,
UNITATEA
FRAŢILOR
Un
anumit număr de taboriţi, care nu erau de acord cu „compactata", au rămas
sub arme. După lupte îndelungate, ei au fost biruiţi de regele Podiebrad, care
în 1453 a cucerit fortăreaţa lor şi a nimicit-o. Cea mai mare parte au pierit
în modul cel mai nenorocit; ceilalţi s-au unit cu aceia care nu au voit să ia
armele, înţelegând că prin credinţă, rugăciune, răbdare şi fapte bune trebuie
să te lupţi. Aceştia erau acum prigoniţi şi de calixtini, şi de catolici, însă calixtinii
în curând au văzut că li se ia ceea ce li se dăduse, astfel că o parte dintre
ei s-au întors la fraţii lor.
În
1436, Rokyzan a fost ales episcop al Pragăi. El fusese unul dintre calixtinii
de frunte şi, după cum am spus, datorită lui se căpătase acea „compactata".
Odată numit arhiepiscop, căuta să înduplece pe calixtini să părăsească
folosirea paharului, cu toate că el însuşi rămânea şi mai departe, mai mult sau
mai puţin, vrăjmaşul papalităţii. Totuşi, la urmă, după cum vom vedea, el s-a
arătat cu totul împotriva taboriţilor. Se vede în el exemplul trist al unui
apostat; cel puţin faptele lui îl arătau aşa. El fusese convins de adevărul
învăţăturilor pe care le apărau husiţii, până acolo că îndemna pe adevăraţii
credincioşi să se adune pe cale particulară şi îi ajuta, făcându-le rost de
cărţi. „Ştim că simţămintele voastre sunt potrivite cu adevărul," le
spunea el; „dar dacă aş sprijini cauza voastră, aş suferi aceeaşi ruşine ca şi
voi." Astfel, el recunoştea pe faţă că nu socotea înjosirea pentru Cristos
ca pe cea mai mare comoară, mai de preţ era locul său de arhiepiscop.
Totuşi
Rokyzan a căpătat de la statul Boemiei dreptul ca taboriţii să se poată retrage
la Lititz, pe graniţa dintre Moravia şi Boemia, spre a întemeia acolo o colonie
unde să-şi ţină cultul şi să trăiască după propria lor disciplină în biserică.
În 1451 s-a petrecut cel dintâi exod al taboriţilor în Moravia. Mulţi cetăţeni
din Praga şi printre ei şi nobili şi învăţaţi, ca şi mulţi dintre calixtini,
s-au alăturat pelerinilor. Chiar în Boemia, regele George Podiebrad a îngăduit husiţilor
libertatea cultului. Ei s-au bucurat, în linişte, de această libertate, timp de
trei ani.
Până
atunci fraţii din Boemia n-au crezut că trebuie să se despartă în mod oficial
de biserica din Roma, ale cărei abateri, superstiţii şi rătăciri ei totuşi le
condamnau. Sperau mereu o reformă a bisericii, dar ea nu mai venea. Ce era de
făcut? Ei au rugat pe Rokyzan s-o rupă cu ceea ce ştiau ei că este potrivnic
credinţei şi să se despartă de acela pe care el însuşi îl numise Anticrist, dar
acesta nu voia, „iubind mai mult slava oamenilor decât slava lui
Dumnezeu", ca şi acei fruntaşi ai iudeilor care crezuseră în Isus, dar
nu-L mărturiseau, de frică să nu fie daţi afară din sinagogă (Ioan 12:42-43).
Ceea
ce făcea pe fraţi să se adreseze în acest scop arhiepiscopului era gândul lor
că, oricât de înzestrat de la Dumnezeu ar fi un om pentru a zidi sau a
evangheliza, nu putea fi lucrător al Domnului, să predice, să boteze sau să dea
cina, decât numai dacă era pus cu rânduială, deci consfinţit pentru lucrare de
altul sau de alţii, mai dinainte consfinţiţi; şi aceasta, urcându-te printr-o
înşiruire dreaptă până la apostoli; este ceea ce se numeşte succesiunea
apostolică. Dar nu găsim nimic de felul acesta în Scripturi. Domnul Isus este
Cel care dă Bisericii Sale: „pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii,
evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea
sfinţilor" (Efeseni 4:11). Însă în nici un loc din Cuvântul lui Dumnezeu
nu este scris că alţi oameni trebuie să consfinţească pe cei care au daruri.
Domnul este Cel care îi cheamă, iar ei se duc unde îi trimite El. Pavel n-a
fost consfinţit de ceilalţi apostoli, iar el pe nimeni n-a consfinţit spre a-i
lua locul, când n-avea să mai fie. Când vorbeşte bătrânilor din adunarea din
Efes despre primejdiile ce vor ameninţa biserica după plecarea sa, nu le spune
să aibă grijă să aşeze alţi bătrâni, consfinţindu-i spre a veghea în urma lor
asupra bisericii; se mulţumeşte „să-i încredinţeze lui Dumnezeu şi a Cuvântului
harului Său" (Faptele Apostolilor 20:29-32).
Ce ar
fi trebuit să facă fraţii din Boemia? Să se fi sprijinit numai pe Dumnezeu,
care le-ar fi dat oameni în stare să-i îndrumeze şi să-i zidească, fără să fi
fost nevoie să-i consfinţească prin căpetenii ordinate mai dinainte. Ei însă
erau creştini încă slabi, nu atât în credinţă, cât mai ales în ce priveşte
lumina; ei socoteau că trebuie să alcătuiască o biserică, având conducători
puşi de oameni. Ei au fost încurajaţi în gândul lor de Martin Lupatius, coleg
al lui Rokyzan. Acesta, cum am spus, călcase aceste planuri. Lupatius i-a făcut
să stabilească o ordine între ei, cât şi o conducere, luând drept exemplu,
spunea el, Biserica de la început în ce priveşte învăţătura şi rânduiala, şi să
găsească între ei oameni cărora cu timpul să le dea ordinarea obişnuită.
Fraţii,
înainte de a lua o hotărâre, s-au adunat pentru a se ruga Domnului,
întrebându-L dacă era voia Sa să se despartă de biserica de la Roma, pentru a
alcătui o biserică după voia Lui. Gândul lor asupra acestui lucru nu era drept.
A se aduna în jurul lui Isus după promisiunea Sa că este în mijlocul a doi sau
trei adunaţi pentru Numele Lui (Matei 18:20) ar fi fost după Scriptură,
fiindcă omul nu poate forma o biserică. Biserica sau adunarea despre care
Domnul Cristos spune că o va zidi (Matei 16:18) este în fiinţă din ziua
Cincizecimii, când Duhul Sfânt S-a coborât peste ucenicii adunaţi (Faptele
Apostolilor 2:1-4). În ce priveşte înfăţişarea exterioară, ea este în ruină şi
nimic nu poate s-o aducă din nou la starea de la început, totuşi ceea ce
zideşte Domnul Isus dăinuieşte, iar Satan nu poate dărâma. Fraţii din Boemia,
aceşti creştini credincioşi, care făceau parte din adevărata biserică, aveau
toată dreptatea să se despartă de Roma, care îşi ia pe nedrept numele de
biserică; dar, voind să alcătuiască ei o biserică, se înşelau. Oricum, ei au
socotit că aceasta era voia lui Dumnezeu şi, în toată sinceritatea lor, după
lumina ce o aveau, şi-au ales trei bărbaţi bătrâni drept căpetenii vremelnice.
Unul din ei era Grigore de Razerherz, nepot al lui Rokyzan, om foarte evlavios,
cu multă înţelepciune şi devotament şi deprins în cunoaşterea lucrurilor
dumnezeieşti. Acestea se întâmplau prin 1457 şi de atunci şi-au luat fraţii
numele de „Unitatea fraţilor" sau „Fraţii din Unitate".
Am
spus că s-au bucurat în pace câţiva ani. Râvna misionară care era o deosebită
trăsătură a fraţilor din Boemia, de pe atunci s-a arătat. Numărul lor a crescut
mult, prin predicarea Evangheliei, multe suflete au fost luminate şi în multe
părţi ale ţării s-au format adunări mai mici sau mai mari. Grigore desfăşura în
acest timp o mare activitate. S-au ales inspectori pentru a-i supraveghea; au
făcut sinoade generale, pentru a cerceta în ce fel ar putea potrivi mai bine
învăţătura lor, închinarea, rânduielile şi viaţa după Cuvântul lui Dumnezeu.
Ce deosebire faţă de timpurile dinainte, când războiul le pustia ţara! Acum
şi-au luat locul lor de creştini, trăind în pace cu toţi oamenii şi
nerăzbunându-se singuri (Romani 12:18-19).
Însă
prosperitatea lor şi mai ales faptul că s-au despărţit de Roma şi-şi
alcătuiseră biserica lor, a stârnit din nou ura şi vrăjmăşia preoţilor Romei,
cărora li s-au alăturat şi calixtinii. Au răspândit împotriva lor învinuiri
mincinoase. Se pretindea că fraţii voiau să instige un nou război şi de aceea
adunau atâta mulţime de oameni. Regele a crezut aceste uneltiri ale preoţilor
şi însuşi Rokyzan, temându-se că are să-şi piardă funcţia, s-a întors împotriva
acelora a căror credincioşie el totuşi o cunoştea, şi îndemna pe rege să se
ridice împotriva lor. Persecuţia a fost groaznică şi s-a întins pretutindeni în
Boemia şi în Moravia. Însă, urmaşii vechilor husiţi au hotărât să nu
întrebuinţeze nici un fel de arme fireşti pentru a se apăra. Curajul de
neînfrânt pe care l-au dovedit înaintaşii lor pe câmpul de luptă, ei l-au
arătat îndurând cu răbdare suferinţele, din dragoste pentru Domnul Cristos, în
cele mai groaznice încercări, ei au rămas tari în credinţa lor. Erau învinuiţi
că sunt cetăţeni nesupuşi şi li se luau averile, îi izgoneau din căminele lor
în miezul iernii şi îi sileau să petreacă noaptea afară. În felul acesta mulţi
au murit de foame şi de frig. Toate închisorile din Boemia şi mai ales cele din
Praga gemeau de fraţii închişi. Prizonierii erau chinuiţi în mod îngrozitor. Îi
sfâşiau, îi spânzurau, având atârnate de picioare greutăţi nespus de mari şi
aşa erau lăsaţi până îşi dădeau sufletul. Altora li se tăiau mâinile şi
picioarele. Prigonitorii păgâni din cele dintâi secole s-au arătat cu mai
puţină cruzime împotriva creştinilor decât anumiţi reprezentanţi ai acestei
biserici romane, care îşi zicea singura biserică adevărată.
Bătrânii,
în timpul acestor persecuţii îşi făceau cu credincioşie datoria. Vizitau pe
fraţi, cu primejdia vieţii lor, îi îndemnau să rabde şi îi întăreau în credinţă.
Astfel, în 1461, Grigore se dusese la Praga pentru a-şi vedea şi aici de
lucrarea aceasta primejdioasă. A adunat pe fraţi într-o casă pentru a
sărbători cina cu ei. Un judecător care îi favoriza în mod secret, i-a
înştiinţat că sunt urmăriţi şi că ar fi bine să fugă. Grigore, socotind că
creştinii nu trebuie să se expună primejdiei fără motiv, i-a sfătuit să se
despartă. Alţii însă au spus: „Nu, cine are credinţă nu trebuie să fugă. Să
rămânem liniştiţi şi să aşteptăm." Câţiva tineri studenţi care se aflau
acolo, spuneau că pentru ei chinul era un prânz şi rugul o cină; au fost
arestaţi. Judecătorul veni şi le strigă din uşă aceste cuvinte ciudate în gura
lui: „Este scris că toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie, vor fi persecutaţi.
Prin urmare veniţi după mine la închisoare, din ordinul stăpânirii." În
clipa când trebuiau să fie supuşi chinurilor, aproape toţi cei care se
lăudaseră că vor înfrunta moartea, s-au lepădat de la credinţă. Grigore, numit
şi patriarhul fraţilor, nu s-a lăsat înspăimântat. A fost chinuit atât de
îngrozitor încât a căzut în leşin şi se credea că a murit. Vestea aceasta a
fost adusă la cunoştinţa arhiepiscopului, care a alergat imediat la închisoare
şi, izbucnind în lacrimi, a strigat: „Ah! scumpul meu Grigore, de ar fi făcut
Dumnezeu ca eu să fiu în locul tău!" Frumoasă dorinţă, dar în gura lui
Rokyzan, semăna cu cuvintele lui Balaam: „De aş muri de moartea celor drepţi şi
sfârşitul meu să fie ca al lor!" (Numeri 23:10). Grigore şi-a revenit în
fire şi la cererea arhiepiscopului a căpătat libertate. A trăit până la 1474,
ocupându-se mereu de lucrarea Domnului.
Fraţii
au crezut, după cuvintele lui Rokyzan faţă de nepotul său, că mai puteau spera
de la el să înceapă la o reformă a bisericii. Însă acesta a stăruit în refuzul
lui; atunci ei au rupt definitiv orice legătură cu el, spunându-i: „Tu eşti din
lume, cu lumea ai să pieri." Acesta a fost atât de mâniat, încât a cerut
de la rege noi ordine de persecuţie împotriva fraţilor şi a rămas cel mai crud
vrăjmaş al lor. A murit în deznădejde în anul 1471, cincisprezece zile înaintea
morţii regelui Podiebrad.
Moartea
acestuia a adus o oarecare domolire a persecuţiei, însă fără să înceteze cu
totul. Episcopul de Breslau a atras atenţia că vărsarea sângelui de eretici nu
face altceva decât să-i înmulţească. Prin urmare au început a-i prigoni în alt
fel. S-au mulţumit să-i urmărească pretutindeni pe fraţi şi să-i izgonească din
casele lor. Ei se vedeau nevoiţi să caute un adăpost prin munţii şi pădurile
nesfârşite ale Boemiei şi să locuiască prin peşterile stâncilor, ca şi aceia
despre care ne vorbeşte apostolul: „Ispitiţi, au murit ucişi de sabie, au
pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniri,
primiţi rău, ei, de care lumea nu era vrednică, rătăcind prin pustiuri, prin
munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului" (Evrei 11:37-38).
Acolo, ei duceau o viaţă necăjită şi plină de lipsuri. Nu făceau focul decât
noaptea, pentru ca fumul să nu le dezvăluie ascunzătorile. Acolo citeau Biblia
şi se rugau. Când ningea şi trebuia să iasă ca să-şi caute de ale mâncării,
aveau grijă să meargă în şir şi cel din urmă tara după el o creangă mare de
copac ca să şteargă urmele paşilor. Şi totuşi nu le lipsea curajul. Se bucurau
că pot să sufere pentru Domnul Cristos, se încurajau în tăcere şi se zideau pe
credinţa lor preasfântă (Iuda 20).
Şi
tocmai în acest timp de suferinţă, văzând că nu mai era nici o nădejde de
îndreptare generală a bisericii, s-au gândit fraţii să-şi împlinească dorinţa
de a alcătui o biserică, luând toate măsurile necesare posibile ca să păzească
învăţătura mântuirii şi o rânduială sănătoasă. Bătrânii pe care i-au ales ei
pentru un timp, au adunat în acest scop un sinod al fraţilor celor mai de
seamă. S-au adunat în anul 1467 în număr de 70 de preoţi, oameni de neam ales,
învăţaţi, orăşeni şi agricultori. Spre a se şti care vor fi stabiliţi pentru
totdeauna, s-au hotărât să se slujească de sorţi, cum au făcut apostolii ca să
aleagă pe Maria (Faptele Apostolilor 1:24-26). După o rugăciune a lui Grigore,
sorţul a arătat trei bătrâni noi, pe care adunarea i-a primit cu bucurie şi
mulţumiri, ca fiind daţi chiar de Domnul. Trebuia să se facă ordinarea lor. Dar
asta nu se putea face decât printr-un episcop consfinţit, ca de obicei. Printre
ei nu era nici unul; atunci s-au adresat lui Ştefan, cel din urmă episcop al vaudezilor,
care se refugiase în Austria şi care mai târziu a suferit moarte de martir.
Fraţii au trimis la el pe trei dintre preoţii lor, pe care Ştefan i-a sfinţit
ca episcopi. Aceştia la rândul lor au sfinţit pe cei trei bătrâni care au fost
aleşi şi au aşezat pe unul dintre aceştia ca pe al patrulea episcop. Astfel s-a
făcut legătură între fraţi şi vaudezi. Aceştia fiind mai târziu prigoniţi, s-au
unit cu fraţii. Am văzut ce însemnătate dădeau fraţii din Boemia ordinarii şi
succesiunii episcopale. Am arătat că, deşi ei căutau să urmeze Scriptura,
asupra acestui punct ei se depărtau de ea.
De
altfel, râvna lor pentru răspândirea adevărului rămânea totdeauna deosebit de
mare. Într-un interval de pace, către anul 1490, au întocmit şi publicat o
traducere a Sfintei Scripturi în limba boemă. Această traducere a apărut în
scurt timp în mai multe ediţii şi s-a răspândit din belşug. Tiparul, inventat
de curând, a ajutat mult la acest lucru. Dumnezeu, care îndrumează toate
lucrurile, a făcut ca această invenţie să fie făcută la timp potrivit, ca să
pună Cuvântul Său la îndemâna multor oameni. Şi astfel acest popor mic,
interesat şi cu adevărat evlavios a făcut mult pentru a pregăti calea unor oameni
mari ca Luther, Zwingli şi Calvin.
Lui
Podiebrad i-a urmă la tron Ladislas al II-lea, născut în Polonia. Sub domnia
lui, fraţii din „Unitate" s-au bucurat mai peste tot de pace. Totuşi la
începutul domniei, vrăjmaşii lor s-au străduit să-l instige pe el şi pe poporul
său ca să-i persecute. Pentru aceasta au tocmit ca spion pe un om care
pretindea că fusese un lucrător printre fraţi, îndemnat de conştiinţă, spunea
el, i-a părăsit ca să se întoarcă la adevărata biserică, aceea a Romei, şi acum
voia să dezvăluie aşa-zisele nelegiuiri ce se petreceau printre fraţi. El
spunea că fraţii făceau tot felul de fapte urâte, vrăjitorii, şi ucideau pe
oameni ca să le ia banii şi astfel să se îmbogăţească. Erau aproape aceleaşi
învinuiri aduse în chip mincinos de păgâni contra celor dintâi creştini.
Preoţii Romei au trimis pe acest om în mai multe locuri; îl urcau pe amvon şi
acolo, în faţa ascultătorilor îşi spunea minciunile, pe care le răspândea şi
mai departe prin scris. Preoţii se gândeau să instige astfel poporul împotriva
fraţilor şi să oblige pe rege să se ridice împotriva lor. Însă Cel Rău face
câte un lucru care îl înşală tot pe el. Deodată, obosit din cauză că era purtat
din loc în loc, acest om a sfârşit prin a mărturisi că s-a lăsat cumpărat cu
bani şi că nu cunoaşte nimic rău despre fraţi. De asemenea, câteva persoane
care doreau să cunoască adevărul au vizitat în taină adunările lor şi, văzând
că nimic nu se potrivea cu zarva răspândită, s-au unit cu ei.
În
timpul acela, fraţii, simţindu-se prea singuratici, s-au hotărât să cerceteze
şi să afle dacă nu cumva şi în alte locuri se aflau creştini care nu numai să-L
mărturisească pe Domnul Isus cu gura, dar care să se şi silească să-I
slujească, stând strânşi alipiţi de învăţăturile curate ale Cuvântului lui
Dumnezeu şi care să înlăture autoritatea papei, pe care ei îl socoteau Anticrist.
Ar fi vrut, dacă se găseau astfel de credincioşi, să intre în legătura
frăţească cu ei, pentru a fi folosiri prin învăţătura şi exemplul lor. În acest
scop, în 1474 au trimis în diferite părţi oameni încercaţi. Câţiva dintre
nobili s-au îngrijit de cheltuială şi au căpătat paşapoarte de la rege.
Trimişii au vizitat: unul Grecia şi Italia; altul Rusia şi provinciile
învecinate; un al treilea, însoţit de un traducător evreu, a străbătut
Palestina şi Egiptul; un al patrulea a vizitat Tracia. Însă la întoarcerea lor
în ţară au spus că nu au găsit ceea ce căutau şi că peste tot văzuseră pe aşa-zişii
creştini dedându-se la tot felul de păcate.
În
1486, a fost convocat un sinod pentru a se sfătui ce aveau de făcut, ca să
preîntâmpine învinuirea că s-au despărţit de biserică. S-au hotărât ca în orice
loc şi în orice timp ar ridica Dumnezeu învăţători şi reformatori evlavioşi, să
se alăture lor. Dar, fiindcă, după cunoştinţa lor, asemenea oameni încă nu s-au
ivit, au lăsat să treacă trei ani, după care au trimis alţi oameni de încredere
în Franţa şi Italia, ca să constate dacă în acele ţări erau ce căutau ei. Dar
şi acolo au văzut, cu durere, că cea mai mare parte dintre cei ce se numeau
creştini se abătuseră de la învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu, fie în ce
priveşte învăţătura, fie în ce priveşte purtarea. Au găsit totuşi câteva
suflete care mărturiseau pe Domnul cu toate primejdiile ce aveau de întâmpinat
din cauza credincioşiei lor. Ei au vorbit cu aceştia despre credinţa care le
era comună şi i-a încurajat să stăruie pe calea mântuirii. În Franţa, printre vaudezi
au întâlnit astfel de credincioşi, pe care i-au primit cu multă iubire. Însă ei
au fost totodată martori şi ai persecuţiilor pe care le aveau de îndurat aceşti
fraţi.
În
Italia, au văzut chinul de moarte al lui Ieronim Savonarola, care a fost ars pe
rug la Florenţa şi care poate fi socotit ca unul din înaintaşii Reformei. Dar
mai ales la Roma au văzut în ce corupţie căzuse Biserica Catolică. Pe atunci
scaunul pontifical îl ocupa Alexandru al VI-lea şi acest papă în tinereţea sa
fusese unul dintre oamenii cei mai stricaţi ce se pot întâlni. S-a spus despre
el că a călcat în picioare toate legile dumnezeieşti şi omeneşti. Înţelegem ce
impresie trebuie să fi făcut asupra celor doi trimişi ai fraţilor, la vederea
acestor nelegiuiri ale celui ce se numea locţiitorul Domnului Isus pe pământ
şi, în acelaşi timp, şi căpetenia Bisericii. La întoarcerea în ţară, au spus
fraţilor ceea ce au văzut şi aceştia au rămas convinşi că pentru moment nu era
altceva de făcut decât să se roage fierbinte pentru creştinătate şi să îndure
cu răbdare şi curaj încercările pe care Dumnezeu le permitea.
Totuşi,
în acest răstimp de pace de care s-a putut bucura, biserica unităţii fraţilor a
crescut uimitor. Mulţi dintre cei de neam ales li s-au alăturat şi pe moşiile
lor au deschis case de adunare. Prin 1500 erau în Boemia cam două sute de
adunări ale fraţilor. Însă vrăjmaşul nu dormea. Clerul roman a căutat să facă
pe regele Ladislas să le ia libertatea. Un ordin de persecuţie, e drept, curând
după aceea anulat, a fost dat, însă dieta* (* Dieta este adunarea în care se
tratează treburile publice.) a hotărât să nimicească în întregime erezia.
Episcopii au convins pe regină că copilul pe care îl va naşte nu va trăi dacă
nu se va strădui din răsputeri să înduplece pe rege să pornească pe calea
acestei persecuţii. Vrăjmaşii fraţilor au biruit, însă, în ciuda prezicerii
episcopilor, chiar regina, pe când năştea copilul, a murit, şi executarea
poruncii a fost oprită.
Ocrotirea
lui Dumnezeu faţă de fraţi se arăta în acel timp într-un mod cu totul izbitor,
în multe împrejurări. În 1510, intrigile vrăjmaşilor lor au reuşit a face să se
înregistreze de către dietă edictul de persecuţie despre care am vorbit. Marele
cancelar Colowrat, care se dovedise cel mai înverşunat potrivnic al fraţilor,
întorcându-se spre casă, la ieşirea din dietă, s-a oprit la baronul Colditsch.
Acolo istorisea într-o zi la masă, cu un aer foarte mulţumit, planurile de
persecuţie întocmite împotriva picarzilor, supranume dat fraţilor. Apoi,
întorcându-se spre servitorul său, care era unul dintre aceşti fraţi, îi zise:
„Ei,
Simone, ce zici? Iată-ne pe faţă învoiţi să vă nimicim."
„Oh!"
răspunse Simon, „mai este cineva care nu s-a învoit, şi fără care nu se face
absolut nimic."
„Cine
ar îndrăzni să se împotrivească tuturor statelor din împărăţie?" spuse
cancelarul înfuriat. „Numai un trădător al patriei, un nemernic vrednic de
aceeaşi soartă ca a picarzilor;" şi, izbind cu pumnul în masă, strigă
înfuriat: „Să nu mă mai scol de aici teafăr şi sănătos," şi adaugă cu
blestem, „dacă se va lăsa în viaţă unul singur dintre aceşti picarzi!"
„E
acolo sus Acela care va putea împiedica pe deplin împlinirea planurilor
dumneavoastră, dacă va crede de cuviinţă", a răspuns Simon cu îndrăzneală,
ridicând mâna spre cer.
„Ticălosule,"
reluă cancelarul şi mai furios, „ai să vezi numaidecât că este aşa." După
aceste cuvinte, a voit să se scoale de la masă pentru a se întoarce la castelul
său; însă, deodată i-a venit o durere care l-a obligat să cadă din nou pe
scaun. Piciorul i s-a umplut de bube şi umflăturile au crescut foarte repede,
iar toate mijloacele întrebuinţate nu i-au putut opri boala. Cancelarul a murit
peste câteva săptămâni.
Multe
alte cazuri de moarte subită şi îngrozitoare a vrăjmaşilor celor mai de seamă
ai fraţilor au ajuns de pomină pentru toţi şi au dus la acest proverb: „Cine-i
sătul de viaţă, să caute râcă picarzilor şi mai mult de un an nu va avea de
trăit."