UNGEREA,
ORDINAREA ŞI CĂSĂTORIA
Ne
mai rămân de văzut cele din urmă trei taine ale bisericii romane. Cea dintâi
este numită maslu. Nu se dă decât bolnavilor în ultimul grad, fiind cea din
urmă ungere. Biserica romană învaţă că prin ea se spală cea din urmă rămăşiţă a
păcatelor, pentru ca bolnavul, când moare, primind-o, să meargă de-a dreptul în
cer, şi să-i dea tărie să înfrunte groaza morţii. Dacă cineva moare fără să fi
primit această taină, sau a refuzat-o, se duce în iad.
Vedem
într-asta câtă stăpânire îşi ia biserica romană asupra sufletelor, pentru că
numai preotul poate da această taină. Şi să observăm cum totul s-a aranjat
astfel ca inimile să fie stăpânite de teamă şi ca urmare ce fel de Dumnezeu
groaznic şi fără milă li se înfăţişează! Iată în ce constă această ungere din
urmă (maslu). Preotul îmbrăcat într-un veşmânt de culoare violetă soseşte la
patul muribundului şi-i prezintă un crucifix pe care acesta trebuie să-l sărute
cu respect. După câteva rugăciuni şi stropiri cu apă sfinţită şi după ce
preotul a ascultat mărturisirea bolnavului, dându-i euharistia* (* Euharistia
dată în cea din urmă clipă este numită „Viotica", cuvânt provenit din latineşte
„Via", drum, şi se întrebuinţează pentru a numi merindele. În vorbirea
bisericii romane, înseamnă merinde pentru drum lung, marea călătorie, ca să-l
întremeze pe acela ce o va face.) îi face ungerea. Pentru aceasta, cu degetul
cel mic muiat în untdelemn sfinţit atinge diferitele părţi ale trupului care au
putut fi mădulare ale păcatului, făcând semnul crucii, începe de la ochi,
zicând: „Pe temeiul sfintei Sale ungeri şi prin mila Sa cea mare, Domnul să-ţi
ierte toate păcatele făcute cu ochii tăi." Şi tot aşa urmează cu celelalte
mădulare ale trupului, urechile, nasul, gura şi mâinile, apoi pieptul şi picioarele.
Urmează rugăciuni şi semnul crucii, după aceea se arde pânza cu care preotul
şi-a şters degetul cel mic. Muribundul poate atunci să se ducă în siguranţă;
cerul îi este deschis.
Abia
în secolul al XII-lea s-a introdus această ceremonie, cea din urmă faptă a unui
adevărat catolic. Învăţătorii romani sprijinesc maslul pe următoarele cuvinte
din Scriptură: „Scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi
şi-i vindecau" (Marcu 6:13). Apoi: „Este vreunul printre voi bolnav? Să
cheme pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn,
în Numele Domnului. Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav" (Iacov
5:14-15). Cine nu vede că aceste locuri n-au nici o legătură cu maslul? Maslul
ar avea drept scop mântuirea sufletului, şi nicidecum vindecarea trupului,
pentru că se dă numai muribunzilor, pentru a le deschide cerul. Dar în aceste
versete se vorbeşte despre vindecarea trupului, fie pe calea minunilor, fie ca
răspuns la o rugăciune făcută cu credinţă, fără de care ungerea nu va avea nici
o urmare. Iar pentru a merge de-a dreptul în cer, mai are nevoie un muribund şi
de altceva decât de credinţa în Domnul Isus? Scriptura spune: „Crede în Domnul
Isus şi vei fi mântuit." „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică." „Voi
sunteţi mântuiţi prin har, prin credinţă" (Faptele Apostolilor 16:31; Ioan
3:36; Efeseni 2:8). Unde este vorba despre slujba şi ungerea unui preot? Nicăieri
în Cuvântul lui Dumnezeu. Cine crede în Domnul Isus este spălat de toate
păcatele lui şi făcut curat, în stare să se prezinte înaintea lui Dumnezeu.
Acolo se poate duce în pace: „Să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la
Domnul" (2 Corinteni 5:8). A avut nevoie tâlharul de pe cruce de cea din
urmă ungere pentru a fi chiar în ziua aceea „în rai" cu Domnul Isus?
Ştefan, primul martir, care îşi încredinţa Domnului Isus duhul, n-a primit-o;
el şi atâţia alţii care au murit în credinţă nu ar fi mântuiţi, în timp ce acei
care niciodată nu s-au întors la Dumnezeu şi ale căror păcate n-au fost şterse,
ar merge în cer pe temeiul acestei „taine" făcută de un om! Aceste
rânduieli inventate de oameni, nici pe departe nu sunt bune decât să aducă
sufletul într-o teamă superstiţioasă şi fără temei şi dau o asigurare
închipuită unor oameni care în întreaga lor viaţă nu s-au gândit la Dumnezeu.
După
taina aceasta urmează cea a ordinării* (* Această „taină" este numită
astfel pentru că ea stabileşte o ordine în societatea creştină, separând clerul
de laici şi pentru că împarte clerul în mai multe grade, alcătuind o ierarhie,
o ordine (diaconat, preoţie, episcopat etc).) conferită prin ceremonia ordinării.
Ea acordă preotului dreptul de a sluji liturghia şi a administra toate tainele
(în afară de confirmare şi de ordinare, care sunt rezervate episcopului).
Pentru a stabili un preot, episcopul îi face punerea mâinilor, îl unge cu untdelemn
sfinţit şi îi dă să atingă obiectele sfinte (potirul şi vasul cu ostia),
permiţându-i să aducă jertfa liturghiei (mesa). Preotul sfinţit în acest fel
are de aici înainte puterea să sfinţească adevăratul trup al Domnului în Cină,
adică de a împlini aşa-zisa minune care transformă pâinea şi vinul în trupul şi
sângele Domnului Isus. Caracterul dăruit prin ordinare este de nedesfiinţat,
adică nu poate fi şters, aşa că cine părăseşte preoţia este socotit ca un
apostat. La aceasta, biserica romană adaugă celibatul obligatoriu,** (**În ce
priveşte celibatul preoţilor, citim că Petru era căsătorit.) adică preoţilor le
este interzis să se căsătorească.
Toate
acestea nu-şi au nici un temei în Scriptură, ba chiar îi sunt împotrivă. Mai
întâi, nu vedem nicăieri o clasă aparte de preoţi, în afara celorlalţi creştini.
La evrei era această deosebire. Dar acum toţi adevăraţii credincioşi sunt
preoţi ca să aducă lui Dumnezeu nu trupul lui Isus Cristos, care a fost adus ca
jertfă odată pentru totdeauna pe cruce, ci jertfe de laudă şi binecuvântări (1
Petru 2:5; Evrei 13:15; Apocalipsa 16). Sarcina de bătrân sau supraveghetor
constă în a paste turma - adunarea - lui Dumnezeu, turma Domnului (Faptle
Apostolilor 20:17-18). În adunare erau mai mulţi bătrâni sau supraveghetori.
Scriptura nu vorbeşte de dioceze peste care să se aşeze câte un episcop sau
arhiepiscop. Ea nu pomeneşte nici de cardinali. Cuvântul lui Dumnezeu nu ne
arată decât două servicii în biserică: bătrâni sau supraveghetori şi diaconi
sau servitori (Filipeni 1:1; 1 Timotei 3:1-8). Locul acesta de la urmă arată
însuşirea ce trebuie s-o aibă supraveghetorii şi servitorii. În ce priveşte
celelalte sarcini, exorcist, cititor, subdiac etc ce se află în biserica
romană, Scriptura nu vorbeşte nimic despre ele. Să mai observăm că Petru ar fi
fost cel dintâi papă după biserica romană, dar vedem că el însuşi se aşază în
rândul celor bătrâni (1 Petru 5:1).
De
asemenea Pavel apără dreptul de căsătorie şi cere ca supraveghetorii sau
bătrânii, ca şi servitorii, să fie bărbaţi ai unei singure soţii. Mai mult,
acelaşi apostol spune, prin Duhul Sfânt, că în timpurile din urmă mulţi se vor
lepăda de credinţă, alipindu-se de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile
demonilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi
cu fierul roşu în însăşi conştiinţa lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea
bucatelor, pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către
cei ce cred şi cunosc adevărul (1 Corinteni 9:5; 1 Timotei 3:2-12; 4:13).
Nu
vom spune nimic despre căsătorie, pe care Dumnezeu a rânduit-o de la început,
decât că în Cuvântul lui Dumnezeu nu este prezentată niciodată ca pe o taină,
cu toate că sunt date multe învăţături preţioase bărbaţilor şi femeilor. Cu ce
legături înguste înlănţuie biserica romană pe aceia care au intrat sau intră
sub influenţa ei! Pretutindeni şi în toate, ea amestecă pe preot în viaţa
laicilor şi prin aşa-zisele taine întinde o cursă sub paşii fiecăruia dintre
fiii ei. Dacă ei nu vor să-i fie pe plac, iată-i învinuiţi că dispreţuiesc
biserica, că sunt eretici, şi a fost un timp când o astfel de învinuire a avut
urmări grozave.