DIN
CUVÂNTAREA LUI CRISTIAN DAVID
Va fi
spre binele cititorului să dăm şi notiţele următoare culese dintr-o predică a
lui Cristian David, de marele evanghelist Wesley, cu ocazia unei vizite făcută
de el aşezămintelor din Herrnhut în anul 1738.
„Cuvântul
împăcării pe care îl predicau apostolii", spunea dulgherul Constantin
David, adresându-se, în hainele lui de lucru, ascultătorilor săi, „este că
suntem împăcaţi cu Dumnezeu, nu prin faptele noastre, nici prin propria noastră
dreptate, ci numai şi numai şi pe deplin prin sângele lui Cristos. Dar, va zice
cineva: „Nu trebuie oare să mă întristez şi să-mi pară rău din cauza păcatelor
mele, mai înainte de a nădăjdui că pot fi împăcat cu Dumnezeu?" Da, e bine
şi drept să ai o inimă zdrobită şi întristată. Dar luaţi seama că aceasta nu
este lucrarea voastră, ci aceea a Duhului Sfânt. Mai mult, nu aceasta este
temelia împăcării. Nu prin ea sunteţi îndreptăţiţi; nu prin dreptatea personală
şi nici printr-o mică parte a dreptăţii voastre sunteţi împăcaţi cu Dumnezeu.
Iertarea păcatelor nu se datoreşte, nici în totul, nici în parte, acestei
cauze. Umilirea şi întristarea ta nu sunt de nici un folos. Dimpotrivă, aceasta
este o piedică în calea îndreptăţirii, adică, dacă te întemeiezi cât de puţin
pe simţămintele tale, dacă te gândeşti: Trebuie să mă căiesc atât sau atât,
trebuie să mă întristez înainte de a putea fi îndreptăţit - pui căinţa ta,
durerea ta, smerirea ta, ca temei sau cel puţin ca o parte din îndreptăţirea
ta, şi prin urmare aceasta este o piedică în calea îndreptăţirii tale, o
piedică ce trebuie înlăturată.
„Deci,
adevărata temelie nu e nici căinţa ta, nici propria ta dreptate, şi nici orice
ar putea veni de la tine; mai mult, nici ceea ce lucrează Duhul Sfânt în tine.
Temelia îndreptăţirii tale este ceva în afară de tine: este sângele lui Cristos,
pentru că iată ce spune Cuvântul: „Celui ce nu face fapte, ci crede în Cel ce
îndreptăţeşte pe păcătos, credinţa îi este socotită ca dreptate" (Romani
4:5). Nu vedeţi din aceste cuvinte că temelia nu e în nimic din ceea ce este în
noi? Nu e nici o legătură directă între Dumnezeu şi cei nelegiuiţi; ei sunt cu
totul despărţiţi unul de altul; n-au nimic împreună. Deci nu-i nimic care să-i
apropie de Dumnezeu şi să-i împace cu El. De fapt, ce găsim în ei? Fapte ale
dreptăţii, de pocăinţă? Nu, ci numai nelegiuire.
„Aşa
stând lucrurile, mergeţi de-a dreptul la Cristos, cu toată nelegiuirea voastră.
Spuneti-I: „O, Tu, ai cărui ochi sunt ca o flacără de foc, care îmi cercetezi
inima, Tu vezi că sunt nelegiuit; sângele Tău să mă mântuiască, pentru că în
mine nu-i decât nelegiuire." Lucrul acesta nu pot să-l înţeleagă
înţelepţii şi învăţătorii acestei lumi. Pentru ei este o nebunie. Păcatul este
singurul lucru care desparte pe om de Dumnezeu; păcatul este de asemenea
singura dovadă, singurul motiv ca păcătosul să se poată prezenta înaintea
Mielului lui Dumnezeu, ca să aibă milă de el şi, în puterea sângelui Său, să-l
aducă la Tatăl. Iată temelia care nu poate fi zguduită. Prin credinţă suntem
puşi pe această temelie, iar această credinţă este darul lui Dumnezeu."
Aşa
era învăţătura vestită la Herrnhut, aceea care dă la o parte pe om cu faptele
lui, pentru ca păcătosul să găsească totul în Domnul Cristos şi prin Domnul Cristos.