CULTUL
FECIOAREI
După
unele lucruri în legătură cu aşa-zisele taine, vom vedea şi alte învăţături
triste şi potrivnice Scripturii, pe care biserica romană le impune sufletelor
căzute sub jugul ei. Cea dintâi este cultul fecioarei Maria, al sfinţilor şi
îngerilor, lucru cu totul străin Cuvântului lui Dumnezeu. Şi aşa s-a strecurat
aici o idolatrie mai rea decât a păgânismului, pe care ea îl imită în multe
privinţe.
Către
mijlocul secolului al patrulea, într-un timp când adevărata evlavie decăzuse
mult, spre a face loc multor slujbe superstiţioase, a început a fi venerată şi
fecioara Maria într-un fel deosebit, ca model al fecioarelor, adică a celor
care făcuseră jurământul celibatului. Curând după aceea a devenit un obicei de
a i se da numele de mama lui Dumnezeu (Maica Domnului), ceea ce a dat naştere
la luptele nestorianismului. Cu toată împotrivirea puternică de la început a
celor ce nu primeau această învăţătură, cultul Mariei totuşi s-a stabilit şi
s-a întins puţin câte puţin peste tot. Chiar prin secolul al cincilea se puteau
vedea prin toate bisericile numeroase înfăţişări ale fecioarei, ţinând în braţe
pe copilul Isus. Poporul ignorant, ieşind din practicile păgânismului, cu prea
puţină cunoştinţă despre curatele şi sfintele adevăruri ale Scripturii, adus
la un creştinism compus din forme şi ceremonii (slujbe), având un cult cu o
pompă împrumutată de la iudaism şi de la păgânism, nu a avut mare greutate să
înlocuiască pe una sau pe alta dintre zeiţele pe care le adora, prin fecioara
Maria ce li se înfăţişa totdeauna ca având loc mai înalt pe lângă Dumnezeu, în
cer. În slujba obişnuită Mariei, se întrebuinţează un imn care începe astfel:
„Închinăciune, stea a mării, mama augustă a lui Dumnezeu şi pururea fecioară,
poarta norocită a cerului... Întăreşte-ne în pace, meritând mai bine ca Eva
numele de mamă a celor vii." Apoi: „Arată că eşti mama noastră, capătă
iertarea crimelor noastre."
S-a
ajuns la sfârşitul secolului al şaselea la adoptarea legendei adormirii ei,
după care în clipa morţii sale, Maria ar fi fost dusă în cer de către îngeri.
Biserica romană a şi sfinţit această pretinsă înălţare; la serviciul rânduit
pentru a o cinsti se spun aceste cuvinte: „Ne bucurăm în Domnul, respectând
ziua sărbătoarei în cinstea preafericitei Fecioara Maria, de adormirea căreia
îngerii se bucură şi laudă pe Fiul lui Dumnezeu" şi mai departe: „Maria
s-a înălţat la cer; armata îngerilor se bucură.” În acelaşi timp, biserica
romană, luând pasaje din Psalmi şi din profeţii care se referă la Israel şi la
Ierusalim, şi le dă fecioarei, care nu mai este umila Marie aşa cum o prezintă
Scripturile, pentru că ea a ajuns zeiţa care se cinsteşte ca „Regina
Cerului". Acesta este unul dintre numele pe care i le dă biserica romană.
Nu ne aminteşte acest lucru de închinarea pe care israeliţii, părăsind pe
adevăratul Dumnezeu, o dădeau zeiţei Astarteea, regina cerurilor? Domnul spune
lui Ieremia: „Nu vezi ce fac ei în cetăţile lui Iuda şi pe străzile
Ierusalimului?" Copiii adună lemne şi părinţii aprind focul, iar femeile
frământă plămădeala ca să pregătească turte împărătesei cerului. Şi aceşti evrei
sărmani coborâţi în Egipt, stăruind în idolatria lor, spun profetului: „Nu te
vom asculta în nimic din cele ce ai spus în Numele Domnului. Noi vrem să facem
cum am spus cu gura noastră şi anume să aducem tămâie împărătesei cerului"
(Ieremia 7:17-20; 44:15-19). Şi iată o idolatrie asemănătoare, strecurată în
creştinătate, cu această îngrozitoare creştere a răului, că ea se leagă de
sfintele nume ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt!
Maria
a devenit treptat obiect direct de adoraţie; iar papa Urban II la sinodul de la
Clermont în anul 1095 a confirmat serviciul zilnic, cât şi zilele şi
sărbătorile care îi erau păstrate în mod deosebit. I-au fost închinate biserici
cu numele de „Notre Dame" şi în toate bisericile se află o capelă ce îi
este închinată.
La
învăţătura adormirii Fecioarei se adaugă cu încetul aceea a imaculatei
concepţii, prin care se înţelege că s-a născut fără păcat, ea căreia îngerul
i-a zis: „Tu ai găsit har înaintea lui Dumnezeu", şi cum spunea chiar ea
însăşi: „Sufletul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu" (Luca 1:30,47).
Dacă ea ar fi fost fără păcat, ar mai fi avut nevoie să găsească har şi să aibă
în Dumnezeu pe Mântuitorul său? Învăţătura* (* Biserica catolică se scuză că,
de fapt, nu adoră fecioara sau pe sfinţi, aceştia fiind creaturi. Ea face
deosebire între adorare (latreuo), care este rezervată numai lui Dumnezeu, şi
omagiul adus sfinţilor şi îngerilor. Dar acesta este un complet echivoc şi
contradicţia devine evidentă când Maria este declarată Regina cerurilor şi este
numită „mama lui Dumnezeu". O creatură nu poate fi mama lui Dumnezeu,
Creatorul.) imaculatei concepţii începuse chiar din secolul al optulea şi s-a
întins îndată în biserică şi totuşi nu fără împotrivire. Ea a fost întărită în
sfârşit de papa Pius al IX-lea în 1854, dar sărbătorirea ei îi era ţinută de
mai înainte. La serviciul acestei sărbători au fost date Fecioarei cuvintele
din Isaia 61:10 şi cele de la Proverbele 8:22-25 care se referă la Domnul
Isus! Nu se vede într-asta un fel de hulă? În acelaşi serviciu se mai citesc
aceste cuvinte** (**La intrarea unei biserici din Lisabona se află gravată
această inscripţie: „Zeiţei Fecioare din Loretta, italienii devotaţi dumnezeirii
ei i-au închinat această biserică.") : „Tu eşti preafrumoasă, Marie, pată
dintru început nu este în tine" şi mai departe: „Astăzi a ieşit o mlădiţă
din rădăcinile lui Isai, astăzi Maria a fost concepută fără nici o racilă a
păcatului." Observaţi că cele dintâi cuvinte se află în profeţia lui Isaia
despre Domnul Isus când va veni să domnească în timpul împărăţiei de o mie de
ani (Isaia 11:1). Dar biserica romană le dă Fecioarei! Apoi se mai spune: „Astăzi
s-a zdrobit de ea capul şarpelui celui vechi", cuvinte ce se află în
Geneza 3:15 şi privesc pe Acela care este sămânţa sau posteritatea femeii,
adică Isus, şi nu Maria. Cât este de imoral cel ce se foloseşte astfel de
Cuvântul lui Dumnezeu, cel ce îl răstălmăceşte pentru a susţine o adevărată
idolatrie!
Ce se
vede în aceasta? În toate bisericile catolice, în capele, ca şi în case, se
află reprezentări ale Fecioarei şi copilului Isus în statui, tablouri, gravuri,
în faţa cărora oamenii se aruncă la pământ, se roagă şi se închină. Se găseşte
undeva în Scriptură un singur rând care ar îndreptăţi un astfel de lucru? Iată
ce se spune în Scriptură: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a
lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos
decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti"
(Exodul 20:4-5). Iar apostolul Ioan, la sfârşitul primei lui epistole,
adresează creştinilor această poruncă solemnă: „Copilaşilor, păziţi-vă de
idoli." Lucru izbitor: în vechiul Babilon se adora o mamă zeiţă şi fiul
ei, prezentaţi prin tablouri şi statui. De acolo cultul mamei şi al copilului
s-a întins pretutindeni şi a venit să fie sădit şi în Babilonul modern. În
Tibet şi în China misionarii iezuiţi au fost surprinşi găsind imagini ale
Madonei romane şi a fiului ei, tot aşa de adevărată ca şi în Roma papală. Shing
Moo, maica sfântă a Chinei, era înfăţişată cu un copil în braţe şi cu capul
înconjurat cu un nimb sau aureolă, ca şi când ar fi fost opera unui artist
catolic, roman. Nu este dureros să vezi că Satan, vrăjmaşul Domnului Isus,
strecoară în creştinătate închinarea adusă altădată la Babilon dumnezeilor
mincinoşi?
Locul
dat Fecioarei Maria de către biserica romană a adus şi alte rătăciri de o
foarte mare gravitate, pentru că ele nu fac altceva decât să ia Domnului o
parte din gloria Sa. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că „nu este decât un
singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Cristos" (1 Timotei
2:5). Pentru a ajunge Mijlocitor, Fiul veşnic al lui Dumnezeu S-a făcut om
(Ioan 1:14) şi ca om a fost ispitit ca şi noi în toate lucrurile, dar fără
păcat (Evrei 4:15; 2:18). El a cunoscut durerile noastre şi S-a apropiat de noi
cu o adâncă iubire, cu o milă caldă, cu o adevărată simpatie dumnezeiască şi în
acelaşi timp şi umană (Matei 8:17). Ne-o dovedeşte întreaga-I viaţă de pe
pământ. Şi acum când este înălţat la cer, este acelaşi: inima nu I s-a schimbat.
Îi este milă de noi în slăbiciunile noastre; mijloceşte fără încetare pentru
noi; este Avocatul nostru la Tatăl (Evrei 4:11; 7:25; Romani 8:34 etc). Ne
spune să ne adresăm noi personal Tatălui; şi Tatăl, în Numele Lui ne ascultă
(Ioan 14:13; 16:24-26). Astfel putem să ne apropiem de Dumnezeu prin El, să
intrăm chiar în sanctuarul lui Dumnezeu pe temeiul jertfei Lui şi să venim de-a
dreptul şi cu încredere la tronul harului Său (Evrei 7:25; 4:16 etc). Ce
desăvârşit şi scump Mijlocitor avem în Acela care ne-a iubit până acolo că Şi-a
dat chiar viaţa pentru noi, care ne iubeşte şi ne va iubi totdeauna cu aceeaşi
iubire! Ce nevoi am mai avea de un altul, şi cine ar putea cunoaşte mai bine
nevoile noastre, decât El, şi cine ar putea să le împlinească mai bine? Pentru
aceasta a venit pe pământ. El este mântuirea, viaţa, pacea noastră.
Şi
totuşi biserica romană, în învăţătura ei n-a ţinut seamă deloc de ceea ce spune
Cuvântul lui Dumnezeu relativ la acest lucru. Nemulţumită de a da Mariei locul
ce l-am văzut, a mai făcut din ea şi o mijlocitoare puternică şi un avocat în
cer. I-a dat un titlu şi funcţiuni pe care Scriptura nu le dă decât Domnului Cristos.
Ea a pretins că Dumnezeu este prea mare şi Isus prea înălţat, spre a ne putea
apropia direct fie de Tatăl, fie de Fiul, dar că Maria prin bunătatea,
îngăduinţa şi iubirea ei caldă, şi din pricina respectului ce i-o poartă Fiul
este în stare să fie mijlocitoare şi un avocat la El. Fiul, spune biserica
romană, nu poate să refuze nimic mamei Sale. Ei uită cuvintele Domnului către
Maria: „Femeie, ce am a face Eu cu tine?" (Ioan 2:3).
Iată
ce spune Saint-Bernard, unul dintre marii învăţători ai acestei biserici din
secolul al IX-lea şi care totuşi pare să fi fost un om cu adevărat evlavios:
„Tu te temeai să te apropii de Tatăl; ca şi Adam, te fereai de El când Îl
auzeai. El ţi-a dat pe Isus ca Mijlocitor înaintea Lui. Dar poate tu eşti
îngrozit de măreţia acestui Isus, care, cu toate că S-a făcut om, este
totdeauna Dumnezeu. Îţi trebuie înaintea Lui un avocat: aleargă la Maria."
Papa Pius al IX-lea, în 1849, într-o enciclică (scrisoare circulară adresată
episcopilor) spune: „Ştiţi bine, venerabili fraţi, că întreaga noastră
încredere am pus-o în preasfânta Fecioară, fiindcă Dumnezeu a pus în Maria
plinătatea oricărui bine. Dacă este vreo speranţă pentru noi, vreun har, vreo
mântuire, acestea ne vin de la El, prin ea."
Ascultaţi
şi ce spune o cântare adresată Fecioarei: „Închinăciune, o, regină, mamă a
milei, dulceaţă şi speranţă a vieţii noastre, mântuire! Strigăm la tine, noi,
fii ai Evei celei izgonite, spre tine suspinăm, gemând şi plângând în această
vale a lacrimilor. Tu, avocatul nostru, îndreaptă asupra noastră privirile
îndurării tale." S-ar adresa cineva astfel lui Dumnezeu sau Domnului? Fără
a merge mai departe, vedeţi în ce idolatrie grozavă târăşte biserica romană pe
cei care o ascultă. Ea aşază pe Fecioară în locul înţelepciunii veşnice de la
Proverbele 8, în locul miresei din cântarea lui Solomon. Ea îi spune: „Sfărâmă
cătuşele vinovaţilor, dă lumină orbilor,* (*Cuvinte asemănătoare cu cele pe
care Domnul Isus Şi le dă Lui însuşi în Luca 4:18, unde spune: „Duhul Domnului
este peste Mine. M-a trimis să propovăduiesc robilor de război eliberarea şi
orbilor căpătarea vederii.") arată că eşti mama noastră.”
În
litaniile (rugăciunile) către Fecioară, biserica romană o numeşte „uşa
cerului", „locul de scăpare al păcătoşilor", „steaua dimineţii";
şi atunci ce devine Cristos, singurul şi scumpul nostru Mântuitor, căruia numai
Lui, Scriptura îi dă aceste titluri? (Ioan 10:9; Matei 11:28; Apocalipsa 22:16).
Aceleaşi rugăciuni se adresează Fecioarei, ca „Mamei dumnezeieşti a
harului", „Mama Creatorului", „Izvorul bucuriei noastre", „arca
alianţei", „regina tuturor sfinţilor" şi, chemând-o şi cerându-i
mijlocire, alături de Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt! Este de crezut oare că unul
dintre învăţătorii lor a ajuns să spună: „Toate lucrurile sunt supuse Fecioarei;
El Însuşi, pentru că," spune el: „mama are întâietate asupra Fiului"?
Nu este aceasta o hulă nemaipomenită?
Vedem
că Fecioara a ajuns obiectul de seamă în cultul bisericii romane. Ea este
invocată, ei i se roagă, de la ea se aşteaptă ajutor, în ea se pune toată
încrederea.
Asupra
acestui lucru încă vreo câteva cuvinte. Breviarul este o carte de slujbă
folosită de preoţi, care trebuie să citească în fiecare zi câte o porţiune din
ea, într-un anumit ceas, fie în public fie în singurătate. Ea conţine Psalmi
pentru diferite ceasuri din zi, părţi din Scriptură, rugăciuni pregătite pentru
sărbătorile sfinţilor, slujba Mariei etc. Preoţii n-ar face mai bine să
citească zilnic şi în întregime Scriptura insuflată de Dumnezeu, în stare să
înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în dreptate şi să facă pe
omul lui Dumnezeu capabil pentru orice lucrare bună (2 Timotei 3:16-17)? Aşa
făcea Timotei, care nu mai avea nevoie de Breviar şi care nu ştia nimic de
cultul Mariei, pe care l-ar fi lepădat cu groază ca pe o idolatrie dintre cele
mai vinovate. Şi iată unul din îndemnurile pe care le conţine Breviarul: „Când
se sfârşeşte furtuna încercărilor şi când eşti izbit de stâncile întristărilor,
priveşte sus către stea, cheamă pe Maria. Când eşti aruncat încoace şi-ncolo pe
valurile trufiei, ale ambiţiei, ale patimei şi ale invidiei, cată spre stea,
cheamă pe Maria. Dacă eşti chinuit văzând mărimea păcatelor tale şi plin de
groază gândind la ziua judecăţii, dacă începi să te cufunzi în oceanul
tristeţii şi în prăpastia îndoielii, gândeşte la Maria. În primejdii, în
încurcături, în îndoieli, gândeşte la Maria. Cheamă pe Maria!"
Ce se
face atunci cu Cristos, dumnezeiescul şi Marele Mijlocitor, marele Preot al
adevăratei vieţi creştine, Acela care ne ajută în slăbiciunile noastre, care ne
numeşte prieteni ai Săi, şi este cu noi în mijlocul necazurilor pe care le
întâmpinăm în lume? Biserica romană Îl pune deoparte şi Îl înlocuieşte cu o
făptură preferată fără îndoială, dar despre care Cuvântul lui Dumnezeu nu ne
vorbeşte nicăieri altfel decât pentru a ne-o arăta mântuită prin har,
neştiutoare şi supusă greşelii ca şi noi.
Să
luăm seama că după cel dintâi capitol din Faptele Apostolilor, unde ne este
arătată împreună cu ucenicii, Maria nu mai este nicăieri pomenită în restul
Noului Testament. Este un singur Mijlocitor, Isus, Avocatul nostru pe lângă
Tatăl, Mijlocitorul atotputernic pe lângă Dumnezeu şi a cărui iubire faţă de
noi este atât de mare şi de neschimbată. În încercări şi ispite, greutăţi şi
primejdii, către El, adevărata stea a dimineţii, adevăratul şi singurul adăpost
trebuie să privim, pe El trebuie să-L chemăm. Maria n-a făcut nimic pentru noi.
El Şi-a dat viaţa pentru a ne mântui.* (*Să se citească aceste cuvinte ale
Sfintei Scripturi: „O femeie din popor şi-a ridicat glasul şi I-a zis: Ferice
de pântecele care Te-a purtat şi de sânii pe care i-ai supt!" El a
răspuns: „Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l
păzesc" (Luca 11:27-28). Este tocmai ceea ce nu face biserica romană. Ea
adoră pe Fecioară şi calcă în picioare Cuvântul lui Dumnezeu.)
Una
dintre formele superstiţioase care se leagă de cultul Mariei sunt mătăniile
(numite rozariul). Se numeşte aşa un cordon care se termină printr-o cruce,
împodobit cu bobiţe sau perle de două mărimi felurite. Sunt vreo sută cincizeci
de bobiţe dintre cele mai mici şi pe lângă zece de acestea se află o perlă mai
mare. Aceste bobiţe se pot trece printre degete şi servesc la socotirea
numărului de mătănii făcute. La grăunţele mai mari se rosteşte un „Tatăl
nostru" (rugăciunea pe care ucenicii au învăţat-o de la Domnul), la
grăunţele (bobiţele) cele mărunte se spune o Ave Maria, care este salutarea
îngerului adresată Mariei. Catolicii o spun astfel: „Cu plecăciune te salut,
Marie, plină de har; Domnul este cu tine; tu eşti binecuvântată între toate
femeile şi Isus, rodul pântecelui tău, este binecuvântat." Dacă pui
alături aceste cuvinte cu cele din Luca 1:28 şi 30 se vede numaidecât
deosebirea dintre Cuvântul insuflat de Dumnezeu şi forma pe care i-o dă biserica
romană. La această parte dintâi din Ave Maria, se adaugă: „Sfânta Marie, mama
lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, sărmanii păcătoşi, acum şi în ceasul
morţii."
Ce
deosebire între învăţătura lui Cristos care ne asigură o mântuire deplină
pentru azi şi veşnicie, şi învăţătura Romei care te lasă întotdeauna în
îndoială relativ la mântuire. Ea vrea să alerge la mijlocirea unei făpturi care
avea ea însăşi nevoie să găsească har pentru sine însăşi, iar acum nu poate
face nimic pentru noi, pentru că, potrivit Scripturii, Dumnezeu nu i-a dăruit
nici o prioritate, nici putere! Domnului Isus I-a fost dată toată puterea în
cer şi pe pământ (Matei 28:8).
Şiragul
este o prescurtare a mătăniilor (rozariilor). Nu are decât cincizeci de Ave
Maria despărţite prin câte un Pater (Tatăl nostru). La ce folosesc aceste
mătănii? Pentru a număra rugăciunile spuse una după alta. A repeta, cu sau
fără atenţie, 150 de Ave şi Pater sau 50 de Ave şi 5 Pater; a spune şi a repeta
de mai multe ori mătăniile şi şiragul constituie o faptă plăcută înaintea lui
Dumnezeu, după biserica romană. Preotul o impune ca faptă de pocăinţă pentru
ispăşirea păcatelor (greşelilor). Se rosteşte mătania sau prescurtarea ei
pentru a scurta durata chinurilor din purgatoriu, pentru sine sau pentru alţii.
Nu găsim nimic asemănător în Sfânta Scriptură, sunt nişte practici superstiţioase,
inventate de oameni. Ce spune Domnul? „Când vă rugaţi, să nu folosiţi repetări
fără rost, ca păgânii, care gândesc că, dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi
ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei" (Matei 6:7-8). „Ca păgânii"
spune Isus. Asta ne aminteşte de preoţii lui Baal, care de dimineaţă până la
amiază repetau: „Baale, auzi-ne!" (1 Împăraţi 18:26). Iar în zilele
noastre bieţii budişti, neştiutori, au şi ei mătăniile lor şi chiar mori de
rugăciuni! Preoţii catolici impun repetarea rugăciunilor pentru ispăşirea
păcatelor, iar Cuvântul lui Dumnezeu ne spune doar atât: „Dacă ne mărturisim
păcatele, El (Dumnezeu) este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să
ne curate de orice nedreptate" (1 Ioan 1:9). În Biblie nu este vorba de
nici o mătanie, nici de a repeta rugăciuni. Noi venim înaintea lui Dumnezeu
(deci nu a preotului), ne mărturisim smeriţi păcatele şi, pe temeiul (puterea)
lucrării perfecte a lui Cristos, Dumnezeu ne iartă şi ne curăţă. Cât de scumpă
îndurare!
Mătania
(rozaria) după cum vedem este închinată Fecioarei. Biserica romană a aşezat o
sărbătoare a preasfintei Rozarii, cum spune ea, şi în ea, Fecioara este
glorificată. În serviciul acestei sărbători iată ce găsim scris: „Să ne bucurăm
cu toţii în Domnul, noi care ţinem această zi de sărbătoare în cinstea
preafericitei fecioare Maria"; şi după aceea: „O, Dumnezeule, fă, Te
rugăm, ca cinstind sfânta Rozarie a preafericitei fecioare Maria, să imităm ceea
ce conţine ea şi să căpătăm ceea ce promite." A cinsti un şirag de
mărgele, văzând în asta taina (şi ce sunt aceste taine!) de a lega Numele lui
Dumnezeu şi al Domnului Isus de idolatrie faţă de o făptură, nu este asta o
profanare?