HUSS
ÎNAINTEA SINODULUI DIN CONSTANCE
Cu
toate că Huss nu avea decât 40 de ani, el străbătuse cea mai mare parte din
însemnatul său drum. O alta, mai scurtă dar mai deosebită stătea în faţa sa. În
liniştea localităţii sale natale cercetase mai adânc Scriptura şi se întărise
în adevărurile ieşite din ele; în acelaşi timp, prin legătura cu Dumnezeul său
şi cu Mântuitorul, se întărise în duh pentru lupta apropiată. În ce-l privea,
se pare a nu fi avut nici cea mai mică îndoială asupra a ceea ce însemna Roma.
A fost eliberat înlăuntrul său de robia şi de întunericul învăţăturilor ei, dar
în afară nu s-a despărţit câtuşi de puţin de ea. Ceea ce îl învăţase Dumnezeu
şi ceea ce făcuse pentru el, ar fi dorit să împărtăşească şi ţării sale pe care
o iubea. El pregătise ogorul şi aruncase sămânţa cea bună; unele roade se şi
arătaseră, dar timpul secerişului încă nu venise. Trebuia aşteptată ziua
Reformei. El dăduse mărturia despre adevăr în catedrala Betleem şi prin
scrierile sale; trebuia acum să se urce pe o altă scenă, în faţa unor privitori
cu totul deosebiţi şi să-şi pecetluiască mărturia cu moartea sa. Aproape toată
Boemia, de altfel, era cu el, mai ales în ce priveşte împotrivirea faţă de
stăpânirea preoţilor.
Am
văzut că spre a pune capăt schismei care sfâşia biserica, împăratul Sigismund a
pus pe papa Ioan al XXIII-lea să convoace un sinod la Constance.* (* Oraş ui
Elveţia, pe malul lacului cu acelaşi nume.) Fiindcă sinodul trebuia să se ocupe
şi cu judecarea şi stârpirea ereziilor lui Wycliffe şi ale lui Huss, împăratul
a cerut fratelui său Wenceslas, regele Boemiei, să trimită pe Huss la Constance
ca să se prezinte înaintea sinodului. El i-a promis că îi va da un permis de
liberă trecere, care să-i garanteze călătoria. Huss continua fericit şi cu
binecuvântare predicarea Evangheliei, când a primit ordinul de a pleca la
Constance. Nu era nevoie să fie obligat a se supune. De mult timp dorea să aibă
prilejul să se spele în mod public de învinuirea de erezie şi să-şi expună
credinţa şi învăţătura, şi în acelaşi timp îi stătea pe inimă să dea mărturie
împotriva corupţiilor din biserică. El a scris împăratului: „Cu permisul de
liberă trecere al ocrotirii voastre şi cu îngăduinţa Celui Prea înalt, mă voi
duce la apropiatul sinod de la Constance."
Mulţi
dintre prietenii săi din Praga, unde se întorsese, se temeau în ce priveşte
siguranţa vieţii lui, dar nimic nu putea să zdruncine hotărârea sa. El şi-a
încredinţat situaţia lui Dumnezeu. „Dacă moartea mea, spunea el, poate să
glorifice Numele Său, să o grăbească El şi să-mi dea harul să îndur cu bărbăţie
orice mi s-ar întâmpla. Dar dacă e mai de folos pentru mine să mă întorc la
voi, atunci să rugăm pe Dumnezeu ca această călătorie să se facă fără nici un
rău, vreau să spun fără ca adevărul să sufere, astfel ca să fiu şi mai departe
în stare să ajungem la o şi mai curată cunoaştere a adevărului, pentru a stârpi
învăţăturile lui Anticrist şi a da un exemplu bun fraţilor noştri."
Permisul
de liberă trecere dat de împărat era alcătuit astfel: „Tuturor principilor
vremelnici şi bisericeşti... şi tuturor supuşilor noştri... vă încredinţăm cu
o întreagă iubire, tuturor în general şi fiecăruia în particular, pe cinstitul
maestru Ioan Huss, bacalaureat în teologie, maestru în arte, aducătorul acestor
daruri, care merge la sinodul din Constance şi pe care l-am luat sub ocrotirea
şi paza noastră." Huss mai avea şi o declaraţie de dreaptă credincioşie
semnată de noul episcop al Pragăi, şi o recomandare a regelui.
La 11
octombrie 1414, Huss a părăsit Praga; regele îi dăduse spre a-l însoţi pe
cavalerii Wenzel de Duba şi pe Ioan de Chlum. Pretutindeni, în timpul
călătoriei sale care a ţinut mai multe zile, i se arătă un mare interes:
mulţimea alerga la trecerea sa ca să-l vadă, şi el profita de acest prilej spre
a da socoteală de nădejdea care era în el şi pentru a vesti ceea ce îl învăţase
Scriptura. La 3 noiembrie 1414 el intra în Constance. Împăratul încă nu era
acolo, însă papa Ioan al XXIII-lea sosise şi Huss i-a făcut cunoscută sosirea
sa. Timp de 4 săptămâni a fost lăsat în pace, dar sosind Paletz şi vrăjmaşii
săi personali, ei au pus totul în mişcare împotriva lui.
La 28
noiembrie 1414, Huss se afla în locuinţa sa cu cavalerul Chlum, când au fost
anunţaţi nişte vizitatori. Erau episcopii de Augsburg şi de Trente, împreună cu
alţi doi. Veneau pentru a-i aduce vestea să se prezinte înaintea papei. Huss a
protestat; el voia să fie ascultat de sinod. Cavalerul Chlum a protestat şi el,
dar episcopii i-au dat asigurarea că nu este nici o intenţie rea împotriva lui
Huss. Ei au plecat. În josul scării au întâlnit pe stăpâna casei, care s-a
despărţit de Huss plângând. El i-a dat binecuvântarea sa.
În
faţa papei, vrăjmaşii săi au adus împotriva lui o listă lungă de învinuiri. Se
bucurau că îl aveau la mână şi spuneau pe faţă: „Acum te-am prins, n-o să-ţi
dăm drumul până nu vei plăti cel din urmă bănuţ." Pe străzile lăturalnice
au fost puşi soldaţi, spre a preîntâmpina orice tulburare. Spre seară i s-a
poruncit lui Chlum să se retragă; Huss trebuia să rămână. Cavalerul a văzut
atunci în ce cursă a fost atras şi, plin de indignare, s-a dus la papă şi i-a
făcut reproşuri pentru trădare. Papa a declarat că nu el era cauza, ci
cardinalii. Putea să fie adevărat, fiindcă el era la cheremul lor. Huss,
neavând ce să tăgăduiască, a fost închis sub paza grefierului catedralei şi opt
zile după aceea a fost mutat în închisoarea dominicanilor, pe malul Rinului.
Cavalerul
Chlum s-a grăbit să înştiinţeze pe împărat de încălcarea permisului de liberă
trecere. În toată Boemia, indignarea a fost foarte mare şi seniorii acestei
ţări au cerut lui Sigismund să elibereze pe Huss. Împăratul, la început s-a
umplut de mânie şi a dat ordin să elibereze pe prizonier, ameninţând că altfel
va sfărâma porţile închisorii. Dar când a ajuns la Constance, preoţii l-au
convins că nu era ţinut să-şi respecte cuvântul faţă de eretici şi Huss a rămas
în închisoare. Nimic nu poate scuza necredincioşia împăratului, dar cu cât mai
mare era crima papei şi a căpeteniilor bisericii, care, pentru a nu scăpa prada
din mână, l-au împins la această călcare de jurământ! Înainte de a judeca pe
Huss, sinodul trebuia să se ocupe de înlăturarea schismei. În cea dintâi
şedinţă s-a hotărât ca cei trei papi rivali să renunţe la rangul lor, mai
înainte de a se numi un nou şef suprem al bisericii. Ioan al XXIII-lea,
singurul de faţă la sinod din cei trei, a promis de dragul păcii în biserică să
abdice a doua zi în public. Dar ce însemnau pentru un astfel de om
promisiunile, cinstea şi conştiinţa! Ajutaţi de câţiva prieteni, el a fugit din
Constance, travestit, pentru ca lipsa lui să împiedice sinodul de a lua vreo
hotărâre. Împăratul, mâniat, a pus să-l urmărească. Ioan a fost prins la
Fribourg şi readus la Constance, a fost silit să depună însemnele puterii lui
spirituale, pecetea şi inelul. Arhiepiscopul de Salisbury a spus că un papă
care, ca Ioan, se pângărise cu crime de tot felul, ar merita să fie ars. A fost
închis în castelul Gottleben, tot acolo în care era ţinut şi Huss, într-o
strictă captivitate. Fostul papă a rămas aici timp de 4 ani, până la terminarea
sinodului. După ce s-a smerit înaintea noului papă, a fost eliberat şi ridicat
la rangul de cardinal, după cum vom vedea. Nu s-a arătat aceeaşi bunătate şi
faţă de dreptul şi nevinovatul reformator.
În
legătură cu condamnarea papei, Huss scria unui prieten: „La iarnă, vor şti ce
au făcut vara. Gândiţi-vă că au judecat pe căpetenia lor, papa, şi l-au găsit
vrednic de moarte din cauza groaznicelor ticăloşii ale lui. Răspundeţi voi, toţi
învăţătorii care predicaţi că papa este un Dumnezeu pe pământ, că poate să
vândă şi să risipească aşa cum vrea lucrurile sfinte; că el e capul întregului
trup al bisericii; că este inima bisericii şi că o conduce spiritualiceşte; că
este izvorul nesecat al oricărei virtuţi, al oricărei bunătăţi; că este soarele
bisericii şi adăpostul sigur al oricărui creştin. Da, priviţi acum acest cap,
ca să zicem astfel, tăiat de sabie, păcatele lui date pe faţă; izvorul nesecat
e secat, acest soare dumnezeiesc s-a întunecat, inima smulsă şi vestejită prin
hulă, astfel că nimeni nu mai află aici adăpost." Condamnarea lui Ioan al
XXIII-lea era, în adevăr, îndreptăţire a tot ce spusese Huss împotriva puterii
Romei.
Cât
despre reformator, cu toate că ştia cât de ruşinoasă era călcarea de credinţă a
împăratului, încrederea lui nu se bizuia pe acel permis de liberă trecere. „Mă
încred în întregime," scria el, „în Dumnezeul Atotputernic, Mântuitorul
meu. El îmi va da Duhul Său spre a mă întări în adevărul Său, aşa ca să pot
face faţă cu bărbăţie ispitelor, temniţei şi, dacă trebuie, unei morţi
crude."
Temniţa
în care fusese Ioan Huss era lângă haznaua mănăstirii, astfel că era înăbuşit
de un miros greu. Prizonierul a căzut greu bolnav. Papa i-a trimis pe doctorul
său personal, pentru că, după cum se spunea: „nu voia să moară de moarte
bună". Prin mijlocirea prietenilor săi a fost mutat într-o încăpere mai
sănătoasă din mănăstirea franciscanilor, iar câteva zile după aceea în
castelul Gottleben, unde a fost pus în lanţuri, cu mâinile legate în timpul
nopţii de un lacăt fixat de perete, lângă care se afla patul său. Aici aştepta
el clipa să fie chemat în faţa sinodului.
Sinodul
era hotărât să facă pe Huss să nu-şi mai poată propovădui învăţăturile şi ar fi
vrut să înlăture zarva unei judecări în public. Felurite părţi din scrierile
sale erau socotite de ajuns ca să şi pornească la condamnarea lui. Pe de altă
parte, multe persoane veneau să viziteze pe cel întemniţat în singuratica lui
celulă şi îl îndemnau stăruitor să-şi recunoască şi să se lepede de greşelile
sale. La refuzul său, adeseori era batjocorit şi maltratat. El protesta
împotriva felului acesta tainic de a lucra în felul Inchiziţiei şi stăruia să
fie dus înaintea sinodului, spre a se putea apăra în public. Prietenul său
credincios, cavalerul de Chlum, s-a dus împreună cu alţi oameni de neam ales,
din Boemia, la împărat, şi l-au rugat să se ocupe el însuşi de cazul lui Huss.
Cererea lor a fost primită cu bunăvoinţă şi s-a hotărât o zi pentru înfăţişarea
lui Huss. Planul preoţilor a fost astfel zădărnicit.
La 5
iulie, Huss a fost adus în faţa sinodului. Afară de doi sau trei oameni de neam
ales din Boemia care îi rămăseseră credincioşi, se găsea singur înaintea
acestei mari adunări de feţe bisericeşti, de principi şi de seniori. Trupul îi
era slăbit din cauza îndelungatei sale închisori şi boli care se vindecau greu;
sufletul său, însă, era tare în Domnul; era prizonier, însă liber în ce
priveşte sufletul. A recunoscut că este autor al cărţilor ce i-au fost arătate.
Apoi s-au citit din ele fragmentele învinuite, ce trebuiau să îndreptăţească
hotărârea de condamnare a lui. Unele erau citate exact din scrierile sale,
altele erau schimbate şi mai erau în sfârşit unele de-a dreptul interpretate în
mod tendenţios, mincinoase. Însă, îndată ce el a început să-şi apere
învăţăturile, întemeindu-se pe tăria Scripturii şi pe mărturia părinţilor
bisericii, glasul i-a fost acoperit de strigăte înfuriate şi zgomotoase.
Zgomotul şi frământarea au ajuns atât de mari, încât sinodul s-a văzut silit să
amâne şedinţa.
Două
zile după aceea, dezbaterile au continuat. Împăratul era de faţă ca să păstreze
ordinea. O eclipsă de soare aproape totală a umplut de groază adunarea şi pe
locuitorii oraşului. O negură aproape deplină se lăsase asupra oraşului,
locului şi regiunilor învecinate. Oamenii credeau că sosise ziua judecăţii. În
sfârşit, lumina a revenit treptat, treptat şi Huss a fost adus. Acuzatorii săi
erau tot atât de numeroşi, dar ceva mai potoliţi. Sinodul pregătise o formulă
de retractare, pe care el a fost chemat s-o iscălească. Huss a răspuns cu o
demnitate paşnică: „Nu voi tăgădui nimic din ceea ce am zis sau am scris, decât
numai dacă mi se va dovedi că vreunele din cuvintele mele nu se potrivesc cu
Cuvântul lui Dumnezeu." Şi fiindcă era acuzat că sprijinise învăţăturile
lui Wycliffe, pe care le şi răspândise, el a spus: „Wycliffe era un adevărat
credincios; sufletul său este acum în cer şi nu-mi pot dori o mai mare
siguranţă decât aceea pe care o avea Wycliffe." Batjocuri şi râsete au
izbucnit la auzul acestei mărturisiri simple şi sincere. După mai multe ceasuri
de discuţii, Huss a fost readus în închisoare, iar membrii sinodului s-au risipit
spre a se odihni în desfătările şi plăcerile ce li le oferea oraşul.
În
ziua următoare, Huss se prezenta înaintea lor pentru a treia oară. I s-au citit
39 de articole cuprinzând greşelile de care era învinuit că le-a răspândit prin
scrierile, predicile şi convorbirile particulare. Ca cea mai mare parte a
reformatorilor, Huss stăruia mai ales asupra învăţăturii mântuirii prin
credinţă, fără fapte. Pe deasupra, el spunea că nimeni, cu orice însărcinare
sau demnitate ar fi fost investit, fie papă sau cardinal, nu poate fi un
mădular al adevăratei Biserici a lui Cristos, dacă trăieşte o viaţă de păcat.
„Adevărata credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu," spunea el, „este temelia
tuturor virtuţilor.” În sprijinul spuselor sale, aducea numele cinstit al lui
Augustin. Acesta susţinea că numai podoaba virtuţilor apostolilor dădea unui
papă sau prelaţilor dreptul la moştenirea apostolică. „Papa, spunea el, care nu
urmează pe Petru în viaţă, nu este un reprezentant al lui Cristos, ci un înaintaş
al lui Anticrist." La aceasta, Huss a amintit un loc dintr-o lucrare a
sfântului Bernard: „Un rob al zgârceniei nu este un urmaş al sfântului Petru,
ci al lui Iuda Iscarioteanul.” În faţa acestor citate, sinodul era foarte
încurcat, neîndrăznind nimeni să tăgăduiască spusele unor învăţători atât de
respectaţi.
Mai
erau două puncte însemnate de învinuire împotriva lui Huss; el punea în
discuţie învăţătura bisericii romane şi condamna sistemul mincinos al
papalităţii. Însă afirmaţia lui îndrăzneaţă că nici o putere regală sau
preoţească nu are preţ înaintea lui Dumnezeu, dacă aceia care o au trăiesc în
păcate de moarte, se pare mai ales că i-a adus condamnarea. Cardinalul de
Cambrai, numind drept nelegiuire această declaraţie, Huss a spus cu şi mai multă
tărie că un rege care trăieşte într-o stare de păcat de moarte, nu este un rege
înaintea lui Dumnezeu. Poate că el mergea prea departe, fiindcă Sfânta
Scriptură ne spune că orice putere vremelnică este lăsată de Dumnezeu, dar
poate că el voia să spună că demnitatea regală nu era un titlu de preţ înaintea
lui Dumnezeu şi că El nu îndreptăţeşte păcatul.
Oricum,
aceste cuvinte i-au hotărât soarta. Împăratul, indignat, strigă: „Niciodată n-a
fost pe pământ un eretic mai primejdios!", la care cardinalul de Cambrai
adăugă: „Cum! Nu-ţi ajunge să înjoseşti puterea spirituală, mai vrei să şi
dobori pe regi de pe tron?" „Un om", mai spuse un alt cardinal,
„poate să fie un adevărat papă, un adevărat prelat sau un adevărat rege, chiar
dacă nu ar fi un adevărat creştin."
„Atunci,"
a răspuns Huss, fără a se înspăimânta, „pentru ce l-aţi dezbrăcat pe Ioan al
XXIII-lea de demnitatea lui?" „Din cauza nelegiuirilor lui vădite",
răspunse împăratul.
Dezbaterile
au urmat. Huss a fost îndemnat în toate felurile să-şi tăgăduiască rătăcirile
şi să recunoască faptul că învinuirile aduse împotriva lui erau bine
întemeiate. I s-a cerut să se supună totodată şi hotărârilor sinodului. Însă
nici promisiunile, nici ameninţările n-au avut influenţă asupra sa.
„A te
lepăda," a spus el, „înseamnă a recunoaşte şi a părăsi o rătăcire pe care
ai susţinut-o. Or, în ce priveşte părerile şi învăţăturile care se pun pe
nedrept pe seama mea, în mod firesc nu le pot respinge; în ce priveşte pe
acelea pe care le recunosc şi le susţin, sunt gata din toată inima a le părăsi,
dacă sinodul m-ar învăţa mai bine." Răspunsul a fost: „Nu, nu-i treaba
sinodului să înveţe, ci să hotărască şi să aştepte de la tine supunere curată
şi simplă la hotărârea sa. Dacă nu vrei, îţi vor fi aplicate pedepsele atrase
de îndărătnicia ta." Prin aceasta arăta că cei care ar fi trebuit să fie
păstori blânzi ai turmei lui Cristos au cerut cu toţii sus şi tare sau o
tăgăduire deplină, sau moartea pe rug. Împăratul, a cărei conştiinţă putea să-l
mustre pentru călcarea credincioşiei sale, se zice că ar fi avut o convorbire
particulară cu Huss; cei mai dibaci şi cei mai savanţi învăţători în teologie
şi filozofie s-au străduit să-l clatine şi să-l oblige a se lăsa biruit. Totul
a fost în zadar; Huss, cu modestie şi neclintire a răspuns că nu se poate
lepăda de nici una din învăţăturile sale, afară numai dacă i se arată că sunt
greşite, cu Scriptura în mână. A fost dus din nou la închisoare. Prietenul său
credincios, cavalerul de Chlum, îl urma ca să-l mângâie cu cuvinte prietenoase.
„Câtă înviorare," zicea Huss odată, „să vezi pe acest gentilom că nu se
simte înjosit să-şi întindă mâna spre un biet eretic în lanţuri şi care este
părăsit de toată lumea."
Acestui
prieten adevărat i-a istorisit Huss, în închisoarea sa, un vis pe care l-a avut.
Într-o noapte, i se păru că vede şi pe papa şi pe episcopi ştergând figurile
lui Isus Cristos pictate pe pereţii capelei „Betleem". Acest vis l-a
întristat, dar a doua zi a văzut mai mulţi pictori îndeletnicindu-se cu
refacerea figurilor, mai numeroase şi mai strălucitoare. Odată lucrul terminat,
pictorii, încurajaţi de un popor numeros, au strigat: „Acum să vină papii şi
episcopii, nu le vor mai şterge niciodată." Şi mult popor se bucura în
„Betleem", „şi eu împreună cu el," adăugă Huss. „Interesaţi-vă mai
degrabă de apărarea dumneavoastră decât de vise", îi spuse cavalerul
Chlum. „Nu-s deloc un visător", a răspuns Huss, „dar ştiu sigur că chipul
lui Cristos nu va mai fi niciodată şters. Ei au vrut să-l distrugă; însă va fi
zugrăvit din nou, în inimi, de propovăduitori mai demni decât mine." Aşa
că ceea ce preocupa mai mult decât orice pe acest prizonier al adevărului era Cristos
şi biruinţa Sa. Dumnezeu îi dădea sfânta încredere că vrăjmaşii lui Cristos
nu-L vor birui.
Când
Huss a fost adus, împăratul se ridică şi zise: „Am auzit învinuirile aduse
împotriva lui Huss. El a recunoscut unele din ele ca adevărate; altele au fost
aduse împotriva lui de martori demni de încredere. Pentru unele ca şi pentru
celelalte, el merită moartea. Dacă nu se leapădă de toate rătăcirile sale,
trebuie să fie ars. Trebuie ca răul să fie nimicit cu desăvârşire. Dacă se află
în Constance vreunii din părtaşii săi, trebuie să ne purtăm cu ei cu cea mai
mare asprime, şi mai presus de orice, faţă de ucenicul său Ieronim din
Praga." Această judecată imperială fiind adusă la cunoştinţa martirului,
el a spus doar atât: „Am fost înştiinţat să nu mă încred în aşa-zisul său
permis de liberă trecere. Mi-am făcut o mare şi dureroasă iluzie: el m-a
judecat înaintea vrăjmaşilor mei."
După
această scenă, Huss a fost lăsat în închisoare timp de o lună. Noi sforţări
s-au făcut, chiar de către persoane din cea mai înaltă treaptă socială, spre
a-l face să se lepede. Sperau că această stăruinţă necurmată unită cu
slăbiciunea crescândă a trupului său, vor sfârşi prin a învinge ceea ce numeau
ei îndărătnicia sa. Totul a fost în zadar. Acela care îl făcuse să dea, fără să
tremure, mărturie pentru Cristos în faţa vrăjmaşilor săi, l-a întărit şi faţă
de cele din urmă asalturi ale lui Satan. El a rămas neclintit, şi totuşi gata
oricând, spunea el, să părăsească orice învăţătură ce i-ar fi fost dovedită,
după Scriptură, ca neadevărată.