CONFIRMAREA
ŞI POCĂINŢA
Nefiind
mulţumită cu cele două rânduieli aşezate de Domnul, Biserica Romei a mai
adăugat, de la sine, cinci taine pe lângă botez şi cină. Vestitul sinod de la
Trente, ţinut în veacul al 16-lea (1545-1563) şi care a statornicit învăţătura
romană, înşiră aceste taine în felul următor: botezul, confirmarea, euharistia
* (* Acest cuvânt înseamnă mulţumire. El arăta la început rugăciunile ce
însoţeau părtăşia la Cină şi a sfârşit prin a i se da chiar Cinei.) sau cina,
pocăinţa, ungerea cu mir, preoţia şi căsătoria. În afară de botez şi cină,
celelalte taine sunt invenţii omeneşti, despre care nu se spune nimic în
Scriptură. Am vorbit despre botez; şi acum, câteva cuvinte despre celelalte
taine.
Confirmarea,
în biserica romană, este o ceremonie având drept ţintă întărirea darurilor
căpătate prin botez. De obicei se face pentru copiii de 11-12 ani, înainte de a
fi primiţi la ceea ce se numeşte cea dintâi comuniune, cea dintâi părtăşie la
Cină. Socotesc că astfel îi fac „creştini deplini, împărtăşindu-le bogăţia
harurilor Duhului Sfânt." Numai episcopul are puterea aceasta de a
confirma, lucru pe care-l face prin punerea mâinilor, semnul crucii şi ungerea
cu untdelemn sfinţit. La aceasta mai adaugă un suflat uşor peste obraz, cu
aceste cuvinte: „Pacea să fie cu tine." Am putea gândi oare că prin aceste
lucruri s-ar putea face cineva creştin sau chiar creştin deplin sau că s-ar
putea da astfel Duhul Sfânt? Este vorba de aşa ceva în Scripturi? Nicidecum.
Aceşti sărmani copii, care sunt confirmaţi în felul acesta, poate că nu sunt
mântuiţi. Pentru că prin credinţa în Domnul Isus avem răscumpărarea, prin
sângele Său iertarea păcatelor şi numai crezând în El primim Duhul Sfânt. Să
citim ce spune apostolul Pavel în Efeseni 1:13: „Şi voi, după ce aţi auzit
Cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, aţi crezut în El şi aţi fost
pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei." Acolo nu este vorba de nici un
episcop, de punerea mâinilor, nici de ungere. Omul cu ceremoniile lui n-are ce
căuta aici, după Cuvânt. Totul vine de la Dumnezeu pentru acela care crede.
Pocăinţa
este, pentru biserica romană, taina prin care sunt iertate păcatele făptuite
după botez. Se cere păcătosului părerea de rău, mărturisirea, îndreptarea
lucrurilor (adică repararea greşelii prin anumite fapte de binefacere) şi
hotărârea fermă de a nu mai face o astfel de greşeală. Taina aceasta este
împlinită numai prin episcopi sau preoţi, prin formula iertării de păcate: „Eu
te iert de păcatele tale, în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului
Sfânt." Unde găsim aşa ceva în Scriptură? Unde este scris că trebuie să
mărturiseşti unui om în taină greşelile făcute şi că acesta are putere să dea o
pedeapsă pentru a le ispăşi? Nicăieri. Fără îndoială, dacă un creştin cade în
vreo greşeală, trebuie să se judece, să se pocăiască şi de aici înainte să aibă
groază de păcat. Dar cui oare trebuie să mărturisească? Cuvântul lui Dumnezeu
spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El (adică Dumnezeu) este credincios şi
drept ca să ne ierte şi să ne curate de orice nedreptate" (1 Ioan 1:9).
Cui a
mărturisit David nelegiuirea lui? El spune: „Eu am zis: „Îmi voi mărturisi
Domnului fărădelegile" şi Tu ai iertat vina păcatului meu" (Psalmul 32:5).
Este adevărat că la Iacov 5 este scris: „Mărturisiţi-vă păcatele unii altora şi
rugaţi-vă unii pentru alţii." Dar asta nu vrea să spună: mărturisiţi-vă
păcatele unui preot, ci dacă aţi greşit faţă de un altul, mărturisiţi-vă
aceluia. Este un lucru pe care nimeni nu trebuie să-l nesocotească. Nu-ţi mai
găseşti pacea cu nici un chip când rămâne peste cuget povara unei greşeli
făptuite (vezi Psalmul 32:3). Dar mai presus de toate, mărturiseşte totul lui
Dumnezeu, care iartă aşa cum spune în Cuvântul Său. Cât despre dezlegarea dată
de un om, cine poate să ierte păcatele, afară de Dumnezeu? Aşa ne învaţă
Scriptura. Este scris: „Oricui veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, oricui
le veţi tine, vor fi ţinute" (Ioan 23:23). Dar aici nu este vorba de
dezlegarea dată după mărturisirea tainică făcută la urechea unui preot. Domnul,
prin cuvintele acestea, încredinţează ucenicilor lucrarea de a vesti lumii
iertarea păcatelor celor care cred şi, dimpotrivă, condamnarea celor care nu
cred (Faptele Apostolilor 2:38; 3:19; 5:31; 13:38-41; 16:31; 28:28).
În
timpurile de la început ale bisericii se cerea ca acei care făcuseră vreun
păcat deosebit, să-l mărturisească în public înainte de a fi reprimiţi în
comuniunea creştină. Marele împărat Teodosie a fost obligat să se smerească în
felul acesta înaintea întregului său popor, la Milan. Încetul cu încetul se
ajunge ca mărturisirea să fie făcută preoţilor şi în anul 1215 papa Inocenţiu
III a hotărât mărturisirea la ureche ca obligatorie, pentru ca cineva să se
poată împărtăşi, căsători şi spre a primi ultimele taine înainte de a muri. Şi
aşa conştiinţa oamenilor era înlănţuită de teama pierzării, dacă ai muri fără
dezlegare, aşa cum învaţă biserica de la Roma, iar puterea preoţilor şi prin
urmare a Romei asupra sufletelor era astfel sprijinită. Asemenea practică născocită
de oameni a dat naştere, după cum este uşor de înţeles, la tot felul de abuzuri
şi neorânduieli de ordin moral.
După
taina pocăinţei, sinodul din Trente aşază euharistia sau cina. Dar cât de mult
se deosebeşte ea, în biserica romană, de cina simplă aşezată de Domnul în
amintirea morţii Sale! Cina a devenit liturghie, mesa.* (* Cei care erau daţi
afară din comuniune şi catehumenii, cărora nu le era îngăduit să ia parte la
„taine" erau trimişi afară prin aceste cuvinte: „Ite, missa est
ecelesia", adică: „Duceţi-vă, adunarea este terminată." Din
„missa" a devenit „messa".) Este slujba cea mai însemnată din
biserica romană. Papa Grigore numit cel Mare a stabilit slujba liturghiei în
liniile ei principale. Sinodul din Trente i-a dat forma definitivă pe care o
are în toate bisericile romane. Mesa se împarte în două părţi principale.
Prima, numită altădată mesa catehumenilor, pentru că la început nu erau primiţi
decât la această parte dintâi, este alcătuită din rugăciuni, lecturi din
Biblie, cântări, predică, ce constituie o pregătire sau o introducere la mesă.
A doua parte, numită altădată mesa credincioşilor, constituie sacrificiul
propriu-zis şi cuprinde aşa-zisul ofertoar, adică jertfirea pâinii şi a vinului
ca să fie sfinţite. Aceasta era consacrarea în care, prin cuvintele instituirii
cinei, rostite de către preot, se înfăptuia, potrivit bisericii romane, taina transubstanţieii,
despre care vom vorbi mai departe. Apoi preotul lua împărtăşania cu pâinea şi
cupa cu vin, iar asistenţii care cereau, luau numai din pâine. Liturghia* (*
Pâinea împărtăşaniei este făcută din făină şi apă fără aluat, pe care este
gravat semnul crucii. I se mai dă numele de ostie sau jertfă. Vom vedea de ce.
Este păstrată în ostensoar, un vas împodobit în care este pusă şi dusă
mulţimii. Nu se găseşte nimic asemănător în Scriptură. Pâinea pe care a frânt-o
Domnul Isus era aceea care se servea la masă; nu era o pâine special făcută.) se
sfârşeşte prin cântări de laudă, apoi adunarea era invitată să plece prin
cuvintele: „Ite, missa est."
Fără
a mai vorbi despre toate câte însoţesc sărbătorirea liturghiei, podoabele
altarului, lumânările şi tămâia, veşmintele preoţilor şi ale celor care îl
însoţesc, lucruri care amintesc formele iudaismului şi chiar ale păgânismului,
se vede uşor cât de mult s-a depărtat biserica romană de închinarea în Duh şi
în adevăr despre care vorbeşte Domnul Isus (Ioan 4:23-24) şi a înlocuit-o prin
nişte slujbe (ceremonii) aranjate mai dinainte şi cu lucruri care influenţează
simţurile! Este o slujbă-cult fixată de un om, în care nu s-a lăsat nimic
lucrării libere a Duhului Sfânt. Mai mult, preotul singur are dreptul de a o
îndeplini, făcând parte dintr-o clasă aparte, în timp ce, după Cuvântul lui
Dumnezeu, toţi credincioşii sunt o „preoţie sfântă" (1 Petru 2:5-9),
fiecare din cei care o alcătuiesc, având posibilitatea de a aduce laude şi
binecuvântări la masa Domnului, sub îndrumarea Duhului Sfânt.
Observaţi
după aceea că liturghia se rosteşte în latineşte: rugăciuni, cântece, citiri,
aproape totul este rostit în latineşte, limbă străină pentru cea mai mare parte
din cei de faţă, aşa că acestea toate nu sunt pentru ei decât forme şi recitări
goale. Or, apostolul Pavel scrie că mai degrabă voia să spună în adunare cinci
cuvinte înţelese, decât zece mii într-o limbă străină (1 Corinteni 14:19).
Dar
sunt unele lucruri şi mai rele: cele mai grave greşeli intră în cultul acesta
al bisericii romane. Masa de cuminecare (împărtăşanie) a devenit un altar.
Sinodul (Consiliul) din Trente învaţă în adevăr că prin cină sau liturghie
(mesa) se aduce o adevărată jertfă, nu de sânge, e adevărat, dar o jertfă în
adevăr ispăşitoare, având putere asupra păcatelor neispăşite ale viilor şi
morţilor. Domnul Cristos S-a adus jertfă, spune sinodul; este aceeaşi jertfă a
Aceluia care odinioară S-a adus pe Sine Însuşi la cruce, iar acum ea se repetă -
pretind ei - prin slujba preoţilor. Prin această jertfă ispăşitoare înnoită în
fiecare zi în euharistie, Dumnezeu (după biserica romană) este împăcat şi putem
să ne apropiem de El. Se vede bine că învăţătura aceasta este împotriva
Scripturii. Duhul Sfânt în epistola către Evrei spune că jertfirea trupului lui
Cristos s-a făcut odată pentru totdeauna; că „Cristos a adus o singură jertfă
pentru păcate" şi „printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru
totdeauna pe cei sfinţi," în aşa fel că „Dumnezeu nu-Şi va mai aduce
aminte niciodată de păcatele lor, nici de fărădelegile lor" şi că „acolo
unde este iertare de păcate, nu mai este jertfă pentru păcate." Mai mult,
ni se spune că Cristos nu poate să se aducă de mai multe ori jertfă pentru
păcate, pentru că atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori; şi în
sfârşit că „fără vărsare de sânge nu este iertare" (Evrei 10:10,12,14,17;
9:22,25). O jertfă fără vărsare de sânge nu este jertfă, şi Cristosul înălţat
în glorie nu mai poate suferi, ceea ce ar fi necesar pentru o adevărată jertfă.
Pretutindeni în capitolele acestea ale epistolei către Evrei 9 şi 10, se
stăruie asupra acestui adevăr, că este o singură, unică jertfă a lui Cristos,
şi cu totul de ajuns pentru a ridica păcatele; aşa că jertfa liturghiei nu este
jertfă, iar sufletele care se sprijine pe aceste învăţături mincinoase sunt
înşelate şi nu pot să se bucure niciodată de pacea care izvorăşte din unicul
sacrificiu al lui Cristos, prin care Dumnezeu nu-Şi mai aminteşte de păcatele
şi nelegiuirile noastre.
Observaţi
apoi că mesa (liturghia) este jertfă pentru cei vii şi pentru cei morţi.
Scriptura nu ne spune nicăieri că păcatele celor care au murit pot fi ispăşite.
Ea spune numai atât: „După moarte vine judecata" (Evrei 9:27), pentru cei
care n-au crezut aici în Domnul Isus Cristos şi în singura jertfă ispăşitoare.
Gândul unei jertfe pentru morţi se leagă de o altă rătăcire propovăduită de
biserica romană, aceea a purgatoriului. E vorba de un loc unde nu-i nici cer
nici iad, unde sufletele suferă pentru păcatele care n-au fost ispăşite pe
pământ, până când vor fi curăţite. Biserica romană pretinde că liturghiile
rostite pentru aceste suflete scad ceva din chinurile lor! Cuvântul lui
Dumnezeu nu spune nimic despre aşa ceva.
La
această rătăcire a unei jertfe zilnice a lui Cristos şi fără sânge se mai
adaugă o alta şi mai gravă, aceea a transubstanţierii sau a schimbării de
substanţă. După această învăţătură, când preotul rosteşte cuvintele sfinţirii,
pâinea şi vinul, păstrându-şi înfăţişarea lor, sunt în realitate transformate
în trupul şi sângele Domnului Isus. Această învăţătură a fost născocită în
secolul al noulea (cel mai întunecos din Evul Mediu) de către călugărul
Paschase Radbert. Întemeindu-se pe cuvintele: „Acesta este trupul Meu"* (*
Ceea ce vrea să spună: „aceasta înfăţişează trupul Meu," după cum în
aşezarea Paştelor, mielul este numit Paştele Domnului (Evrei 12:11)!) el
spunea: „Pâinea şi vinul, după ce au fost sfinţite, nu sunt altceva decât
carnea şi sângele Domnului Cristos, aceeaşi carne născută din Maria şi care a
suferit pe cruce". După o îndelungă şi vie împotrivire a celor care nu
credeau aşa, al patrulea sinod din Latran, în 1215, a sfinţit această
învăţătură în termenii aceştia: „Trupul şi sângele Domnului sunt în adevăr
căpătate prin sfinţirea altarului, în înfăţişarea pâinii şi a vinului, când
prin puterea lui Dumnezeu şi prin mijlocirea preotului care face slujba, pâinea
este schimbată în trup, iar vinul în sângele lui Cristos." „Transformarea
făcută în acest fel este atât de adevărată şi întreagă, încât pâinea şi vinul
conţin pe Cristos în întregime - dumnezeirea, unitatea, suflet, trup şi sânge,
toate câte ţin de ele." Iar sinodul din Trente, în secolul al XVI-lea a
întărit această învăţătură, şi orice membru al bisericii romane trebuie să
creadă sub pedeapsa anatemei!
Preotul,
la un moment dat, ridică ostia (împărtăşania) şi datorită cuvintelor pe care le
rosteşte, această ostie (împărtăşanie) este Dumnezeu Însuşi. Preotul se aruncă
la pământ, închinându-se, şi tot poporul face la fel. Un om şi adeseori un om
rău îşi crează Creatorul! Ceva atât de hulitor şi totuşi atât de preţuit,
pentru că ostia, spune biserica romană, nu mai este pâine, ci Cristos Însuşi!
Cei care citesc Cuvântul lui Dumnezeu ştiu din el că acum Cristos este în
mărire şi cu un trup glorificat, deci El nu mai poate fi în acelaşi timp şi
aici, suflet, trup şi sânge, în ostie. Sângele Său a fost vărsat odată pentru
totdeauna pentru ispăşirea păcatelor şi nu mai poate fi şi în potir. Ar fi
trebuit atunci să fie mai mulţi Cristoşi. La cină, după Scriptură, se vesteşte
moartea Domnului şi se aminteşte de moartea Domnului, dar a presupune că se
mai poate da morţii un Cristos glorificat, este ceva nelegiuit şi potrivnic
adevărului. Aici este una dintre cele mai triste rătăciri ale bisericii romane,
este o idolatrie îngrozitoare. Să amăgeşti o lume întreagă, făcând-o să creadă
că o bucată de pâine s-a prefăcut în Dumnezeu şi că trebuie să i te închini!
Biserica
romană a aşezat o sărbătoare pe care a numit-o sărbătoarea Dumnezeirii sau a Sfântului
Sacrament. În acea zi, într-o procesiune solemnă, ostia este dusă într-un
ostensoar pompos. La trecerea lui, toată lumea trebuie să îngenunche în semn de
închinare, întrucât acela este Dumnezeu, spun preoţii. În anumite ţări, ca de
exemplu în Spania, preotul care duce împărtăşania unui muribund este însoţit de
un om care pe tot parcursul drumului sună dintr-un clopoţel. Îndată ce acesta
trece prin apropiere, toţi cei care aud sunetul trebuie să cadă în genunchi şi
să rămână aşa până ce sunetul nu mai poate fi auzit. Preotul spune lumii
credulă şi muribundului că însuşi Dumnezeul Cel viu Se află în potirul său şi
că este dus astfel.
Am
văzut de asemenea că credincioşii de rând se împărtăşesc numai cu pâine.
Paharul este păstrat numai preoţilor. Este încă o invenţie omenească, despre
care Cuvântul lui Dumnezeu nu spune nimic. Ba dimpotrivă, Domnul spune
ucenicilor Săi: „Beţi toţi din acesta"; şi apoi apostolul, adresându-se
întregii adunări din Corint, spune că: „Fiecare să mănânce din pâine şi să bea
din pahar" (Matei 26:27; 1 Corinteni 11:28). Această oprire de a se da
potirul şi laicilor se face sub cuvânt că ar putea să cadă câteva picături de
vin sfinţit pe barbă sau că cei bolnavi ar putea să-l verse şi că de altfel
anafura (ostia) conţine şi carnea Domnului şi sângele Său. Spun de asemenea că
sângele fiind în împărtăşanie, nu mai este nevoie ca laicii să mai ia potirul.
Dar atunci pentru ce preoţii mai beau din el? Se vede lămurit că acesta
rânduială au aşezat-o pentru a arăta mai lămurit superioritatea preoţilor.
Ne-am
ocupat mai mult de acest lucru, pentru că este unul din punctele ce
caracterizează în modul cel mai lămurit Biserica Catolică; mesa este centrul
religiei catolice. A merge la mesa este lucru de căpetenie pentru adevăratul
catolic roman; dar nimic nu arată mai limpede decât mesa cât de mult s-a
depărtat această biserică de adevăr.