UNITATEA
FRAŢILOR ÎN TIMPUL REFORMEI
Am
văzut cum fraţii din Boemia au căutat creştini însufleţiţi de aceleaşi
sentimente ca şi ei. Mare le-a fost bucuria când au aflat că în Germania
Dumnezeu ridicase un puternic luptător al adevărului, pe reformatorul Luther,
ale cărui învăţături se potriveau cu acelea ale lui Huss şi care dezvăluiau şi
loveau în abuzurile şi superstiţiile Romei, ca şi în puterea papală. În 1519
câţiva preoţi calixtini au scris lui Luther şi i-au spus că ei recunosc că
învăţătura lui era potrivită Evangheliei şi deci îl îndemnau să stăruie în
credinţă. Luther, care tocmai pe atunci avusese de luptat cu indulgenţele, îi
încuraja la rândul său să stăruie în ceea ce ei cunoşteau ca adevăr şi le
spunea să nu se lase târâţi în biserica romană prin promisiuni şi speranţe înşelătoare,
pentru că făcând aşa s-ar face vinovaţi de moartea lui Huss şi a lui Ieronim
din Praga.
După
ce au auzit această mărturie şi îndemnurile date de Luther, fraţii din Boemia
au trimis în 1522, doi fraţi pentru a-l felicita de lucrarea pe care Domnul i-a
încredinţat-o şi l-au asigurat de ajutorul lor pe calea rugăciunii. În acelaşi
timp i-au făcut cunoscut învăţătura şi orânduirile lor. Luther i-a primit cu
dragoste şi a mărturisit că această vizită l-a încurajat. Fraţii ar fi vrut ca
Luther să introducă în bisericile din Germania o rânduială şi o disciplină
asemănătoare aceleia pe care o aveau ei şi au stăruit în mai multe rânduri pe
lângă el asupra acestui lucru. Însă Luther nu se gândea că momentul potrivit ar
fi venit. Totuşi a arătat toată înţelegerea trimişilor fraţilor şi le-a spus:
„Fiţi evangheliştii boemilor; tovarăşii mei şi eu, dorim să fim ai
compatrioţilor noştri. Lucraţi mereu la înaintarea Evangheliei în ţara voastră,
atât cât împrejurările permit; noi din partea noastră vom lucra şi noi, după
puterile pe care Domnul ni le va da, şi rugaţi-vă pentru noi." Luther le-a
mărturisit de asemenea că din timpul apostolilor nici o adunare creştină nu se
apropiase atât de mult de bisericile apostolice ca a lor. El mai spunea: „Cu
toate că aceşti fraţi nu ne depăşesc în curăţia învăţăturii, ei ne sunt
superiori în ce priveşte disciplina."
Alţi
reformatori au dat fraţilor aceeaşi mărturie. Un pastor protestant care scria
către mijlocul secolului al XVI-lea, mărturisea astfel despre ei: „Se află în
Boemia o grupare de oameni cunoscută sub numele de fraţi, picarzi sau vaudezi.
Ei îşi interzic orice lăcomie la masă şi orice joc de dans, cât şi jocurile de
cărţi şi de noroc. Cei care calcă orânduielile lor sunt daţi afară din adunare,
după ce au fost înştiinţaţi odată sau de două ori, şi nu se mai pot întoarce în
ea decât după ce au dat semne bune, sigure şi faţă de toţi de pocăinţa lor. În
zile de lucru, nu se văd leneşi printre ei; duminica se adună pentru a se zidi
prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi dintre ei cunosc Scriptura mai bine decât
mulţi dintre ecleziastici. Pe unele persoane le-au rânduit să viziteze pe
bolnavi pentru a-i încuraja şi a-i îngriji.
Statornicia
lor s-a dovedit în timpul persecuţiilor. Acestea nu s-au sfârşit pentru ei. În
1547, împăratul Germaniei, Carol Quintul şi fratele său Ferdinand, regele
Boemiei, s-au înarmat împotriva protestanţilor. Naţiunea boemilor a refuzat să
fie una cu ei împotriva electorului de Saxa, ocrotitorul Reformei. S-a pus
acest refuz pe seama fraţilor; au fost învinuiţi că vor să pună pe tronul
Boemiei pe electorul de Saxa. Legăturile lor cu Luther au dat naştere la aceste
învinuiri. Regele Ferdinand a pus deci să aresteze pe cei mai de frunte dintre
fraţi, care au fost închişi, surghiuniţi sau lipsiţi de averile lor. Unii au
fost chinuiţi, pentru a căpăta de la ei mărturisirea pretinselor comploturi.
Ioan
Augusta, cel dintâi dintre bătrânii fraţilor, de trei ori a fost supus
chinurilor, bătut cu nuiele în mai multe rânduri şi hrănit numai cu nişte
porţii de pâine şi apă, care abia ajungeau ca să-şi păstreze viaţa. Fiindcă nu
l-au putut face să mărturisească crimele pe care nu le făcuse, a fost ţinut
prin închisori timp de 16 ani, până la moartea lui Ferdinand. Tăria lui
creştină, răbdarea lui, evlavia lui, unite cu rugăciunile fierbinţi pe care le
aducea Domnului, au lucrat în aşa fel asupra călăilor săi încât ei au trecut de
partea adevărului.
Un
alt bătrân, numit George Israel, a dovedit aceeaşi credincioşie. Se cereau 1000
de florini drept preţ de răscumpărare a libertăţii sale. Fiindcă nu-i avea,
prietenii săi şi fraţii s-au oferit să-i plătească ei în locul lui. El a
refuzat, spunând: „Pentru mine e destul că am fost răscumpărat odată şi eliberat
pe deplin prin sângele Mântuitorului meu; nu am nevoie să fiu răscumpărat a
doua oară cu argint sau cu aur. Păstraţi-vă banii; vă vor putea fi de folos în
surghiunul de care sunteţi ameninţaţi." Mai târziu, a reuşit cu ajutorul
lui Dumnezeu să fugă din închisoare. A ieşit din ea ziua în amiaza mare, în
văzul paznicilor săi, sub costumul unui scriitor, cu pana la ureche, cu hârtia
şi cu o călimară în mână. A putut să treacă peste toate piedicile şi s-a dus în
Polonia, unde, după cum vom vedea, s-au dus şi alţi fraţi izgoniţi de
persecuţie.
Un
alt exemplu de eliberare neobişnuită este aceea a diaconului Bosang. Aruncat
în închisoare, se ruga lui Dumnezeu fierbinte ca să-i dea libertatea.
Adormind, a văzut în vis un bătrân cu o înfăţişare vrednică de cinste, care îi
arătă un cui înfipt în peretele închisorii. Trezându-se din somn, a găsit în
adevăr cuiul cu care s-a slujit pentru a-şi mări deschizătura ferestrei atât
cât să se poată strecura prin ea. Obosit de lucru, a adormit din nou; însă un
vis l-a înştiinţat iarăşi că era timpul să fugă. S-a strecurat printr-un şanţ,
a găsit porţile grădinei de la palat deschise, după cum îi spusese în vis, şi
s-a dus de s-a ascuns într-o dugheană goală. Însă din nou a căzut doborât de
somn şi a fost trezit de acelaşi glas, care i-a zis: „De ce te opreşti aici? Nu
ştii că eşti urmărit?" S-a grăbit să iasă din oraş, a fugit în Prusia,
unde a şi murit în anul 1551.
Acelaşi
edict care lovise în fruntaşii fraţilor, a făcut să se închidă casele de
adunare şi au arestat sau au fost risipiţi toţi păstorii lor care nu puteau să
rămână în ţară decât în chip tainic, fiind nevoiţi să se ducă la fraţii lor,
noaptea, pe furiş, pentru a le da îngrijirile cerute de lucrarea lor. În ce
priveşte pe popor, i s-a dat să aleagă: sau se întorc în biserica romană, sau
să fie una cu calixtinii, sau să plece din ţară în timp de şase săptămâni. Un
mare număr dintre ei s-au lăsat înfricoşaţi şi s-au unit cu calixtinii, însă
cea mai mare parte s-au retras în Polonia, în 1548. Cei puţini care nu au ieşit
din ţară, au rămas ascunşi sau s-au risipit.
Nu ne
vom ocupa prea mult de fraţii care au plecat în Polonia, unde, de altfel, sub
influenţa episcopului papistaş din Posen, regele Sigismund August a dat
numaidecât un edict să plece imediat din ţară. Ei s-au retras în Prusia, unde
au fost primiţi cu bunăvoinţă de ducele Albert. Totuşi scurtul lor popas în
Polonia nu a fost fără roade. Evanghelia a fost primită acolo de câteva
persoane din nobilime şi dintre orăşeni, şi din timp în timp unul dintre păstorii
fraţilor statorniciţi în Prusia venea să viziteze pe cei convertiţi de curând.
Una
din deosebitele întoarceri la Dumnezeu din timpul acela a fost a contelui de
Ostrorog. A fost câştigat pentru Domnul chiar în ceasul când se ducea la
adunare cu un bici ca să scoată de acolo pe soţia sa. Dar când a fost biruit de
har, a ajuns un om plin de râvnă şi de ardoare pentru adevăr. A cerut fraţilor
din Prusia un predicator pentru moşiile sale şi i s-a trimis în 1551 pe George
Israel. Acesta s-a întors deci în Polonia şi în timp de şase ani a deschis
douăzeci de adunări ale fraţilor. Alţii au luat parte la aceeaşi lucrare, aşa
fel încât, în acest timp, numărul adunărilor a crescut la vreo patruzeci.
Însă
ura vrăjmaşilor adevărului nu îngăduia lui George Israel să predice altfel
decât în adunări tainice. Fraţii puneau în faţa caselor oameni de încredere
care opreau intrarea persoanelor necunoscute sau primejdioase. Ca să se
împiedice auzirea glasului predicatorului sau a cântărilor din adunări, se
căptuşeau ferestrele cu perne. Episcopul din Posen, auzind de aceste adunări, a
pus la pândă 40 de oameni fără căpătâi şi le-a poruncit să prindă şi să-l aducă
pe George Israel. Acesta nu fugea, nu se ascundea. El continua a se duce şi a
veni din oraş, încredinţându-se ocrotirii Domnului, fără ca să neglijeze mijloacele
pe care i le dădea dreapta judecată şi înţelepciunea. Îşi schimba deseori
veşmintele, îmbrăcându-se când ca un nobil, când ca un cărăuş, când ca un
bucătar sau ca un salahor. Ducându-se să viziteze pe fraţi, întâlnea adesea pe
cei însărcinaţi să-l prindă, însă Domnul nu permitea ca să-l recunoască vreodată.
Încercările
făcute pentru a uni pe fraţi cu bisericile protestante lutherane sau
reformate, aparţinând de istoria Reformei, nu vor fi prezentate acum.
Fraţii
din Boemia şi Moravia au avut iarăşi puţină odihnă sub domnia blândă şi paşnică
a împăratului Maximilian al II-lea. În 1564 au căpătat de la el libertatea de
a-şi deschide casele de adunare şi de a-şi practica cultul. Aceasta a readus în
ţară pe mulţi dintre cei care au fost nevoiţi să plece din ea. Însă duşmanii
lor căutau iarăşi mijloace ca să-i piardă. În 1563, marele cancelar al Boemiei,
Ioachin de Neuhaus, s-a dus la Viena şi a rugat stăruitor pe împărat să semneze
un ordin care să poruncească nimicirea deplină a bisericilor fraţilor. Împăratul
s-a lăsat înduplecat şi marele cancelar s-a întors în Boemia, plin de bucurie.
Dar şi de astă dată Domnul a venit în ajutor, ca să împiedice executarea
ordinului. Cum spune profetul: „Faceţi planuri, şi nu se va alege nimic de ele!
Căci Dumnezeu este cu noi" (Isaia 8:10). Când marele cancelar trecea
Dunărea pe un pod de lemn, lângă Viena, o bârnă a podului s-a rupt sub el, iar
el a fost aruncat în Dunăre cu toată suita şi bagajele sale. Numai şase cavaleri
şi caii lor au putut să scape prin înot. Unul din ei, un tânăr nobil, a văzut
pe cancelar ivindu-se deasupra apei. L-a apucat de lanţul său de aur şi l-a
sprijinit, până ce un vapor le-a venit în ajutor. L-a scos din apă; însă el
deja murise. Cât priveşte caseta cu ordinul împotriva atâtor nevinovaţi, a fost
luată de apă şi niciodată nu s-a mai putut găsi. Nobilul care scăpase astfel de
la moarte a fost atât de mult izbit de ocrotirea pe care o dăduse Dumnezeu
fraţilor în această împrejurare, încât a trecut de partea lor. În vârstă foarte
înaintată, el încă dădea mărturie despre această întâmplare demnă de reţinut. Împăratul,
departe de a înnoi ordinul, dimpotrivă, a rostit simţăminte foarte îngăduitoare
fraţilor, care s-au bucurat mult timp de pace deplină.
Ei
s-au folosit de timpul acesta ca să alcătuiască altă traducere a Bibliei în
limba boemă şi, fiindcă cea dintâi fusese făcută după traducerea latină numită
Vulgata, au trimis pe câţiva dintre tinerii lor care se ocupau cu lucrul
Domnului, la Universităţile din Wittemberg şi din Bale, pentru a studia acolo
limbile de origine în care a fost scrisă Biblia. Când s-au întors, aceştia s-au
adunat împreună cu câţiva păstori la un baron care s-a obligat să ia asupra sa
cheltuielile. Această lucrare mare nu a ţinut mai puţin de 14 ani, şi această
traducere era folosită şi la începutul secolului al XX-lea.
Fraţii
au văzut că tinerii care se duceau să studieze în universităţile străine erau
în primejdie să se întoarcă de acolo cu o anumită încredere în ei şi cu lucruri
potrivnice simplităţii în care doreau ei să meargă. De aceea ei au înfiinţat
trei seminarii pentru ca tinerii să poată studia în ele. Dar chiar părinţii
lor, nu s-au îndepărtat de simplitatea în care au trăit înaintaşii lor? Cum am
arătat, oare studiile formează pe slujitorii lui Dumnezeu? Ele pot fi de folos
când le ai, şi Dumnezeu a îngrijit în diferite cazuri să fie oameni evlavioşi
deprinşi în cunoaşterea limbilor străine şi în stare să cerceteze Biblia în
limbile în care a fost scrisă şi să facă traduceri, însă ei nu învăţaseră
pentru acest scop. Cu atât mai puţin ar fi necesar pentru un lucrător
credincios Domnului Cristos să înveţe teologia, cum este numită, ca şi toate
ramurile care ţin de ea.
Fraţii,
înă, au făcut o altă greşeală, care în cele din urmă le-a adus prăbuşirea.
Libertatea şi existenţa cultului nu le-au fost recunoscute de stăpânire şi ei
au socotit că ar fi un câştig pentru ei s-o capete. Asta însemna a căuta
sprijinul lumii şi prin urmare a nu se mai bizui numai pe Dumnezeu. Mai mult,
ei nu puteau căpăta această înlesnire sau ceea ce numeau ei aşa, pentru că era
mai degrabă o nenorocire, unindu-se cu calixtenii şi cu lutheranii. Aceste trei
partide necatolice trebuiau să prezinte împăratului o mărturisire de credinţă
în comun.
S-a
convocat deci o adunare unde fiecare partidă a trimis delegaţi şi s-a alcătuit
o mărturisire de credinţă cuprinzând numai articole asupra cărora erau de
aceeaşi părere. Această mărturisire, alcătuită de toţi delegaţii, a fost dată
împăratului, care a primit-o cu îngăduinţă şi a promis ocrotirea sa tuturor
celor ce ar fi părtaşi la ea. Însă este limpede că această unire cu calixtinii
şi cu lutheranii nu se putea face decât trecând sub tăcere punctele pe care
fraţii le socoteau însemnate; şi aceasta nu era oare de regretat? Trebuie să
recunoaştem la toţi adevăraţii creştini ceea ce este după voia lui Dumnezeu şi
după Cuvântul Său în credinţa lor; dar dacă socotim că nu se supun Cuvântului
în mersul lor, trebuie să ne şi unim cu ei?
Fraţii
au căpătat ceea ce doreau, aşa că, în ochii oamenilor, s-au întărit şi mai
mult. Au avut de îndurat o furtună trecătoare la moartea lui Maximilian al
II-lea. Rudolf al II-lea, urmaşul său, s-a lăsat târât de iezuiţi să
reînnoiască ordinul de persecuţie publicat în 1506 de către Ladislas. A fost şi
un început de executare a lui; toate templele li s-au închis; însă împăratul a
revenit numaidecât asupra acestei măsuri. Şi-a dat seama că îşi luase un drept
asupra conştiinţei oamenilor, care nu era decât al lui Dumnezeu, şi nu numai că
a desfiinţat ordinul de persecuţie, dar chiar a dat, în 1609, fraţilor şi
tuturor supuşilor săi protestanţi din Boemia şi din Moravia, libertatea
cultului, dreptul de a zidi temple noi şi de a avea pe lângă autorităţi,
apărători sau avocaţi ai bisericii, ca să le apere drepturile. Lucru vrednic de
luat în seamnă, iezuiţii ar fi vrut ca fraţii să fie înlăturaţi de la aceste
libertăţi. Găseau în ei luptători mai statornici ai adevărului şi potrivnici
mai de temut ai Romei? Sau mai curând îi urau ca urmaşi ai lui Huss,
precursorul Reformei? Oricum, statele din Boemia s-au împotrivit cererilor lor;
fraţii se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi.