RUINA
BISERICILOR FRAŢILOR DIN BOEMIA
Fraţii
se aflau astfel în punctul cel mai înalt al prosperităţii lor din afară, însă
duhovniceşte erau mai slabi decât în timpul celor 100 de ani cât au ţinut
persecuţiile împotriva lor. Este ceea ce recunoştea cu durere unul dintre
episcopii lor, care a fost martor al căderii şi prăbuşirii lor. „Vai",
spunea el, „libertatea religioasă (pe care le-o dăduse împăratul) s-a schimbat
repede în libertatea firii." De aceea, încă de la început, această
libertate care a pricinuit în cele din urmă o siguranţă a cărnii, n-a fost
deloc pe placul sufletelor evlavioase, care se şi temeau de urmările ei triste.
Şi în adevăr, de atunci fraţii au început a slăbi în păzirea disciplinei lor
deosebite şi din această slăbire au căzut în greşeli care le-au adus suferinţe
ce nu se mai pot socoti ca îndurate pentru Numele Domnului Cristos.
În
1612, împăratul Rudolf a murit. A urmat la domnie ca împărat şi rege al
Boemiei, Ferdinand al II-lea. Îndată Roma s-a străduit să pună în aplicare
hotărârile sinodului de la Trente împotriva protestanţilor, începând cu cei din
Boemia şi din Moravia. Începutul a fost făcut prin tot felul de jigniri şi de
asupriri, neţinându-se seama de plângerile lor întemeiate pe un aşa-zis edict
de toleranţă. Atunci, protestanţii, uitând că creştinii trebuie să sufere
nedreptatea, nu au voit să se supună lui Ferdinand al II-lea şi şi-au ales ca
rege pe electorul Palatin, principe care luase parte la Reformă. Au mers şi mai
departe, au ajuns până la acte de violenţă, căci au aruncat pe ferestrele
castelului din Praga pe reprezentanţii împăratului. Aceasta însemna o
răzvrătire pe care Cuvântul lui Dumnezeu o condamnă, când ne spune: „Orice
suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el; căci nu este
autoritate decât de la Dumnezeu. Şi cele care există, sunt rânduite de
Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte autorităţii, se împotriveşte
rânduielii lui Dumnezeu; şi cei care se împotrivesc îşi vor primi
judecata" (Romani 13:1-2). Scriptura, prin urmare, nu dă voie celor care
se află sub o stăpânire rea chiar, de a o răsturna cu forţa, ca să aşeze alta. Ea
ne spune că: „este un lucru demn de laudă, dacă cineva, pentru conştiinţa lui
faţă de Dumnezeu, suferă întristare, îndurând pe nedrept" (1 Petru 2:19).
Această
faptă de violenţă a protestanţilor din Boemia a fost începutul acelui groaznic
război numit în istorie „războiul de 30 de ani". Nu ne vom ocupa de el,
vom spune numai care au fost urmările pentru fraţi. Se poate să fi luat parte puţini
la această rezistenţă înarmată, însă ei au fost învăluiţi în toate relele care
s-au năpustit asupra protestanţilor, după înfrângerea acestora, în bătălia de
la Weissenburg, lângă Praga, în 1620. Mulţi au fost luaţi prizonieri, alţii au
fugit în ţările vecine. Căpeteniile lor au fost ademenite a se întoarce în
ţară, prin promisiunea unei iertări depline. Dar după cum pe timpul lui Huss nu
s-a respectat permisul de liberă trecere al împăratului, tot aşa, două sute de
ani după aceea, nu s-a respectat promisiunea de iertare faţă de cei care o
crezuseră. Îndată ce s-au întors, au fost închişi, şi mulţi condamnaţi la moarte.
Astfel,
la 21 iunie 1621, li s-a tăiat capul a 27 dintre apărătorii cei mai cinstiţi ai
protestanţilor, dintre care aproape jumătate făceau parte dintre fraţi. Se
poate spune că au murit ca martori ai adevărului, pentru că, deşi făcuseră o
greşeală, voind a susţine cu forţa drepturilor lor, ar fi putut să-şi scape
viaţa, lepădându-se de credinţă. În adevăr, îndată după citirea sentinţei,
preoţii catolici s-au grăbit să-i îndemne a intra în biserica romană,
asigurându-i că în acest caz împăratul îi va graţia, însă ei au respins
cuvintele preoţilor cu o tărie şi o cunoaştere a Scripturilor care au făcut ca
aceştia să se retragă uimiţi. Un fapt dovedeşte ura deosebită a papistaşilor
împotriva fraţilor. În timp ce celorlalţi protestanţi li se îngăduia să le vină
pastori lutherani ca să se roage şi să ia cina cu ei, fraţilor li s-a oprit
această favoare.
Eşafodul
a fost înălţat în faţa primăriei. Cei condamnaţi erau aduşi aici în ajunul
execuţiei. Se aflau în această clădire câţiva condamnaţi care nu erau din
nobilime. Cum aflau de venirea fraţilor lor, mergeau la ferestre şi îi primeau
cântând. Poporul, atras de această privelişte, vărsa pentru cei condamnaţi
lacrimi de compătimire.
Cei
care urmau să fie ucişi au petrecut aproape toată noaptea în convorbiri sfinte,
în rugăciuni şi în cântări de laudă pentru Dumnezeu. În revărsatul zorilor, ei
s-au îmbrăcat în cele mai frumoase veşminte ce le aveau, ca pentru o zi de
sărbătoare, şi când, la ora cinci, o detunătură de tun a dat semnalul
execuţiei, ei s-au îmbrăţişat, urând unul altuia putere de sus ca să fie
credincioşi până la moarte. Sosind clipa morţii, fiindcă erau duşi unul câte
unul, s-au petrecut de fiecare dată despărţiri mişcătoare. „Domnul să vă
binecuvinteze şi să vă păzească, preaiubiţilor", spuneau fraţii, celor
care plecau, „să vă dea Duhul Sfânt mângâiere, răbdare şi curaj, ca să
întăriţi prin moartea voastră, ceea ce este spus din inimă şi cu glasul
vostru;" iar ceilalţi răspundeau: „Dumnezeu să binecuvinteze drumul pe
care-l faci din dragoste pentru Fiul Său Isus Cristos. Du-te înaintea noastră,
dragă frate, în casa Tatălui nostru. Suntem asiguraţi prin Domnul Isus, în
care credem, că astăzi ne vom revedea în bucuria cerească."
Dăm
câteva amănunte asupra morţii câtorva dintre aceşti martiri ai Domnului Cristos;
îi vom vedea credincioşi până la sfârşit. Cel dintâi care a fost dus la eşafod
a fost contele Schlik, cel dintâi apărător al bisericii fraţilor. Era un om
înzestrat cu multe daruri şi cu o sinceră evlavie, iubit şi respectat de toţi
oamenii de bine. Sentinţa lui de moarte spunea că după ce i se va tăia capul,
trupul îi va fi desfăcut în bucăţi şi expus la răspântia drumurilor. Auzând
acestea, el strigă: „Un coşciug mai puţin!". Fratele care îl însoţea, îl
îndemna la bărbăţie. „Oh!" spunea el, „pot să vă asigur că n-am nici o
teamă. M-am hotărât pentru credinţa în toată curăţia ei; sunt gata să dovedesc
cu moartea, credincioşia ce I-o păstrez." Dis-de-dimineaţă, auzind semnalul
tunului, strigă: „Iată crainicul morţii; voi fi cel dintâi care o voi vedea:
Doamne Isuse, ai milă de mine!" Ajuns pe eşafod, s-a întors spre soarele
care răsărea şi a spus: „Isuse, soare ai dreptăţii! Ajută-mă să străbat prin
negura morţii, în lumina veşnică!" Apoi a îngenuncheat, rugându-se, şi a
primit lovitura de moarte. Privitorii erau mişcaţi până la lacrimi, văzând seninătatea
pe care o păstra până în ultima clipă.
După
el a venit la rând, Wenceslas, baronul de Budova, care era de asemenea din
biserica fraţilor. Era şi el unul dintre apărătorii ei. Bătrân de 76 de ani,
era un om învăţat, cunoscut prin mai multe scrieri şi care, sub împăratul
Rudolf, ocupase funcţii de seamă. Când a văzut apropiindu-se primejdia, s-a dus
să-şi stabilească familia la un loc sigur şi s-a întors singur la Praga,
conştiinţa neîngăduindu-i, după cum spunea el, să părăsească tocmai acum
cauza. „Poate că," adăugă el, „Domnul vrea s-o pecetluiască şi cu sângele
meu." Iar când secretarul său îi spunea că umbla zvonul că murise de
amărăciune, „Eu," reluă el, „să mor de întristare! Vezi (spuse el
arătându-i Biblia), acest paradis al sufletului meu, niciodată nu mi-a dat
fructe atât de dulci ca astăzi. Acolo locuiesc zilnic, mâncând mana cerească şi
bând apa vieţii. Nimeni nu va vedea ziua când să se poată spune că Budova a
murit de întristare."
Cu
câteva zile înainte de a se pronunţa sentinţa de moarte împotriva sa şi a
însoţitorilor săi, a avut un vis deosebit, care a produs în sufletul său o
foarte mare impresie. I se părea că se plimba printr-o pajişte verde, unde tot
ceea ce-l înconjura era frumos şi plăcut. Gândurile lui, chiar şi în vis, erau
fireşte preocupate de deznodământul procesului său. Deodată un crainic
strălucitor de lumină se apropie de el, îi puse în mână o cărticică, apoi se
făcu nevăzut. Deschizând cartea, ce-i fusese dată într-un fel atât de ciudat, a
văzut că filele erau de mătase albă ca zăpada, fără ca să fie scris ceva pe
ele, afară de acest verset plin de încurajare: „Încredinţează-ţi soarta în mâna
Domnului, încrede-te în El şi El va lucra!" (Psalmul 37:5). În timp ce se
gândea la aceste cuvinte dumnezeieşti, a venit spre el altcineva, ducând pe
mâini un veşmânt alb, pe care i l-a pus pe umeri; şi aici s-a deşteptat.
Mai
târziu, urcându-se pe eşafod, a pomenit de acest vis, privind acea lumină albă
ca un semn al dreptăţii dumnezeieşti cu care, prin har, era îmbrăcat.
Nişte
preoţi cruzi şi vicleni nu mai încetau, până în ultima zi a sa de pe pământ, cu
încercările lor de a-l face să se lepede de credinţă. Doi capucini (călugări
iezuiţi) au venit la el pentru a-i arăta - ziceau ei - drumul spre cer.
„Oh!
prin harul lui Dumnezeu, îl cunosc," le răspunse el. „Poate că domnul se
înşală," au stăruit ei.
„Nu,
nu, reluă Budova; nădejdea mea se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu, care nu
poate să înşele. N-am alt drum ca să merg în cer decât pe Acela care a spus:
„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa." După ce a respins ideile lor asupra
autorităţii bisericii romane, se oferi să le arate el adevăratul drum spre cer;
dar sărmanii, buimăciţi, au plecat făcându-şi semnul crucii.
În
urma lor au venit doi iezuiţi (tot călugări), chiar în ziua judecăţii. Au
intrat în închisoarea lui dis-de-dimineaţă şi au început prin a lăuda multa lui
ştiinţă, apoi îşi arătau dorinţa de a-i mântui sufletul. Le-a răspuns simplu,
însă cu tărie şi hotărât:
„Facă
Dumnezeu să fiţi şi voi tot atât de siguri de mântuirea voastră, cum sunt eu de
a mea, prin sângele Mielului."
„Bine,"
au răspuns ei, căutând a-l lămuri, „însă nu vă bizuiţi prea mult pe
dumneavoastră înşivă; nu zice Scriptura: Nimeni nu ştie dacă merită harul sau
mânia?"
„Unde
sunt aceste cuvine? Iată Biblia, arătaţi-mi-le," a răspuns nobilul martor
al adevărului.
„Dacă
nu mă înşel, sunt în epistola lui Pavel către Timotei."
„Vreţi
să mă învăţaţi calea mântuirii," a spus Budova, „voi care nu cunoaşteţi
Biblia! Credinciosul poate fi sigur de mântuirea sa, aşa ne este arătat prin
aceste cuvinte ale lui Pavel: „Ştiu în cine am crezut" şi încă: „Mă
aşteaptă cununa dreptăţii."
„Oh!"
răspunse iezuitul, arătându-şi şi mai mult neştiinţa; „nu pe dumneavoastră,
nici pe altcineva îl priveşte aceasta; Pavel nu spune acest lucru decât despre
el însuşi".
„Te
înşeli," reluă cu bărbăţie baronul, „pentru că apostolul adaugă imediat:
„Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Lui" (2 Timotei
4:8). În acest fel, şi cu alte dovezi din Scriptură, le-a dovedit într-atât
neştiinţa, încât ei l-au părăsit copleşiţi de ruşine şi de mânie, numindu-l eretic
împietrit.
Puţin
după aceea, s-a urcat senin pe eşafod. S-a descoperit şi a trecut uşor mâna
prin păr şi a zis: „Vedeţi, perii mei albi, ce cinste vi se face să fiţi
împodobiţi cu coroana de martir!" Apoi a început să se roage, ridicându-şi
capul care a căzut sub sabia călăului, după care a fost aşezat pe o masă.
După alţi
câţiva, a venit rândul seniorului de Kapplisch, un bătrân de 86 de ani. Acesta
a spus pastorului lutheran care venea să viziteze pe cei condamnaţi: „În ochii
lumii, moartea mea este ruşinoasă, însă înaintea lui Dumnezeu este glorioasă.
Asteptând să mi se execute sentinţa, carnea mea slăbită a început să tremure,
însă prin harul lui Dumnezeu nu mai am acum nici o frică de moarte."
Mai
înainte de a fi omorât, pe când se îmbrăca, a spus predicatorului care era
lângă el: „Iată, mă îmbrac cu haina mea de nuntă." Şi pe când predicatorul
îi spunea că dreptatea lui Dumnezeu în Cristos se împodobeşte înăuntru într-un
chip şi mai adevărat: „Da" i-a spus bunul bătrân, „dar vreau să mă
împodobesc şi pe dinafară, în cinstea Mirelui sufletului meu." A fost
chemat; el a răspuns: „În întâmpinarea lui Dumnezeu! E atâta timp de când
aştept!" Fiindcă picioarele îi erau tare slăbite şi avea câteva trepte de
coborât, a cerut lui Dumnezeu să-l întărească, ca să nu dea, dacă ar fi căzut,
ocazie de batjocură vrăjmaşilor. Ceruse de asemenea călăului să lovească cu
sabia chiar în clipa când îl va vedea aşezându-se în genunchi şi ridicând
capul, de teamă să nu cadă din cauza slăbiciunii, dacă s-ar fi întârziat prea
mult. Însă în clipa execuţiei, sărmanul bătrân stătea atât de încovoiat şi de
aplecat pe genunchii săi, încât călăul nu îndrăznea să lovească. Predicatorul,
văzând aceasta, strigă către martir: „Monseniore, v-aţi încredinţat sufletul
lui Cristos; acum înfăţişati-I cu bărbăţie capul dumneavoastră albit şi ridicaţi-l
spre cer." Bătrânul îl ridică atât cât a putut, spunând: „Doamne Isuse,
îmi încredinţez sufletul în mâinile Tale.” În timpul acestei rugăciuni, călăul
a lovit, capul i-a căzut şi a fost aşezat pe un portal.
Vom
mai aminti şi de moartea lui Henri-Othon de Lose, încă unul din apărătorii
fraţilor. Îi părea rău că primise cina de la un slujitor lutheran şi la început
era trist că nu putea lua parte împreună la această masă a Domnului; însă a
fost mângâiat din plin de Domnul. Când slujitorul lutheran a venit la el pentru
a-l însoţi la eşafod, se ridică şi-i spuse: „Cât mă bucur că vă văd, om al lui
Dumnezeu! Ascultaţi ce mi s-a întâmplat. Stăteam pe acest scaun, într-o adâncă
întristare că nu pot lua Cina,* (* Nu trebuie să uităm că fraţii aceştia, ca şi
lutheranii şi alţi creştini de diferite denumiri, cred că un har deosebit se
leagă şi de faptul că iau cina. Ea este un privilegiu, dar nu dă nici un har,
deşi te bucuri aducându-ţi aminte de iubirea Domnului şi de jertfa Lui.) pentru
că aş fi vrut să fie prezent un slujitor din părtăşia noastră. În tristeţea mea
am adormit; şi iată că în vis Domnul mi S-a arătat şi mi-a zis: „Harul Meu îţi
este de ajuns." El s-a suit plin de bucurie pe eşafod; aici se aruncă mai
întâi să se roage, iar după ce se ridică, îşi scoase veşmintele, se aşeză în
genunchi şi zise: „Doamne Isus, primeşte-mă în gloria Ta!"; şi în timp ce
rostea aceste cuvinte, călăul făcu să-i cadă capul.
În
aceeaşi pace şi cu aceeaşi bucurie au murit toţi ceilalţi. Nici unul dintre ei
nu s-a clătinat şi nu s-a gândit să se lepede de credinţă. „Ei au biruit prin
sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar
până la moarte" (Apocalipsa 12:11).
După
aceste execuţii, stăpânirea a pornit la nimicirea totală a protestantismului în
toată Boemia şi Moravia. Mulţi dintre păstorii izgoniţi din ţară s-au ascuns
prin peşteri, de unde vizitau în taină pe fraţii lor; însă au fost descoperiţi
rând pe rând şi daţi la moarte sau alungaţi din ţară. Să observăm că aceste
mijloace ale urii n-au fost întrebuinţate numai împotriva celor ce au luat
parte la război, ci şi a celor ce puteau fi socotiţi drept răzvrătiţi şi
împotriva a tot ceea ce era protestant. Încât este limpede că nu era vorba de o
chestiune politică, ci de una religioasă, şi de dorinţa din partea Romei de a
nimici sau de a alunga din ţară pe toţi protestanţii, pe toţi fraţii cât şi pe
ceilalţi credincioşi.
Templele
au fost curăţite cu apă sfinţită; s-au bătut scaunele şi mesele de comuniune cu
lovituri de nuiele; paharele cinei au fost profanate; mai multe mii de Biblii
şi alte cărţi religioase au fost arse; cadavrele protestanţilor au fost scoase
din morminte şi aruncate la gunoi. Un mare număr de persoane au suferit moartea
cu credinţa şi curajul pe care le-au avut înaintaşii lor; alţii au îndurat cu
bucurie închisoarea, chinurile şi răpirea averilor lor şi s-au exilat de
bunăvoie în alte ţări.
Pentru
a înlocui pe păstorii alungaţi sau omorâţi, s-au dat bisericilor cei mai
corupţi dintre preoţi şi, fiindcă aceşti oameni de nimic nu reuşeau să câştige
mulţimea, s-a înfiinţat o comisie de reformă care trebuia prin viclenie, nu cu
forţa, să oblige pe ceilalţi protestanţi să se lepede de credinţă. S-au folosit
toate mijloacele posibile ca să se ajungă la acest scop; nu s-au temut să le
spună că puteau să creadă în inima lor tot ce voiau, numai să se alipească în
afară de biserica romană şi să se supună papei.
Cei
mai mulţi nu s-au lăsat să fie clătinaţi, pentru că seniorii, bizuindu-se pe
principii protestanţi aiGermaniei, i-au făcut să nădăjduiască o eliberare apropiată.
Însă în curând întreaga nobilime, după ce a fost ruinată prin tot felul de
violenţe şi despuiată de toate bunurile, a fost izgonită din regat. Mai multe
sute de familii de nobili sau de orăşeni bogaţi s-au risipit prin Polonia, prin
statele germane, în Ungaria şi până în Ţările de Jos (Belgia şi Olanda). Cât
priveşte poporul, era supravegheat cu străşnicie ca să-i împiedice emigrarea şi
a-l sili la apostazie (lepădare de credinţă); însă în ciuda tuturor, mii de
familii au aflat mijlocul de a urma pe păstorii lor în lipsuri şi în necazuri,
fapt care a micşorat mult numărul lor.
Un
episcop al fraţilor împrăştiaţi, Amos Comenius, exilat ca şi ceilalţi, scrie cu
privire la aceasta cu o adâncă durere: „Domnul a cercetat pe fraţi ca printr-o
furtună şi a smuls ca printr-o inundaţie de noapte, bătrâna lor grădină atât de
rodnică şi atât de înfloritoare. El a îngăduit ca fruntaşii să fie aruncări în
fiare şi sângele să le fie vărsat ca apa. Din mai multe sute de biserici care
făceau bucuria şi fericirea lor, n-a mai rămas nici una. Păstorii au fost
risipiţi şi turmele lor au fost date pe mâna soldaţilor. Cei care au scăpat de
persecuţie au murit în exil. Aproape toţi lucrătorii, bătrânii, episcopii şi
diaconii s-au făcut nevăzuţi şi am rămas singur, afară de un tovarăş pe care îl
mai am în Polonia." Comenius nu ascundea faptul că greşelile fraţilor au
atras asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu; însă aceasta nu îndreptăţeşte cu nici
un chip cruzimea vrăjmaşilor lor. Astfel, nu au mai rămas în nefericita Boemie
decât numai dărâmături de nerecunoscut din această biserică; fraţii au ajuns a
nu se mai putea aduna decât noaptea, prin peşteri şi văgăuni, ameninţaţi mereu
de groază şi primejdie.
Toate
acestea se petreceau în primul sfert al secolului al XVII-lea. Sfârşitul
acestui veac a fost martorul unei alte persecuţii care, ca şi aceea a
protestanţilor din Boemia, are trăsături asemănătoare, de o cruzime încă şi mai
rafinată şi mai barbară, când însă, prin harul lui Dumnezeu, de asemenea au
strălucit credinţa şi statornicia martirilor. Vorbim de persecuţiile împotriva
protestanţilor din Franţa, pe timpul lui Ludovic al XIV-lea şi a urmaşului său.
Ele au ţinut un secol întreg.