URMAŞII
FRAŢILOR DIN BOEMIA ŞI MORAVIA
Câteva amănunte cu privire la urmaşii
fraţilor din Boemia şi Moravia până la întemeierea localităţii Herrnhut
Persecuţiile
dezlănţuite în Boemia şi Moravia împotriva celor ce s-au despărţit de biserica
romană nu au atins numai pe fraţi, ci şi adunările lutherane şi reformate care
se formaseră în aceste ţinuturi. Dar, cu toate persecuţiile, cu toate
emigrările în număr mare în ţările vecine: Polonia, Silezia, Prusia, Saxa etc.,
emigrări care, de la 1622 până la 1730 au atins cifra de o sută de mii de
persoane, în aceste două ţări au fost familii care au rămas alipite
învăţăturilor evanghelice, cu toate că deseori credincioşii erau nevoiţi a se
ascunde şi a urma de formă ceremoniile cultului papistaş. Mulţi, nu numai că au
păstrat aceste învăţături pentru ei înşişi, dar le şi propovăduiau, însă în cea
mai mare taină, prin regiunile mărginaşe. Alţii dintre aceşti prieteni ai
Evanghliei, din cauza mâniei de foc a clerului care apăsa asupra lor, au ajuns
să-şi ascundă toată viaţa, până şi de soţiile, de copiii şi de servitorii lor,
locurile tainice unde îşi păstrau Bibliile şi cărţile. Le citeau în taină sau
le făceau să servească la nevoie pentru zidirea altora. S-au văzut bărbaţi şi părinţi
care nu au descoperit familiilor lor comoara ascunsă a cărţilor lor decât numai
pe patul morţii, nevoind să părăsească pământul fără a fi dat măcar odată
mărturie despre credinţa lor. Alţii, mai puţin sfioşi, ţineau adunări secrete,
unde se zideau împreună sufleteşte. Se adunau noaptea prin subsoluri sau alte
locuri ascunse, mereu în primejdia să fie aflaţi şi apoi să îndure pedepse
mari, chiar şi moartea.
Timp
de un secol întreg, cât a durat asuprirea acestui sărman popor, se păstra o
sămânţă a adevărului care îşi dovedise fiinţa într-un chip cu totul deosebit la
începutul secolului al XVIII-lea. Vom da câteva amănunte asupra acestui subiect
care ne atrage luarea aminte.
Să
vorbim întâi despre un om deosebit în multe privinţe prin ştiinţa sa, iubirea
sa pentru cauza fraţilor şi credincioşia sa faţă de ei. Amos Comenius, păstor
al bisericii din Fulneck, în Moravia, a fost unul dintre cei care au trebuit să
plece în exil. S-a retras în Polonia cu o parte din turma sa. În 1632 a fost
numit episcop al fraţilor răzleţi din Boemia şi din Moravia. Necazul
bisericilor îi copleşea inima de mâhnire, dar vedea într-asta o pedeapsă pe
care le-o dăduse Dumnezeu din cauza moleşirii lor şi a legăturii lor cu lumea.
În clipa când trebuia să-şi părăsească ţara, ajuns pe un munte de la graniţă,
îşi aruncă privirile încă o dată asupra Moravei şi Boemiei şi, aşezându-se în
genunchi împreună cu fraţii săi, rugă pe Dumnezeu cu lacrimi în ochi de a nu
părăsi cu totul aceste regiuni şi a nu le lipsi niciodată de Cuvântul Său, ci
să păstreze în ele, totdeauna, o sămânţă sfântă. Rugăciunea, după cum vom
vedea, i-a fost ascultată. El însuşi nu înceta deloc să se ocupe şi să
încurajeze pe cei răzleţi şi a alcătuit un fel de catehism pentru toate oile
răzleţe ale Domnului Isus, şi mai ales pentru cele din Fulneck şi din
împrejurimi. Prefaţa, o termină cu cuvintele: „Dumnezeul oricărei har să vă dea
prin Duhul Său puterea de a vă întări în omul dinăuntru pentru cauza Domnului
Isus Cristos; de a fi stăruitori în rugăciune, de a fi tari în ispite şi în
necazuri, în vederea gloriei şi pentru ca să fiţi veşnic cu El în Împărăţia Sa."
Comenius a murit în anul 1671; însă amintirea sa s-a păstrat mult timp în
ţinutul Moraviei, unde îşi făcuse lucrarea.
După
cum se rugase acest credincios slujitor al lui Dumnezeu, cu toată asprimea care
apăsa asupra fraţilor, timp de un veac s-a păstrat o rămăşiţă. E drept că în
urma morţii sale în străinătate, nimeni nu se gândea la fraţii din Boemia şi
Moravia, nici măcar cât te gândeşti la un mort; totuşi, o rămăşiţă a vieţii
era; şi din 1701 ea a început să se arate. În 1715 a avut loc o puternică
trezire la Fulneck şi în câteva locuri de lângă Lititz; dar aceasta a atras
asupra fraţilor o îndoită asuprire. Unii chiar au trecut peste graniţă; totuşi
trezirea nu a putut fi oprită.
Rămăsese
la Fulneck şi în satele învecinate un număr atât de mare de fraţi, obligaţi,
după cum am spus, să se potrivească în afară formelor de cult romane, dar care
păstrau cu grijă Scripturile Sfinte şi cărţile lor de cântări şi de zidire
sufletească. Aveau în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, şi mai ales
duminica, adunări pe care magistraţii nu le nesocoteau, şi care atrăgeau din
timp în timp asupra credincioşilor noi încercări. E drept că pentru a-i câştiga
sau pentru a-i adormi, preoţii romani i-au încuviinţat pentru un timp a lua
cina în amândouă felurile; însă această slabă îngăduinţă fiindu-le ridicată, au
început a lua cina între ei, în taină, şi Dumnezeu nu i-au lăsat fără
îndrumători pentru a-i încuraja.
După
plecarea lui Comenius, mai mulţi predicatori ai fraţilor s-au refugiat la
Zauchtenthal, sat în apropiere de Fulneck, şi făceau adunări acolo. În felul
acesta cunoştinţa Evangheliei se păstra şi aici. Printre aceşti oameni a fost
Martin Schneider, care instruia tineretul şi-l învăţa citirea, scrierea şi
catehismul lui Comenius. Purtarea sa a atras luarea aminte a preoţilor. A fost
chemat în faţa magistraţilor, închis de mai multe ori, şi ar fi fost condamnat
să fie ars, dacă nobilii catolici la care fusese în servici şi care îl iubeau
mult n-ar fi mijlocit pentru el.
După
aceasta, adunările s-au ţinut la vărul său, Samuel Schneider. Şi acesta, fiind
învinuit că este unul dintre învăţătorii fraţilor, a fost aproape de punctul de
a fi spânzurat. Cu toate acestea, el a continuat să predice până a murit în 1710.
A adormit plin de bucurie şi a peceltuit cu vrednicie o viaţă de credinţă în
faţa prietenilor şi vrăjmaşilor, mărturie ce o dăduse despre Evanghelie. Nu
încetase să vorbească despre ceea ce a fost cauza nădejdilor sale; inima îi era
copleşită de bucurie la gândul că se va afla în curând lângă Domnul Isus.
„Acolo," spunea el, „voi vedea de asemenea pe scumpii Săi apostoli, pe
profeţii Săi, pe toţi martirii care au suferit pentru Numele Său şi tot norul
de martori care nu şi-au iubit viaţa, încât şi-au dat-o pentru Domnul Isus; şi
voi fi pentru totdeauna cu Domnul."
„Priviţi,"
spunea el, alor săi, „priviţi sfârşitul acestor oameni!" cuvinte care se
pot potrivi lui însuşi. Şi îi îndemna cu stăruinţă să rămână credincioşi
Domnului Isus.
Preotul
roman din localitate a venit să-i dea ungerea, însă Schneider i-a spus: „Eu
sunt uns deja şi pecetluit cu Duhul Sfânt pentru viaţa veşnică; ungerea pe care
doriţi să mi-o daţi, prin urmare, este nefolositoare." „Gândeşti, deci, că
mori în stare de har fără să fi primit ungerea cea din urmă?" îl întrebă
preotul. Schneider, arătând cu degetul spre soare, a răspuns: „Tot pe atât de
sigur, cum vezi dumneata soarele strălucind pe cer, tot pe atât de sigur sunt
eu mântuit." Atunci preotul a spus: „Bine, bine Schneider; dar spune-mi: eşti
învinuit că nu eşti bun catolic şi că nu faci nici pomeneală de sfinţi."
„Oamenii au spus multe lucruri rele despre mine", a răspuns Schneider, „şi
mi-au făcut multă amărăciune fără motiv; însă eu m-am străduit toată viaţa să
merg pe urmele sfinţilor şi să le urmez purtarea." Preotul a tăcut şi,
plecând, a spus celor de faţă: „De aş muri şi eu de moartea acestui om
drept!"
Un
alt martor credincios al acestor timpuri de necaz a fost şi George Joeschke din
Sehlen. Era un adevărat urmaş al fraţilor din Boemia, unul dintre acei
patriarhi evlavioşi la care prietenii Domnului veneau să ia încurajare şi
mângâiere în acele timpuri de necaz. Era în legătură strânsă cu fraţii din
Fulneck şi din împrejurimi, din Zauchtenthal, din Scroenau, din Kunerwald etc.
Aveau obiceiul să se adune rând pe rând în unele din aceste locuri pentru ca în
tristeţea inimii lor, cu multe lacrimi şi rugăciuni, să stea de vorbă despre
învăţătura mântuirii, despre starea fraţilor, despre asuprirea care apăsa
asupra celor ce rămâneau credincioşi. Se observa cu durere că numărul familiilor
acestora se tot micşora din cauza căsătoriilor cu catolicii, şi stăpânirea nu
contenea a lucra chiar să înlesnească această micşorare.
George
Joeschke însă n-a încetat până la moarte să se roage pentru această sărmană
rămăşiţă, să mângâie, să înştiinţeze şi să întărească pe cei care erau pe
moarte. El se ocupa în mod deosebit de cei cinci fraţi Neisser, nepoţii lui. Îi
învăţa cu credincioşie calea mântuirii şi le spunea să citească cu stăruinţă
Sfintele Scripturi, scrierile fraţilor şi pe cele ale lui Luther. Totodată, le
spunea că fiecare trebuie să fie în sine însuşi asigurat de mântuirea şi de
iertarea păcatelor lui şi că, fiind mântuiţi, nu mai trebuie să trăim pentru
lume, ci pentru Domnul Isus, că fără aceasta, poţi să ai toată ştiinţa şi
totuşi să fii pierdut.
Avusese
la o vârstă foarte înaintată un fiu pe care îl iubea mult. Văzând, în 1707, că
i se apropie sfârşitul, a chemat în jurul patului său pe nepoţi şi pe copilul
său ca să le dea cea din urmă binecuvântare. I-a îndemnat în mod solemn să
rămână credincioşi Domnului Isus până la moarte, aşa cum învăţaseră să-L
cunoască. Le-a spus să se alipească de El din toată inima, şi că atunci vor
vedea o mare eliberare: „pentru că Dumnezeu" adăugă el, „ascultă
rugăciunea aleşilor Săi care strigă la El zi şi noapte."
Apoi
a mai spus: „Este adevărat că libertatea noastră a fost spulberată; cei mai
mulţi dintre urmaşii fraţilor îşi arătau mai mult dragostea faţă de lume şi
astfel au fost înghiţiţi de papism. Toate par să arate că situaţia fraţilor
este pierdută. Însă, copii, vedeţi voi, va veni o eliberare pentru cei care mai
sunt din rămăşiţă. Că aceasta se va întâmpla în Moravia sau că veţi părăsi
acest Babel, nu ştiu; însă sunt încredinţat că asta nu va ţine mult; înclin
însă să cred că veţi ieşi din ţară şi că veţi găsi un loc unde veţi sluji lui
Dumnezeu fără teamă, după Cuvântul Său. Când va veni timpul acela, să fiţi gata
şi luaţi seama să nu fiţi voi cei de pe urmă. Aduceţi-vă aminte de cuvintele
mele. În sfârşit, vă încredinţez pe acest micuţ, singurul meu copil. Ţi-l încredinţez,
mai cu seamă ţie, Augustin. Trebuie ca el să fie al Domnului Isus. Nu-l
pierdeţi din vedere şi, când veţi ieşi din ţară, luaţi-l cu voi."
Spunând
acestea, venerabilul bătrân se întoarse spre băiatul lui şi îl binecuvântă,
vărsând multe lacrimi. A binecuvântat după aceea pe toţi nepoţii săi şi îndată
după aceasta a plecat la Domnul. Era de 83 de ani. Niciodată n-au uitat fraţii
Neisser această despărţire şi au păstrat în inima lor cu grijă cuvintele
slujitorului lui Dumnezeu.
În
adevăr, nu-i mişcătoare această scenă în acele timpuri de apăsare? Nu ne
aminteşte ea de sfârşitul bătrânului patriarh Iacov, de cel al lui Iosif?
Credinţa care îl făcea să vadă ieşirea fiilor lui Israel din ţara Egiptului,
credinţa care sprijinise pe fraţi în suferinţele lor şi chiar în moarte, nu era
ea şi în cuvinteie de încredere ale bătrânului George Joeschke? Domnul nu
încetase de a avea martori în aceste ţinuturi persecutate şi le-a ascultat
rugăciunile.
După
moartea acestor martori credincioşi ai adevărului, urmaşii lor s-au văzut
nevoiţi să-şi ţină adunările tot mai ascunse, iar la urmă să se mărginească
numai la cultul de familie, ceea ce conducea la declinul adunărilor. Toate li
se ridicau împotrivă. Închisoarea, amenzile, atracţiile lumii, teama de a-şi
pierde averile, făceau rămăşiţele fraţilor să alunece tot mai mult în
asemănarea cu lumea şi în participarea la ceremoniile cultului catolic.
Trecuseră
100 de ani de când în Moravia fraţii erau apăsaţi în felul acesta şi Dumnezeu
în harul Său a intervenit să le dea eliberarea. Începutul acestei eliberări s-a
făcut prin uneltele cele mai umile, pentru că aşa îi place lui Dumnezeu să Se
arate. Cea dintâi unealtă a fost un biet cerşetor.
În
1716, trăiau în satul Sehlen cei cinci fraţi Neisser despre care am vorbit. Ei
se adunau cât puteau de des cu vecinii lor, fraţii din Zauchtenthal şi din
împrejurimi. Un bătrân soldat protestant în concediu venea adeseori să
cerşească la ei şi îi făcea să se bucure de cântările evanghelice pe care le
cânta el la poarta lor, cât şi de locurile din Scriptură pe care le spunea pe
dinafară. El i-a pus în legătură cu păstorii lutherani ai bisericii din
Teschen, în Silezia, dintre care unul, anume Steinmetz, era un om al lui
Dumnezeu care împreună cu alţii făceau cunoscută vestea bună a mântuirii şi
stăruiau asupra a ceea ce trebuia să fie adevărata viaţă creştină. De aici
înainte fraţii se duceau acolo să caute încurajare şi lumină, deşi aveau mai
mult de 20 km de mers.
Însă
omul de care S-a folosit îndeosebi Dumnezeu pentru lucrarea ce o avea de făcut,
a fost un simplu meşteşugar, om al lui Dumnezeu şi adevărat lucrător al
Evangheliei: „Nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Cristos şi Dumnezeu
Tatăl" (Galateni 1:1). Se numea Cristian David şi se născuse în anui 1690,
la Senftleben, în Moravia. Născut şi crescut în catolicism, el dovedea o râvnă
mare în a-i împlini poruncile; însă, împlinindu-le, nu găsea pace pentru
sufletul său, conştiinţa îl mustra pentru atâtea fapte şi nu găsea nici puterea
necesară pentru a se lupta cu păcatul şi a-l birui. În tinereţe a fost pus să
păzească vacile şi oile, după aceea a învăţat meseria de dulgher. În locul în
care trăia pe atunci, a făcut cunoştinţă cu câţiva creştini evanghelici care
i-au arătat că închinarea la sfinţi şi obiceiurile romane nu erau decât nişte
porunci omeneşti. Aceasta a clătinat credinţa lui în biserica romană. În
acelaşi oraş se găseau câţiva oameni evlavioşi care din cauza strângerii lor
laolaltă şi a cărţilor găsite la ei au fost închişi într-un subsol. Cristian îi
auzea acolo rugându-se şi cântând zi şi noapte, ceea ce i-a produs o adâncă
zguduire sufletească. Însă nu-şi dădea seama de ce se petrecea în ei şi puterea
care le dădea în încercare o astfel de pace şi de bucurie.
Evreii
aveau şi ei sinagogă în acea localitate. Cristian, văzând râvna şi credincioşia
cu care ei îşi păzeau legea şi cu care îşi sărbătoreau cultul, s-a alipit de ei.
Însă, stând cu ei de vorbă, a fost pus într-o mare încurcătură, neştiind cine
avea dreptate: catolicii romani, creştinii cei închişi sau evreii.
El nu
văzuse niciodată o Biblie. Aflând că această carte este Cuvântul lui Dumnezeu,
a dorit fierbinte să-l aibă şi a reuşit să-l procure. Pe măsură ce citea şi
punea alături Vechiul Testament de Noul Testament, îndoielile care îl
chinuiseră au dispărut şi a văzut că Isus era chiar Mesia cel promis. Însă alte
nelămuriri i-au năpădit în suflet: a început a se întreba dacă Biblia este
chiar Cuvântul lui Dumnezeu, însă cu cât îl studia, cu atât vedea mai limpede
cum toate promisiunile şi ameninţările pe care le cuprindea el se împliniseră;
a văzut de asemenea cu cât adevăr prezintă Scriptura trăsăturile celor răi şi
ale credincioşilor şi cu cât adevăr descrie lupta duhului şi a cărnii. A
înţeles astfel că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu şi că religia
creştină aşa cum o arată Cuvântul este singura religie adevărată pentru care
mii şi mii de oameni şi-au jertfit viaţa în toate timpurile. De atunci lectura
sa aleasă şi zilnică, recreaţia precum şi studiul său după ce termina lucrul
era Biblia. El s-a ocupat de ea până la sfârşitul zilelor sale şi era atât de
pătruns de Cuvânt încât vorbirea lui, felul său de a se exprima îi erau
influenţate. După Biblie a învăţat să scrie.
Fiind
convins că învăţătura lutherană era aceea a Sfintelor Scripturi, s-a hotărât să
se alipească de această biserică. Pentru aceasta s-a dus în Ungaria şi când, la
Tyrnau a auzit pentru întâia oară melodia unui cântec într-un templu lutheran,
a fost răpit de bucurie. Însă a observat că cei care caută pe Dumnezeu au
adesea mai multă râvnă şi mai multă dragoste decât cei care pretind că L-au
găsit. Lutheranii din Ungaria se temeau să se expună pedepselor severe hotărâte
pentru cei care primeau un prozelit catolic şi au sfătuit pe Cristian să se
ducă în Saxa. El a primit lucrul acesta cu atât mai bucuros, cu cât clerul
roman începuse să-l urmărească.
A
plecat mai întâi la Lipsca, apoi la Berlin. Acolo, părăsind cu totul
catolicismul, a luat pentru prima dată cina în biserica lutherană. Şi totuşi
încă nu a găsit acolo ceea ce căuta. A văzut la protestanţi, pretutindeni,
neorânduială şi păcat şi a aflat că el însuşi nu putea să se poarte cu
seriozitate, fără să fie un motiv de dispreţ pentru cei mai mulţi şi fără să
întâmpine împotriviri de tot felul. S-a angajat atunci ca soldat, gândind că va
fi mai independent în ce priveşte conştiinţa lui. Era un lucru ciudat, care ne
arată că nici până atunci nu aflase încă lumina de care avea nevoie sufletul
lui. Şi ca soldat a fost numaidecât dezamăgit şi a părăsit armata pentru a se
întoarce în Silezia, ca să se ocupe de meseria lui de dulgher, de la început, însă,
fiind prigonit de iezuiţi. În 1717 s-a dus la Goerlitz, în Lusacia (în nordul
Boemiei, ţinând de Saxa).
Aici
a cunoscut copii ai lui Dumnezeu mai luminaţi şi a aflat, în sfârşit, ceea ce
inima lui dorea de atâta timp, cu mult suspin, adică pacea şi siguranţa
mântuirii, rod al credinţei în Domnul Isus, fără faptele legii. Aşa că a şi
început să predice de aici înainte. S-a căsătorit şi a trăit împreună cu soţia
sa o viaţă model. Dar el se simţea chemat să vestească Evanghelia pretutindeni
unde avea să-l călăuzească Dumnezeu; soţia sa, însă, având sănătatea delicată,
nu putea să-l însoţească; totuşi era la un gând cu el şi nu punea nici o
piedică în calea deselor lui călătorii. Avea pe inimă să viziteze mai întâi pe
compatrioţii săi, şi nici o primejdie - şi multe mai avea de întâmpinat - nu
l-au putut împiedica să se ducă la cei care căutau adevărul, ca să-i lumineze
şi să-i întărească.
În
acelaşi an 1717, Cristian David a sosit la fraţii Neisser, la Sehlen, pe care
i-a lămurit în ce fel trebuiau să citească Scriptura, ca să le fie o adevărată
binecuvântare. Apoi, privind împrejurările dureroase în care se găseau, le-a
spus acele cuvinte ale lui Iacov, atât de potrivite cu starea lor: „Fraţii mei,
să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ştiind că
încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă
desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de
nimic. Dar dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la
Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi
dată" (Iacov 1 .2-5).
Ei au
fost adânc mişcaţi de cuvintele atât de simple şi atât de adevărate ale acestui
om al lui Dumnezeu. În simţământul sărăciei lor duhovniceşti, ei doreau
fierbinte să se mute în vreun ţinut unde li se părea că ar găsi mai multă
căldură şi viaţă. Fiindcă socoteau că toţi lutheranii erau ca Cristian David,
l-au rugat pe acesta să le găsească într-o ţară protestantă un loc unde să se
poată stabili şi trăi cu evlavie.
După
un an şi două luni, Cristian David s-a întors. Zadarnic a căutat un loc de
refugiu pentru aceşti fraţi; însă i-a încurajat şi i-a întărit, îndemnându-i la
răbdare şi la o deplină încredere în Dumnezeu. Trecuse printr-o boală grea şi
le istorisea cum Dumnezeu îi dăduse binecuvântări în încercare, dăruindu-i
prieteni credincioşi care l-au înconjurat cu dragoste. De astă dată le-a
lămurit cuvintele acestea: „Oricine a lăsat case sau fraţi sau surori sau tată
sau mamă sau soţie sau copii sau pământuri pentru Numele Meu, va primi însutit
şi va moşteni viaţa veşnică" (Matei 19:29).
Aceşti
modeşti fraţi n-aveau nevoie să fie îndemnaţi să se depărteze de ţara lor. Ei
au spus din nou lui Cristian David cât de mult le rănea conştiinţa
constrângerea în care se aflau de a lua parte la ceremoniile superstiţioase ale
bisericii romane, pe care le ştiau contrare Cuvântului lui Dumnezeu, în aşa fel
că nu mai aveau pic de odihnă. Dar Dumnezeu în înţelepciunea Lui a găsit cu
cale să-i mai încerce odată. Trei ani s-au mai scurs până li s-a împlinit
dorinţa.
În
acest timp ei au continuat cât au putut să viziteze biserica din Teschen, ai
cărei păstori, cum am spus, vesteau cu credincioşie calea mântuirii. Au
împărtăşit şi păstorului Steinmetz dorinţa lor de a emigra, însă au fost foarte
miraţi când l-au auzit pe acesta sfătuindu-i să nu dea ascultare gândului lor.
Le-a spus că vor găsi peste tot aceeaşi mare corupţie şi aceleaşi piedici în
calea adevăratei evlavii, ba încă şi persecuţii. Fraţii au fost foarte
întristaţi, însă fără a deznădăjdui, ei au continuat a se ruga mai departe lui
Dumnezeu şi încă mai fierbinte ca să-i scape din atâtea necazuri.
Orice
speranţă părea pierdută, când într-o dimineaţă în ziua Cincizecimii din 1722,
intră la ei Cristian David, aducându-le o veste bună. Un tânăr conte de
Zinzendorf, care avea atunci 22 de ani, era un copil credincios al lui
Dumnezeu, care căuta să aducă suflete la Isus. El cumpărase o moşie în Lusacia
şi chemase acolo un păstor credincios anume Roth. Era adăpostul pe care
Dumnezeu îl pregătise fraţilor. În timpul unei convorbiri cu un prieten,
contele Zinzendorf aflase că era în Goerlitz un dulgher creştin care întâlnise
în Moravia nişte persoane evlavioase dornice să afle un adăpost departe de
asuprirea Romei. Contele a chemat de îndată pe Cristian David, l-a primit cu
bunătate, s-a informat de starea acestor moravi şi i-a spus că n-aveau decât să
vină, că le va găsi un loc unde nu le va părea rău de emigrarea lor şi că îi
aşteaptă şi îi primeşte pe moşia sa la Berholdsdorf. Planul său era de a-i
aşeza în altă parte, însă Dumnezeu îi păstra pentru a începe prin ei lucrarea
ce o avea pe inimă, de a face să se vestească Evanghelia printre creştini şi departe
printre păgâni.
Nu
vom istorisi aici viaţa lui Zinzendorf şi ce i-a dat Dumnezeu să facă, însă
putem să ne minunăm cum îşi alege Dumnezeu uneltele harului Său în toate
stările sociale, ştergând, pentru lucrarea Sa, deosebirile de rang, şi de asemenea
cum ştie să răspundă la rugăciunile celor ce doresc să-I slujească în
credincioşie.
De
îndată ce Cristian David a adus vestea aceasta bună fraţilor Neisser, ei s-au
hotărât să părăsească totul spre a urma pe acest slujitor al lui Dumnezeu acolo
unde li se va deschide un loc de refugiu, pentru că, spuneau ei, aceasta vine
de la Domnul. Doi dintre ei, Augustin şi Iacov au hotărât să plece miercurea
viitoare, trei zile după venirea lui Cristian David; ceilalţi fraţi Neisser nu
au fost gata tot atât de repede. Augustin şi Iacov de altfel au plecat cei
dintâi şi aveau să le comunice dacă Dumnezeu le binecuvântează fapta şi după
aceea aveau să-i urmeze. Cei doi emigranţi lăsau tot: avere, case, prieteni, pe
bătrâna lor mamă. Li se sfâşia inima văzând lacrimile acesteia, însă s-au rugat
împreună şi Dumnezeu a potolit durerea ei.
Dar
în clipa plecării şi-au adus aminte de grija ce le fusese dată de unchiul lor
privitor la verişorul lor Mihail Joeschke, care avea atunci 18 ani. Iacov l-a
chemat şi l-a întrebat de starea lui sufletească şi, văzându-l într-o mare
deznădejde, i-a amintit de tatăl său şi de despărţirea de el, spunându-i pe
faţă planul lor. „Este timpul," spunea el, „să ies de aici ca să-mi
mântuiesc sufletul şi pe acela al alor mei. Augustin şi eu suntem hotărâţi să
lăsăm tot pentru a merge în locul pe care ni l-a ales Dumnezeu. Dacă vrei, fă
şi tu la fel." Mihail a îngălbenit de bucurie şi, plin de recunoştinţă
faţă de Dumnezeu, strigă: „Hotărât, merg cu voi! De mult timp doream aceasta,
dar nu ştiam cum să fac." Atunci Iacov i-a spus: „Să nu spui nimănui
nimic; fă-ţi mâine treburile ca de obicei şi, după aceea ia-ţi hainele cele mai
bune, ia-ţi una sau două cămăşi şi vino la mine către ora zece seara."
Mihail
a binecuvântat pe Domnul şi la ora hotărâtă a fost la locul de întâlnire. Deci
miercuri, după Rusaliile anului 1722, la ora zece seara, mica turmă de pribegi
a pornit la drum, lăsând totul în urmă, însă plini de bărbăţie şi de încredere
în Dumnezeu. Această mică turmă era alcătuită din cei doi fraţi Augustin şi
Iacov Neisser, soţiile lor şi patru copii, un băiat de 6 ani, o fetiţă de trei
ani şi doi gemeni de două luni. Afară de aceştia mai erau Mihail Joeschke şi
Marta Neisser, verişoara lui Augustin, şi Cristian David care îi călăuzea. Au plecat,
deci, săraci şi nebăgaţi în seamă în ochii lumii, însă scumpi în ochii
Domnului, care îşi întindea asupra lor ocrotirea Lui puternică.
Toată
noaptea au mers pe drumuri mărginaşe, ca să ocolească drumul mare, până s-au
apropiat de graniţa Sileziei. Au ajuns astfel la Niederwiese, oraş din acest
ţinut, şi aici păstorul i-a primit cu bucurie. A îngenuncheat atunci şi s-a
rugat lui Dumnezeu să-i binecuvinteze. Tânărul Mihail Joeschke a rămas pentru
un timp la el, iar ceilalţi şi-au văzut mai departe de drum până la Goerlitz,
unde păstorul Schoeffer i-a primit călduros şi i-a găzduit timp de opt zile. De
aici au fost trimişi la Bertholdsdorf, la un anume Heitz, administrator al
contelui Zinzendorf, om harnic şi foarte priceput, evlavios. Păstorul locului,
Roti, care de asemenea era un creştin devotat, îi recomandase pe emigranţi
printr-o scrisoare în care spunea: „Iată pe cei doi dintre fraţii noştri în
credinţă care fug de asuprirea din Moravia... vă rog să uşuraţi pe aceşti
sărmani străini care au părăsit ca şi Avraam, patria şi rudenia lor... pe ei
care au lăsat totul pentru Numele lui Isus şi care nu cer decât strictul
necesar pentru hrana lor..."
Au
găsit aceeaşi dragoste frăţească şi la Heitz. A primit pe emigranţi şi i-a
adăpostit pentru un timp într-o fermă veche, nelocuită de mult timp. Apoi a
căutat un loc unde să-i instaleze: „Eram sigur despre acest loc", scria el
contelui, „şi mi-am îndreptat inima spre Dumnezeu pentru a arăta necazurile şi
dorinţele acestor oameni de treabă, şi I-am cerut totodată să nu ne lase să
facem nimic care să fie potrivnic voii Sale. Însă m-am simţit liber să spun
Domnului: aici voi zidi în numele Tău cea dintâi casă spre gloria Ta."
Găzduirea
ce li se dădea străinilor era cu totul săracă. Regiunea era sălbatică, mlăştinoasă
şi acoperită cu tufişuri. Soţia lui Augustin a şi exclamat: „Unde vom găsi noi
pâine în pustietatea, asta?" Dar un anume Marcu, ce se afla acolo, învăţătorul
nepoţilor contesei de Gersdorf, bunica contelui, a răspuns cu un ton solemn:
„Dacă credeţi, în acest loc veţi vedea gloria lui Dumnezeu."
Cristian
David, primind găzduirea dată lui Neisser, a luat o secure, a înfipt-o într-un
copac şi a zis: „Până şi vrabia îşi găseşte o casă acolo şi rândunica un cuib,
unde îşi pune puii... Ah, altarele Tale, Doamne al oştirilor!" (Psalmul 84:3).
Astfel a fost începutul umil al adunării lor numită: „noua biserică
moravă", care dăinuieşte până în zilele noastre.
Au
început să zidească şi, câteva luni mai târziu, casa fiind gata, fraţii Neisser
şi după aceea Cristian David au venit să locuiască în ea. Bunul Heitz a voit să
înfigă el primul ţăruş şi să bată cel dintâi cui în noua construcţie şi în
fiecare zi venea să încurajeze pe lucrători. Voia de asemenea să facă dedicarea
acestei prime case atât de sărăcăcioasă. A vorbit din capitolul 21 din
Apocalipsa, despre măreţia Noului Ierusalim, despre sfinţenia şi fericirea
locuitorilor săi, a făcut o legătură cu casa ce avea să fie zidită şi a sfârşit
cu o rugăciune fierbinte. S-a cântat o cântare şi s-au despărţit plini de
bucurie. Locul a fost numit, mai târziu, în 1724, Herrnhut, adică „Paza lui Dumnezeu".
Zinzendorf
se ocupase puţin de stabilirea noilor oaspeţi, însă cu ocazia venirii
păstorului Roth la Bertholdsdorf, li s-a adresat cu aceste cuvinte: „Voi, preaiubiţi
străini şi călători, pe care Dumnezeul cel veşnic v-a adus aici, ferice de voi
că aţi crezut, pentru că toate promisiunile lui Dumnezeu se vor împlini pentru
voi. Să întreceţi pe ceilalţi locuitori în credinţă şi în faptele vii pe care
le naşte ea, punându-vă toată grija la aceasta, în dragoste. Să fiţi o sare în
mijlocul poporului meu; sarea este un lucru bun."
„Iar
voi, scumpii mei supuşi, să nu vă lăsaţi întrecuţi de aceşti străini, ca să nu
se folosească numai ei de hrana care vă este pregătită. Veniţi să mergem cu
toţii la Domnul. El va da poporului Său putere şi binecuvântări de pace."
Cât
de mult trebuie să se fi bucurat aceşti refugiaţi, de dragostea frăţească pe
care au găsit-o aici şi de libertatea în care se aflau, gândindu-se la aspra asuprire
care apăsase asupra lor. Au lăsat totul: avere, rude, prieteni şi iată,
Cuvântul Domnului Isus se împlinise cu privire la ei: de pe atunci găseau mult
mai mult decât au lăsat, iar în veacul viitor, aşteptând, viaţa veşnică (Luca 18:29-30).
Zinzendorf încă nu văzuse căminul refugiaţilor. Căsătorit de curând, se
întorcea acasă cu tânăra sa soţie şi, când trecea prin pădure, vede o casă pe
care n-o cunoştea. I s-a spus că era a refugiaţilor din Moravia. A intrat
înăuntru, le-a urat bun venit în modul cel mai călduros, s-a aşezat în genunchi
împreună cu ei şi a cerut Domnului să binecuvinteze acest loc şi să aibă ochii
mereu aţintiţi asupra lui.
La
începutul anului 1723, Cristian David a plecat din nou în Moravia la ceilalţi
trei fraţi Neisser. Aceştia fuseseră chemaţi să dea socoteală de fuga
celorlalţi doi fraţi ai lor, pentru că nu se îngăduia celor care voiau să
rămână credincioşi, să părăsească ţara: este o altă trăsătură asemănătoare cu a
protestanţilor din Franţa, care nu reuşeau să emigreze decât cu cea mai mare
greutate şi fiind expuşi la multe primejdii. Fraţii Neisser nevoind să dea
lămuririle ce li se cereau, au fost închişi. Îndată ce au fost eliberaţi, au
rugat autorităţile ţării, care erau iezuiţi, să le dea voie să plece din acel
ţinut. Li s-a răspuns prin ameninţarea de a fi închişi din nou. Atunci ei s-au
hotărât să plece fără autorizaţie, lăsându-şi toată averea. Tocmai atunci a
sosit şi Cristian David şi, în câteva luni după aceea, în timp de vară, au
plecat cu familiile lor, în număr de 18 persoane. Trecând prin multe primejdii,
au ajuns fericiţi la cei ce plecaseră mai înainte. Bunul administrator Heitz a
căpătat aprobarea să clădească şi pentru ei o casă alături de cea a fraţilor
lor şi să se stabiliească acolo, câştigând din greu hrana lor, muncind cu
mâinile lor, însă totdeauna fiind plini de curaj şi de credinţă.
Domnul
îngrijea de nevoile sufleteşti ale micii colonii. Baronul de Watlewille,
dintr-o familie nobilă din Berna, prieten al lui Zinzendorf, trecuse prin
câteva lupte sufleteşti apăsătoare. Îl chinuiau tot felul de îndoieli, făcându-l
să cadă într-o adâncă deznădejde. Ruga pe Dumnezeu să i Se descopere şi să-i
dea o siguranţă deplină şi vie cu privire la existenţa Sa. Zinzendorf, la care
se afla, se silea să-l ajute prin rugăciunile şi sfaturile sale. În cele din
urmă, cuvântul: „Dumnezeu este dragoste" l-a cucerit atât de puternic,
încât a căzut cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi a rămas aşa câteva
ceasuri, repetând fără încetare aceste scumpe cuvinte care l-au făcut să treacă
din întuneric la lumină. A ajuns un conlucrător plin de râvnă şi credincioşie
al lui Zinzendorf, în lucrarea pe care Dumnezeu i-o dădea acestuia s-o
împlinească. El avea o mare dragoste pentru creştinii săraci şi a venit să stea
pentru un timp într-o cămăruţă din cea dintâi casă din Herrnhut, fapt care a
făcut o mare bucurie refugiaţilor. A fost pentru ei un timp de binecuvântare,
căci erau sprijiniţi zilnic prin îndemnurile creştine ale acestui frate şi
preţuiau cu atât mai mult apropierea sa de ei, cu cât păstorul locuia departe.
De altfel toţi cei dintâi refugiaţi din Moravia se întâlneau la adunările
ţinute la Heitz. Aici adevărurile mântuirii erau prezentate limpede şi
curgător se compara un text din Scriptură tot cu alt text din Scriptură şi
fiecare putea să-şi spună gândurile, în toată libertatea. Faptul acesta a fost
de mare folos refugiaţilor.
Către
sfârşitul aceluiaşi an 1723, Cristian David s-a întors în Moravia şi a mers la
Zauchtenthal şi în împrejurimi, loc în care s-a făcut o trezire deosebită. S-a
dus la David Schneider, nepotul bătrânului şi credinciosului Schneider, despre
care am vorbit. Aici mai era un pic de viaţă. Câţiva oameni plini de dorinţa
după adevăr s-au adunat la el, care le prezenta lucrurile lui Dumnezeu cu acea
vioiciune şi cu acea prospeţime pe care ei nu o cunoşteau.
De
aici a plecat la Kunewald, sat vecin, unde a predicat într-o adunare numeroasă,
despre „fericiri" (Matei 5:1-12). Vorbirea lui a produs o lucrare
neaşteptată. O minunată trezire s-a produs şi în Zauchtenthal şi în Kunewald.
Vestea bună a mântuirii trecea dintr-un loc în celălalt. Se vorbea prin case,
pe străzi. Puţine familii mai rămâneau care să nu fi fost pătrunse de puterea
harului. La Kunewald, un tânăr de 20 de ani, Melchior Nitschmann, a început să
ţină adunări; un altul, David Nitschmann, un tânăr ţesător de 18 ani, împreună
cu alţii, străbăteau ţara, dând mărturie despre lucrarea lui Dumnezeu în
inimile lor şi îndemnând pe păcătoşi să cunoască dragostea lui Isus. Se adunau
prin case pentru a cânta cântări şi a citi Scriptura şi petreceau astfel zi şi
noapte. Ciobanii, păzind turmele, cântau şi ei cântări creştine; servitorii şi
servitoarele, în timp ce-şi vedeau de treburi, nu discutau decât despre
mântuirea dată de Isus. În toate satele mărginaşe nu se mai auzeau cântece
lumeşti; localurile unde se juca şi se dansa erau părăsite. Chiar şi copilaşii
aduceau rugăciuni „Dragostei nemuritoare", aşa cum numeau ei pe Dumnezeu,
şi adeseori îşi sileau părinţii să vină la Isus», prietenul păcătoşilor. O
fetiţă de 12 ani a murit cu o atât de vie siguranţă a harului lui Dumnezeu, cu
o atât de deplină dezlegare de lume şi într-o desfătare atât de puternică a
slavei viitoare, încât mărturia ei a produs în mulţi o puternică şi deosebită
zguduire sufletească.
Însă,
ca totdeauna, vrăjmaşul stătea la pândă şi persecuţia nu a întârziat a se
dezlănţui, aşa încât în 1724 autorităţile nu vorbeau decât să distrugă satul
Zauchtenthal. Magistraţii şi preoţii au încercat mai întâi să înăbuşte mişcarea
prin interdicţii şi ameninţări, dar zadarnic. Cei care au crezut şi erau
mântuiţi vesteau mai departe puterea lui Isus şi măreau pe Dumnezeu, care
făcuse să vină astfel de zile în care credinţa părinţilor lor să fie
reînsufleţită. Atunci au trecut la lovituri şi aceasta a fost ca o sită pentru
a cerne pe cei care nu aveau deloc rădăcina celor care erau zidiţi pe o temelie
neclintită. Au fost închişi nu numai cei care au ţinut adunări, ci şi cei care
au luat parte la ele, şi închisorile au fost îndată înţesate cu oameni; fraţii
au fost aruncaţi în grajduri şi în gropi murdare, unde mulţi erau gata să
moară. Alţii au fost închişi în pivniţe pe jumătate pline cu apă, unde au fost ţinuţi
până ce erau gata să moară de frig. Pe alţii i-au dus în mijlocul iernii în
vârful turnurilor, pentru a-i sili prin chinul unui frig îngrozitor să declare
pe cei care aveau cărţi eretice, să spună de câte ori aşa-zisul
„Buschprediger"* (* „Predicatorul tufişurilor", nume dat lui Cristian
David; aici vrea să spună fără îndoială „predicator călător".) adică
Cristian David a fost pe la ei şi care erau cei ce se adunaseră. Unii dintre
credincioşi au fost condamnaţi la muncă silnică pe mai mulţi ani, alţii au fost
închişi până la sfârşitul zilelor lor, iar alţii, mai cu seamă fraţii
Nitschmann şi Schneider au trebuit să plătească amenzi foarte mari, care i-au
ruinat. Unul dintre Nitschmanni a văzut cum i-au dărâmat casa până la temelie pentru
că găzduise pe un protestant.
Aceste
prigoniri au fost cauza unei noi emigrări. Dumnezeu Îşi arăta şi aici mâna Lui
cea bună, înlesnind într-un fel sau altul fuga multora care au fost închişi.
Preoţii şi magistraţii căutau să împiedice emigrările, sfătuind cu viclenie pe
fraţi să jure credinţă bisericii de la Roma, spunându-le că după aceea puteau
să creadă orice voiau. Însă credincioşii preferau să lase totul, decât să-şi
calce conştiinţa. Îndată ce reuşeau să părăsească ţara, se duceau la Herrnhut,
la fraţii lor.
Voi
mai aminti încă de o emigrare demnă de luat în seamă. Un tânăr, David
Nitschmann, era legat sufleteşte în chip deosebit de alţi patru tineri, ca şi
el, plini de râvnă pentru adevăr. Cu toţii erau din familiile cele mai
înstărite din localitate. Tatăl unuia dintre ei era judecător în Zauchtenthal
şi vrăjmaş pe faţă al fraţilor. Aceşti tineri uniţi strâns între ei prin
legătura aceleiaşi credinţe pentru care şi voiau să lupte, străbăteau fără
încetare regiunea, vestind Evanghelia, gata să sufere pentru Domnul, însă,
văzând că nu vor putea mult timp să ţină piept vrăjmaşilor lor şi să păstreze
libertatea de a sluji lui Dumnezeu potrivit conştiinţei lor, s-au hotărât să
părăsească ţara. A doua zi după Paştele din 1724 fusese o adunare în care
locţiitorul de primar a intrat furios şi a luat cărţile, Bibliile şi cărţile de
cântări. Puţin după aceea, cei cinci tineri au fost citaţi să se prezinte
înaintea autorităţilor. Judecătorul care era, după cum am spus, tatăl unuia
dintre ei, le-a interzis, sub pedepse groaznice, de a se mai aduna, sfătuindu-i
să se ducă mai degrabă să petreacă la cârciumă: „Şi să nu vă gândiţi",
mai adăugă el, „să emigraţi, fiindcă magistraţii au mână lungă şi vor putea să
va ajungă."
Urmarea
acestei mustrări a fost că numaidecât tinerii au luat hotărârea să se
expatrieze fără întârziere. Şi-au înfăptuit planul a doua zi seara şi au plecat
fără să ia ceva cu ei şi fără să ştie unde se vor duce. Ieşind din sat, au
îngenuncheat într-o livadă, s-au rugat pentru satul lor şi pentru ţinutul pe
care îl lăsau şi s-au încredinţat, pe ei şi pe fraţii pe care îi părăseau, în
paza şi sub ocrotirea lui Dumnezeu. Apoi au intonat cântarea pe care o
cântaseră, cu o sută de ani în urmă, strămoşii lor izgoniţi ca şi ei din ţară:
Ferice
ziua când, lăsându-mi ţara,
Lipsit
şi în surghiun, mă duc departe
Şi
ştiu că-n orice loc avea-voi parte
De paza
Celui ce-mi poartă povara.
Ca să
scape de urmăriri, au folosit poteci mărginaşe, prin munţi şi peste văi şi
dealuri. Au ajuns lângă Neisse, în Silezia, unde s-au sfătuit dacă este cazul
să se ducă la fraţii lor în Lissa, în Polonia, sau în Saxa. S-au hotărât să se
ducă în locul acesta din urmă, ca să salute pe Cristian David, unealta
deşteptării lor. Dumnezeu i-a călăuzit.
Pe
drum, însă, au avut prilejul să se dezamăgească în ce priveşte gândurile ce şi
le făcuseră despre biserica protestantă. Pretutindeni pe unde treceau, căutau
copii ai lui Dumnezeu, însă, când întrebau de ei, erau socotiţi pietişti şi
ameninţaţi să fie daţi pe mâna stăpânirii lor. La Schweidnitz, au fost adânc
tulburaţi văzând pompa cultului lutheran; însă în cele din urmă au găsit şi
fraţi în Cristos. Un om evlavios i-a îndrumat la Niederwiese unde era păstorul
Schwedler, un om al lui Dumnezeu, care, aflând cine erau, i-a primit cu multă
dragoste. Au căzut în genunchi cu toţii şi s-au rugat. Cei cinci tineri, simţindu-i
iubirea, numaidecât s-au alipit de el. După rugăciune, le-a spus: „Copiii mei,
ştiţi voi din cine vă trageţi?" şi le-a istorisit, cu ochii în lacrimi,
istoria lui Wycliffe, a lui Huss, a lui Ieronim din Praga şi a lui Comenius,
apoi adăugă: „Din aceşti martiri, din sângele lor preţios aţi ieşit. Domnul a
ascultat rugăciunile pe care ei I le aduceau pentru urmaşii lor. Dumnezeu care
a promis că va binecuvânta până la al miilea neam şi care acum v-a scos din
sclavie, vă va păzi până ce va veni să-Şi adune toate oile în staulul Său
ceresc."
Cei
cinci tineri s-au despărţit de acest credincios slujitor al lui Cristos,
mişcaţi de primirea lui călduroasă şi, după sfatul său, s-au îndreptat spre Herrnhut,
având o scrisoare de recomandare pe care le-o dăduse pentru păstorul Roth din
Bertholdsdorf. Acesta, cercetându-i, a recunoscut că erau nişte tineri care
şi-au părăsit averile şi starea lor din lume pentru Domnul Cristos şi cu o mare
bucurie le-a spus despre ceea ce este scris despre Moise, care „când s-a făcut
mare, a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraon şi a ales mai bine să
sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o
clipă ale păcatului. El socotea batjocorirea pentru Cristos ca o mai mare
bogăţie decât comorile Egiptului" (Evrei 11:24-26); şi a făcut legătura cu
aceste cuvinte. După aceea a pus să fie îndrumaţi la Herrnhut. Ei au avut
convingerea că aşa este bine, că Dumnezeu a voit să-i ducă acolo şi, în adevăr,
că îi va întrebuinţa în lucrarea Lui. Fraţii Neisser erau fericiţi că îi pot
primi şi, deşi erau cu toţii în sărăcie, erau mulţumiţi şi se bucurau de pacea
Mântuitorului.
În
acest timp persecuţia nu înceta să se întindă în Moravia. Fiindcă se cerea
mereu cu tot mai mare severitate fraţilor să jure că se leapădă de credinţa lor,
să rămână în ţară şi să se supună bisericii romane, şi fiindcă cei care refuzau
sau cei care se adunau erau închişi, credincioşii erau cu toţii preocupaţi de
mijloacele de a scăpa de această apăsare. Era încă o piatră de încercare a
credinţei lor. Cei care părăseau ţara numai din cauza conştiinţei, lăsând
totul: rude, prieteni şi avere, au scăpat în general cu bine şi au fost mulţi
care au fugit din închisoare într-un chip care poate fi socotit minunat. Alţii
care nu au putut pleca îndată, au găsit mai târziu mijlocul de a întâlni pe ai
lor, cu toată supravegherea vrăjmaşilor lor. Cei care, dimpotrivă, lipsindu-le
credinţa şi temându-se de sărăcie, îşi vindeau averile în taină, voind a lua
banii sau căutau să plece cu bagajele, adeseori au fost trădaţi sau opriţi pe
drum sau chiar despuiaţi şi socotiţi ca hoţi.
Astfel,
Herrnhutul creştea şi se popula în fiecare zi. Însă oaspeţii noi nu mai erau
primiţi cu uşurinţă. Se cercetau cu grijă motivele care îi aduceau acolo pe
emigranţi. Dacă nu era numai credinţa, se procura străinului o sumă de bani
îndestulătoare pentru întoarcerea acasă, cu o scrisoare de recomandare către
autorităţi, pentru a-l primi bine. Zinzendorf a oprit chiar pe locuitorii din
Herrnhut de a se întoarce în Moravia ca să facă şi pe alţii să părăsească ţara.
Cu toate acestea, mai mulţi fraţi s-au strecurat pentru a se duce să scoată din
robie pe câţiva dintre prietenii lor. Cât despre Cristian David, nici el nu
înceta să însufleţească marea mişcare de emigrare, prin multele primejdii mari pe
care le aveau de întâmpinat. Emigrarea a continuat astfel timp de 10 ani şi au
venit din Moravia la Herrnhut câteva sute de creştini, dintre care mulţi se
coborau din vechii fraţi.
Ne
oprim aici. Nu-i locul să descriem organizarea comunităţii din Herrnhut şi a
acelora care s-au format după modelul ei în diferite locuri şi care laolaltă
formau noua Biserică Moravă. Nu vom spune nimic despre forma şi despre
ceremoniile cultului lor. Vom aminti numai de alipirea lor de Domnul Cristos ca
Miel al lui Dumnezeu şi ca jertfă adusă pentru mântuirea celor păcătoşi; şi că
ei stăruiau asupra răscumpărării prin credinţă, fără fapte, însă dovedită
printr-o viaţă sfântă, care trebuie să-i urmeze. Să ne amintim, de asemenea, de
râvna lor de la început pentru evanghelizarea neamurilor păgâne, lucrare care
stătea foarte mult pe inima contelui Zinzendorf. Mai mulţi fraţi scăpaţi de sub
asuprirea din Moravia au plecat şi mai departe, până în Antile (câteva insule
de lângă America centrală) sau în alte locuri ca să vestească Evanghelia
sărmanilor sclavi negri. Plecau pe socoteala lor, înfruntând primejdii, căutând
a-şi câştiga hrana prin munca lor, vestind în acelaşi timp evanghelia. Mulţi au
şi murit pe acolo, vestind Evanghelia. Alţi misionari au mers în ţinuturile
Groenlandei, unde până în zilele noastre misiunile morave sunt încă numeroase.
Însă ţinta noastră a fost, mai ales, să arătăm că lucarea lui Huss nu a fost
nimicită şi să remarcăm statornicia martorilor adevărului în ciuda tuturor
apăsărilor, precum şi credincioşia lui Dumnezeu, care i-a sprijinit prin toate
încercările, păstrând astfel lumina adevărului. Să mai adăugăm că lucrarea
fraţilor moravi a pregătit în ţările de limbă franceză, trezirea care a avut
loc la începutul secolului al nouăsprezecelea.