IOAN
HUSS, CONDAMNAREA ŞI MOARTEA LUI
Împăratul
Sigismund îşi dăduse părerea; sinodul nu mai avea decât să confirme condamnarea
lui Huss. S-a întrunit la 6 iulie 1415 în catedrală. Ca eretic, prizonierul
trebuia să stea afară în timpul serviciului liturghiei celei mari. După aceea,
arhiepiscopul de Lodi a predicat asupra acestui text: „Pentru ca trupul
păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui" (Romani 6:6). Desigur, el
înţelegea prin asta că ereticul trebuie să fie ars. Această interpretare
tendenţioasă a Cuvântului lui Dumnezeu se potrivea de minune cu planurile
sinodului. Predica arhiepiscopului nu cuprindea altceva decât izbucnirile pline
de ură şi furie împotriva tuturor ereziilor şi rătăcirilor socotite astfel de
biserica romană. El îşi îndrepta loviturile mai cu seamă împotriva lui Huss,
pe care îl înfăţişa ca pe un eretic tot aşa de primejdios ca şi Arie, şi ca
învăţător mai rău decât Sabellius. El a sfârşit cu laude la adresa împăratului.
„Este sarcina ta glorioasă", îi spuse între altele, „ca să pedepseşti
erezia şi să pui capăt schismelor, şi mai presus de toate să pedepseşti pe
acest eretic încăpăţânat." Şi arătă spre Huss, care, în genunchi, se ruga
fierbinte.
S-au
citat împotriva lui 30 de capete de acuzare. Huss a încercat în mai multe
rânduri să vorbească pentru apărarea sa, dar nu i s-a îngăduit. Sentinţa a fost
rostită cam în termenii aceştia: „Fiindcă Ioan Huss, timp de mai mulţi ani a
stricat poporul răspândind învăţături vădit eretice şi ca atare condamnate de
biserică, mai ales învăţăturile lui Wycliffe, şi astfel a dat loc la tulburare
publică; fiindcă a călcat în picioare cu încăpăţânare puterea (cheile)
bisericii şi pedepsele* (* Interdicţia ce fusese dată şi cu toate acestea Huss
continuase să predice.) ei şi dispreţuind pe judecătorii obişnuiţi ai
pământului a apelat la Isus Cristos ca judecător suprem, apel care aduce
insultă puterii spirituale şi face să fie dispreţuită; fiindcă, mai mult, a
stăruit în rătăcirile sale până în ultima clipă şi le-a susţinut în faţa
sinodului; de aceea hotărâm că, fiind un eretic încăpăţânat şi de neîndreptat,
să fie dezbrăcat de sfintele demnităţi (de preoţie) şi să fie declarat ca
nedemn."
După
citirea acestei judecări, Huss a început a se ruga cu glas tare pentru
vrăjmaşii săi, lucru care a fost primit cu un râs de batjocură din partea
câtorva membri ai sinodului. Dar Huss, ridicându-şi mâinile în sus, strigă:
„Vezi, o, Mântuitor plin de îndurare, cum acest sinod judecă drept rătăciri
ceea ce Tu ai învăţat şi ai trăit. Tu, Isuse, împovărat de către vrăjmaşii Tăi,
ai lăsat ceea ce Te privea asupra lui Dumnezeu Tatăl. Tu ne-ai lăsat astfel
exemplul Tău, pentru ca, fiind asupriţi, să alergăm şi noi la judecata lui
Dumnezeu." A declarat încă odată, solemn, că nu se ştie vinovat de nici o
erezie şi nu putea tăgădui ceea ce nu a învăţat. Apoi, aruncând o privire
pătrunzătoare asupra lui Sigismund, adăugă: „Am venit la acest sinod
încrezându-mă în permisul de liberă trecere dat de împărat." Sigismund a
plecat capul ruşinat de amintirea călcării cuvântului său.
În
ajunul zilei hotărâte pentru omorârea sfântului martir, a primit cea din urmă
vizită a credinciosului său prieten, cavalerul de Chlum. „Scumpul meu
maestru," i-a zis acesta, „eu sunt un om neştiutor, şi prin urmare cu
totul neînstare a da un sfat unui om atât de luminat ca dumneavoastră. Totuşi,
vă rog stăruitor, dacă înlăuntru vă mustră conştiinţa pentru vreo greşeală de
care sunteţi învinuit, să nu vă fie ruşine a o judeca şi a o părăsi. Dar dacă
sunteţi încredinţat de nevinovăţia dumneavoastră, sunt atât de departe de a vă
sfătui să spuneţi ceva împotriva conştiinţei, încât v-aş îndemna mai degrabă să
suferiţi orice chin decât să tăgăduiţi ceea ce socotiţi ca adevărat."
Huss, adânc mişcat, a răspuns în lacrimi: „Dumnezeu îmi este martor că am fost
gata totdeauna şi sunt încă şi acum, să condamn din toată inima, cu jurământ,
orice rătăcire ce mi-ar fi arătată astfel cu Scriptura."
Potrivit
judecării sinodului, Huss a fost dezbrăcat de rangul preoţiei. Arhiepiscopul de
Milan, însoţit de 6 episcopi, a luat parte la trista ceremonie. Huss a fost
îmbrăcat în veşmintele preoţeşti, i s-a pus în mână potirul sau cupa Cinei şi a
fost dus înaintea altarului ca şi când ar face slujba liturghiei. S-a supus
liniştit, spunând doar atât, că şi Mântuitorul său fusese dat batjocurii
„îmbrăcat cu haina regească". I s-a luat potirul din mâini, a fost
dezbrăcat de veşmintele sfinte, i s-au şters de pe cap urmele tunsorii.
Luându-i potirul, preoţii i-au spus: „O, Iudo blestemat, care ai părăsit sfatul
păcii şi ai luat partea iudeilor, îţi luăm sfântul potir umplut cu sângele lui
Isus Cristos."
„Eu
mă încredinţez," a răspuns Huss, „îndurării lui Dumnezeu şi voi bea din
cupa Sa, astăzi, în Împărăţia Sa."
„Noi
dăm sufletul tău diavolilor din iad!" au strigat episcopii.
„Eu,
însă" a spus martirul, „îmi încredinţez duhul în mâinile Tale, Doamne Isus
Cristoase; îţi încredinţez Ţie sufletul meu pe care Tu l-ai mântuit."
Roma
fuge de învinuirea vărsării de sânge. Sinodul, deci, a declarat că ereticul
Huss e despărţit de trupul bisericii şi scos de sub stăpânirea ei; l-a
încredinţat, ca laic, judecăţii puterii lumeşti. Aceasta era sentinţa de
moarte. Împăratul a ordonat executarea imediată a celui condamnat. Electorul
Ludovic de Bavaria, mareşalul imperiului, însoţit de 800 de cavaleri şi de o
mare mulţime din popor, au dus pe Huss la locul de chin într-o livadă afară din
oraş. Alaiul s-a oprit o clipă în faţa palatului episcopal. Acolo s-au ars mai
multe din cărţile reformatorului. Huss a surâs la vederea acestei fapte de
răzbunare, josnică. A încercat să spună câteva cuvinte gărzii imperiale şi
poporului, dar electorul nu i-a îngăduit şi a dat ordin să se continuie drumul.
Nimic nu putea să tulbure pacea curajosului martor al adevărului. Dumnezeu era
cu el. Înaintând spre locul unde se înălţa rugul, el cânta psalmi cu voce tare
şi se ruga cu atâta căldură, încât poporul spunea: „Nu ştim ce a făcut omul
acesta, dar îl auzim adresând lui Dumnezeu rugăciuni minunate."
Ajuns
lângă rug, Huss a îngenuncheat şi s-a rugat ca Dumnezeu să ierte pe vrăjmaşii
săi, şi astfel şi-a încredinţat sufletul lui Cristos. Stâlpul de care a fost
legat era înfipt adânc în pământ. Grămezi de lemne i-au îngrămădit sub
picioare. A fost strâns legat de stâlp, apoi au îngrămădit lemne în jurul lui
până la bărbie. Mai înainte de a se porunci să se aprindă focul, mareşalul
imperiului îl întrebă dacă în această clipă din urmă nu voia să se lepede de
rătăciri şi să-şi mântuiască sufletul şi viaţa.
„Care
rătăcire?" a răspuns Huss; „nu mă ştiu cu nimic vinovat. Iau pe Dumnezeu
ca martor că tot ceea ce am scris sau am predicat au fost în vederea mântuirii
de păcat şi din pierzare a sufletelor; şi ceea ce am scris şi am predicat,
pecetluiesc azi cu bucurie, cu sângele meu."
Focul
a fost pus sub rug şi, pe când flăcările îl învăluiau, Huss a început să cânte
cu voce tare: „Isuse, fiul lui David, ai milă de mine!" Suferinţele i-au
fost de scurtă durată. Pe când repeta cu voce stinsă pentru a treia oară aceste
cuvinte, fumul cel des şi flăcările întoarse de vânt peste faţă l-au înăbuşit
înainte ca trupul să-i fie mistuit. Domnul Isus a avut milă de el, şi sufletul
său preafericit a plecat la Domnul său, căruia Îi fusese martor credincios. S-a
dat foc rugului a doua oară şi a treia oară, pentru ca să nu rămână decât
cenuşa din el şi din hainele sale, şi chiar cenuşa adunată la un loc cu
pământul pe care se risipise, a fost aruncată în apa Rinului.
Un
scriitor spune: „Huss pare a fi pătruns mai adânc decât înaintaşii săi în
miezul adevărului creştin. El cerea lui Cristos să-i dea harul să nu se laude
decât cu crucea şi ruşinea nepreţuită a suferinţelor Lui. El a fost, dacă se
poate spune astfel, Ioan Botezătorul Reformei. Flăcările rugului au aprins în
biserică un foc care răspândeşte în mijlocul întunericului o mare lumină şi ale
cărei flăcări nu aveau să se stingă aşa curând."