IERONIM
DIN PRAGA
Cu
toate înştiinţările lui Huss date pe când era prizonier, Ieronim din Praga se
dusese la Constance. Însă neputând căpăta permisul de liberă trecere, a părăsit
oraşul spre a se întoarce în Boemia. Totuşi vrăjmaşii săi au reuşit să-l prindă
şi, legat în lanţuri, a fost adus din nou la Constance. Era în mai 1415. Curând
după sosirea sa, a trebuit să se prezinte înaintea sinodului. Aici s-au adus
împotriva lui o mulţime de învinuiri; a fost împroşcat cu batjocuri şi chiar
vestitul Gerson, care îl cunoscuse la Paris, se purta faţă de el cu asprime.
Ieronim a spus că îşi va da viaţa pentru apărarea Evangheliei pe care o
vestise. Sinodul l-a dat, până la terminarea cazului lui Huss, pe mâinile
arhiepiscopului de Rigo, care se purta cu el cu cea mai mare cruzime, mai rău
decât cu cel mai ticălos dintre răufăcători. A fost fixat de o bârnă bătută în
pământ, având mâinile şi picioarele legate în aşa fel că nu putea nici să se
aşeze, şi nici măcar să ridice capul. El a rămas neclintit timp de mai multe
luni, în ciuda torturilor pe care i le făcea nemilosul său călău. În cele din
urmă însă suferinţele-i de nebiruit îl siliră să cedeze. Departe de orice
mângâiere omenească, înlănţuit într-o celulă strâmtă şi într-o poziţie din cele
mai neplăcute, dându-i-se cu greu hrana trebuitoare care să-i potolească
foamea şi setea, i-a pierit curajul. Extenuat şi deznădăjduit, a fost adus în
stare să se lepede cu totul de toate învăţăturile potrivnice bisericii romane,
şi mai ales de cele a lui Wycliffe şi Huss. I s-a alcătuit în scris lepădarea
şi el a citit-o în faţa sinodului, la 23 septembrie. Nu numai că se lepăda de
toate ereziile de care era învinuit şi de acelea ale lui Wycliffe şi Huss, dar
chiar declara că încuviinţează sentinţa împotriva lor.
Sărmanul
Ieronim! Şi nici n-a fost pus măcar în libertate, ca răsplată pentru lepădarea
sa. Toată uşurarea ce a căpătat-o era de a nu mai fi pus în lanţuri.
Sinceritatea îi era bănuită şi se temeau că odată eliberat se va întoarce în
Boemia spre a susţine mai departe erezia. Însă acest fel de purtare nedreaptă
i-a deschis ochii, iar Dumnezeu a folosit-o pentru trezirea lui. I-a părut rău
cu amar de lepădare şi şi-a recunoscut greşeala cu pocăinţă înaintea lui
Dumnezeu. S-au adus împotriva lui noi învinuiri; a fost cercetat în închisoare,
dar nu mai voia să răspundă la aceste interogatorii particulare şi a cerut să
fie ascultat de sinod. Prin urmare, iată că a venit pentru a doua oară înaintea
judecătorilor săi, care se aşteptau la o nouă lepădare. Au fost, însă, tare
dezamăgiţi şi surprinşi atunci când el le-a declarat solemn că atunci când a
condamnat învăţăturile lui Wycliffe şi ale lui Huss şi când a aprobat sentinţa
rostită împotriva sfântului martor al adevărului, făcuse un păcat de care se
pocăia adânc. El şi-a început cuvântarea, cerând lui Dumnezeu să-i lucreze în
inimă prin har, în aşa fel ca să nu-i iasă de pe buze decât ceea ce putea fi
spre binele sufletului său.
„Nu
nesocotesc faptul," strigă el, „că mulţi oameni vestiţi au murit sub
învinuirea de martori mincinoşi şi au fost condamnaţi pe nedrept." Şi a
citit lunga listă a acelora pe care îi pomeneşte Biblia şi care au suferit
astfel, începând cu Iosif, Daniel şi profeţii, mergând mai departe până la Ioan
Botezătorul, Domnul slavei Însuşi, apostolii şi Ştefan. În sfârşit, el a
reamintit pe toţi oamenii mari din vechime care au căzut jertfă mărturiilor
mincinoase, dar şi-au dat viaţa de dragul adevărului.
Darul
vorbirii pline de foc al prizonierului a umplut de uimire pe vrăjmaşii săi.
După ce trăise 340 de zile într-o închisoare mizerabilă, îl vedeau acum liniştit,
plin de îndrăzneală şi vorbind cu putere. El recunoştea fără înconjur că nici o
faptă din viaţa sa nu l-a întristat atât de mult ca lepădarea sa; „de această
vinovată lepădare," spunea el, smerit, „mă lepăd acum cu totul şi sunt
hotărât să păzesc până la moarte ca adevărate învăţăturile lui Wycliffe şi
Huss, pentru că cred că ele sunt învăţăturile curate ale Evangheliei, după cum
sunt încredinţat că viaţa lor a fost sfântă şi fără reproş."
Nu
mai era nevoie de dovezi ale ereziei sale. A fost condamnat la moarte ca eretic
şi ca recăzut. Episcopul de Lodi a fost din nou însărcinat să rostească
sentinţa, care poate fi numită discursul funebru al învinuitului. El a luat ca
text, cuvintele: „I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor"
(Marcu 16:14), cuvinte pe care le punea în legătură cu ereticul din faţa lui.
Ca răspuns la această cuvântare, Ieronim, adresându-se sinodului, a spus: „M-aţi
condamnat fără să mă convingeţi de vreo crimă. Un suspin va rămâne în
conştiinţele voastre, un vierme care nu va muri niciodată. Iau martor pe
Dumnezeu, Supremul Judecător, înaintea căruia vă veţi prezenta împreună cu
mine, şi căruia veţi da socoteala de situaţia de azi." Poggius, istoric
catolic care era de faţă la această scenă, zice: „Urechile tuturor erau
subjugate, iar inimile mişcate. Şedinţa a fost în foarte mare fierbere şi
zgomotoasă."
La 30
mai 1416, Ieronim a fost dat judecăţii lumeşti. Aeneas Sylvius, care mai târziu
a ajuns papă sub numele de Pius al II-lea şi care era membru al sinodului,
scria unui prieten: „Ieronim s-a dus spre rug ca la o veselă sărbătoare. Pe
când călăul se pregătea la spatele lui să dea foc lemnelor, el i-a zis: „Adu
focul aici, în faţa mea. Dacă mi-ar fi fost frică, aş fi putut să scap."
Astfel a fost sfârşitul unui om de o nobleţe puţin obişnuită. Am fost martor la
această catastrofă şi am văzut fiecare amănunt al ei." Aceasta este
mărturia unui scriitor catolic care făcea parte din adunarea care condamnase pe
Ieronim. El şi cu Poggius mărturisesc nedreptatea tuturor acestor prelaţi şi
tăria eroică a lui Huss şi Ieronim. Acesta din urmă, după ce a fost legat de
stâlp, nu înceta să cânte cu glas tare şi hotărât cântări de laudă pentru
Mântuitorul său. Din mijlocul flăcărilor se putea auzi cântând imnul latinesc
care se aude la sărbătoarea Paştelor în bisericile romane:
„Salve,
festa dies, toto venerabilis aevo,
Quo
Deus infernum vicit, et astra tenens."
Aceste
cuvinte înseamnă: „Te salut, o zi de sărbătoare, de-a pururi vrednică de
cinstit; zi în care Dumnezeu, care cârmuieşte cerurile, a biruit iadul."
Ieronim
nu şi-a dat sufletul decât după un sfert de ceas bun de suferinţă în flăcări.
Cu câteva clipe înainte de moarte, a strigat: „O, Dumnezeule, ai milă de mine! Ai
milă de mine!" Şi curând după aceea: „Tu ştii, Doamne, cât de mult am
iubit adevărul Tău!" Apoi: „În mâinile Tale îmi încredinţez duhul."
Acestea au fost cele din urmă cuvinte lămurite care au ieşit din gura
martirului. Părăsind trupul, duhul său preafericit s-a dus la Domnul, unde
aşteaptă împreună cu alţii glorioasa înviere.
E
vrednic de luat aminte că moartea acestor doi crainici ai Reformei nu a fost
urmarea unei condamnări rostite de papa ori de curtea romană, ci un sinod
general al bisericii a dat sentinţa. Acesta reprezenta întreaga biserică
romană, întreaga putere vremelnică spirituală a lumii romane. Ea singură este
răspunzătoare de această crimă, adăugată la atâtea altele, care vor atrage
asupra ei judecata lui Dumnezeu.