape de Praga, s-a stabilit într-un castel din apropiere. Predica şi aici şi
mulţimile se adunau din toate părţile ca să-l asculte.